Teroarea şi lupta de clasă a proletariatului în stilul lui Lenin

(vezi partea II)

În Rusia atacurile teroriste ca metodă de luptă politică au fost practicate pentru prima dată la mijlocul anilor ’60 ai sec. al XIX-lea, cînd D. Karakozov a încercat să-l ucidă în anul 1866 pe ţarul Alexandru II. Cei mai vestiţi terorişti au fost A. Jeleabov, S. Perovskaia, S. Halturin, S. Kravcinski, G. Goldenberg. Pe data de 1 martie 1881 membrul organizaţiei clandestine „Narodnaia volea”, I. I. Grinevski, a reuşit să-l ucidă pe Alexandru II.

Pe data de 1 martie 1887 a avut loc o tentativă la viaţa ţarului Alexandru III. Printre organizatorii acestui asasinat a fost A. Ulianov (fratele mai mare al lui Lenin). La începutul sec. al XX-lea cu terorismul se ocupau socialiştii revoluţionari şi bolşevicii. Lenin aproba aceste acte teroriste. Pe data de 2 august 1918 în ziarul Izvestia a fost publicată „Lista persoanelor demne să li se înalţe monumente la Moscova şi în alte oraşe ale RSSFR” semnată de Lenin. În această listă figurau teroriştii-ucigaşi I. Kaliaev, N. Kibalcici, A. Jeleabov, S. Halturin, S. Perovskaia.

Pînă în anul 1905 toate actele teroriste săvîrşite de membrii organizaţiei clandestine „Narodnaia volea” şi de socialiştii-revoluţionari aveau un caracter sporadic. Din octombrie 1905 acest fenomen a avut un caracter de masă. Iniţiatorul şi conducătorul spiritual al acestei mişcări a fost Lenin. Sub conducerea lui Lenin bolşevicii au săvîrşit genocidul împotriva propriului popor.

Lenin a acaparat puterea înfăptuind o lovitură de stat şi una contrarevoluţionară şi a pornit crearea unui stat bazat pe robie civilizată care se numea comunism. Pe parcursul instaurării puterii bolşevice şi construcţiei aşa-numitei societăţi comuniste bolşevicii foloseau teroarea şi violenţa ca instrumente şi metode de bază în atingerea scopului lor.
Pe data de 7 (20) decembrie 1917 prin hotărîrea Sovietului Comisarilor Narodnici Nr. 21 în ţară a fost creată organizaţia represiv-teroristă VECEKA . Comitetul Central al Partidului Comunist (bolşevic) din Rusia declara: „VECEKA este creată, ea există şi funcţionează ca organ al partidului, conform directivelor lui şi sub controlul lui”. Din acel moment teroare şi violenţa împotriva maselor largi ale populaţiei, indiferent de apartenenţa lor de clasă şi socială, devenise o politică de stat. Conducătorii VECEKA nu uitau cuvintele conducătorului lor: „Un comunist bun este în acelaşi timp un cekist bun”.

Cunoscutul cercetător al terorii bolşevice, Roman Guli, menţiona: „… Dzerjinski a ridicat asupra Rusiei „paloşul revoluţionar”. După numărul nemaipomenit de morţi, acest „Fouquire-Tinville din octombrie” î-a întrecut pe iacobini, pe inchiziţia spaniolă şi teroarea tuturor reacţiunilor. Rusia şi-a legat destinul de numele lui Dzerjinski şi a fost înecată în sînge pe mulţi ani grei”. Aşa-numita naţionalizare a băncilor a constituit un act tîlhăresc al guvernului sovietic. Autor al acestui document sinistru a fost Lenin.

Indiferent de mărimea depunerilor, guvernul bolşevic a supus exproprierii toată populaţia Rusiei. Nu a fost cruţat nici muncitorul, nici ţăranul, nici apărătorul patriei. Aceasta a fost o acţiune banditească făţişă şi neruşinată, îndreptată împotriva păturilor largi ale populaţiei Rusiei.

Următorul pas al guvernului rus a fost introducerea prodrazviorstcăi (predare obligatorie a surplusului de produse agricole). Autorul acestui act criminal care a provocat un război fratricid a fost acelaşi Lenin. Pe data de 9 mai 1918 Comitetul Executiv Central pe întreaga Rusie a adoptat „Decretul despre împuternicirile extraordinare ale comisarului poporului din alimentaţie în lupta cu burghezia rurală care ascunde rezervele de grîne şi face speculă”.

Ţăranii muncitori au fost supuşi unei terori drastice: „… oamenii care aveau surplusuri de pîine şi nu le duceau la staţiile de colectare erau declaraţi duşmani ai poporului şi erau întemniţaţi pe un termen nu mai mic de 10 ani, confiscarea bunurilor şi alungarea pentru totdeauna din comună”.

Ţărănimea şi căzăcimea a răspuns cu răscoale în masă la această teroare, dar acestea au fost înfrînte cu cruzime. Acţiunile teroriste erau coordonate de „revoluţionarii înflăcăraţi” I. V. Stalin, Ia. M. Sverdlov, L. D. Troţki, F. E. Dzerjinski, M. N. Tuhacevski, I. E. Iakir, I. P. Uborevici, M. V. Frunze, K. E. Voroşilov, S. M. Budionîi, I. I. Hodorovski, I. T. Smilga şi alţi bolşevici din garda lui Lenin.

Stalin scria de la Ţariţin lui Lenin: „Vă asigur, nu v-om cruţa pe nimeni…, iar pîine totuşi va fi”. Concomitent cu teroarea şi prădarea ţăranilor Lenin a început să implementeze politica agrară pe care a elaborat-o el însuşi. Această politică presupunea o nouă înrobire, adică ţăranii trebuiau să fie mînaţi forţat în gospodării colective. Comitetele oamenilor săraci de la sate au luat de la ţăranii gospodari (culaci) 50 milioane de hectare de pămînturi, ceea ce a constituit aproximativ o treime din pămînturile ţărăneşti agrare. Lichidarea culăcimii a fost una din cele mai mari acţiuni teroriste din perioada „comunismului de război”. Ulterior această sarcină a fost finalizată de ucenicul silitor al lui Lenin – I. Stalin.

Jertfe ale acestor acţiuni au fost 3,7 milioane de ţărani care au fost ridicaţi de pe locurile natale şi au fost lăsaţi în voia sorţii în raionale sălbatice ale Siberiei şi ale Kazahstanului, acolo unde mulţi şi-au găsit tragicul sfîrşit.

Bolşevicii în frunte cu Lenin au săvîrşit o crimă oribilă împotriva căzăcimii, calificată ca genocid. În baza unei scrisori circulare a CC PCR(b) de la 24 ianuarie 1919 bolşevicii jefuiau în masă şi împuşcau cazacii, îi alungau din locurile lor de baştină. În documentul „Către toţi tovarăşii de răspundere care lucrează în raioanele căzăceşti” de la 23 ianuarie 1919, semnată de Sverdlov, se spunea: „Bazîndu-ne pe experienţa războiului civil cu căzăcimea, trebuie să recunoaştem ca unica dreptate este cea mai necruţătoare luptă cu capii căzăcimii, prin nimicirea tuturor fără excepţie. Trebuie organizată teroarea totală împotriva cazacilor bogaţi, nimicindu-i pe capete. Trebuie de organizat o teroare necruţătoare împotriva tuturor cazacilor care au luptat direct sau indirect cu puterea sovietică. Acţiunile faţă de căzăcimea mijlocie trebuie să garanteze loialitatea ei pentru puterea sovietică. Comisarul poporului pe pămînt trebuie să elaboreze într-un termen restrîns măsuri de strămutare în masă a sărăcimii pe pămînturile cazacilor”.

Sverdlov nu a putut semna un document atît de important fără acordul lui Lenin. Există motive să credem că cele mai importante teze din această scrisoare circulară aparţin lui Lenin. La organizarea acţiunilor represive şi teroriste împotriva ţărănimii şi a căzăcimii au participat adepţii apropiaţi ai lui Lenin: Stalin, Kalinin, Dzerjinski, Sklianski, Ordjonikidze, Krjijanovski, Lunaciarski, Krestinski, Voroşilov, Budionîi, Frunze, Sokolnikov, Kurski, Avanesov, Sereda, Ghittis, Tuhacevski, Mehonoşin, Rogaciov, Dîbenko, Krîlenko, Beloborodov, Danişevski, Bazilevici, Gherasimov, Vesnik… Pe conştiinţa lor sînt mii de vieţi schilodite. Lenin s-a făcut luntre şi punte ca să radă de pe faţa pămîntului populaţia răsculată de pe Don, Kuban, Ural. El a hotărît să strămute pe Don milioane de muncitori şi ţărani din alte gubernii. A fost o acţiune criminală de lichidare a unui popor. În timpul războiului civil au fost supuşi represaliilor peste 4 milioane de cazaci. [1]

Lenin se răfuia crunt cu adversarii săi politici. Declarîndu-i pe cadeţi duşmani ai poporului, bolşevicii au început să-i nimicească fără judecată şi anchetă. La sfîrşitul lui noiembrie 1917 partidul cadeţilor a fost decapitat, iar cîteva mii de membri ai acestuia au fost arestaţi şi împuşcaţi. A venit rîndul socialiştilor-revoluţionari. Aceştia constituiau majoritatea în soviete. Lenin a desfiinţat Adunarea Constituantă, deputaţii căreia erau în majoritatea lor socialişti-revoluţionari. El înţelegea foarte bine că nu va putea păstra puterea. Pe data de 5 ianuarie 1918 s-a produs o acţiune politică cinică prin împuşcarea demonstraţiei paşnice de susţinere a Adunării Constituante.

Socialiştii-revoluţionari erau superiori în lupta lor cu bolşevicii. Pe data de 6 iulie 1918 puterea bolşevicilor atîrna de un fir de păr. Nu se ştie care ar fi fost consecinţa acestei lupte, dacă bolşevicii n-ar fi apelat la ajutorul puşcaşilor letoni. După 6 iulie Lenin purcede la nimicirea socialiştilor-revoluţionari şi la lichidarea partidului lor. Cu aceeaşi cruzime Lenin s-a răfuit şi cu menşevicii. Voind să argumenteze „ştiinţific” teroarea bolşevică Lenin scria: „Dictatura în înţelesul ei ştiinţific nu este nimic altceva, decît puterea neîngrădită de nici o lege, de nici o regulă, care nu are limite şi care se bazează pe violenţă”. Troţki, adeptul apropiat al lui Lenin, a dat la rîndul său o explicaţie clară acestui termen: „Teroarea roşie este o armă care este aplicată împotriva unei clase sortite pieririi, dar care nu vrea să moară”.

Conducătorul aparatului VECEKA, M. Laţis, a elaborat pe baza tezelor teoretice ale conducătorilor bolşevici o metodologie de anchetare şi interogare a arestaţilor: „Nu ducem război împotriva anumitor persoane. Noi nimicim burghezia. Nu căutaţi materiale şi dovezi care ar demonstra că inculpatul a acţionat prin fapte sau prin vorbe împotriva puterii sovietice. Prima întrebare pe care trebuie să i-o adresăm este din ce clasă face parte, ce origine are, ce educaţie, instruire sau profesie. Acesta este sensul şi esenţa terorii roşii”. Aceste instrucţiuni ale călăului bolşevic nu au nevoie de comentarii.

Aducem doar cîteva fapte despre activitatea VECEKA. În perioada august 1920 - februarie 1921 în închisoarea orăşenească din Ekaterinograd au fost împuşcaţi 3 000 de oameni. În unsprezece luni la Odesa au fost ucişi aproximativ 25 de mii de oameni. În ziare au fost publicate numele celor aproximativ şapte mii de oameni care au fost împuşcaţi în perioada februarie 1920 - ianuarie 1921. În afară de aceasta, în locurile de detenţie din Odesa se aflau 80 de mii de oameni.

În septembrie 1920 la Smolensk a fost înăbuşită cu cruzime răscoala garnizoanei militare. Atunci au fost împuşcaţi 1 200 de soldaţi. [2]

Ziarul Ştirile de la Sevastopol (Севастопольскиe Известия) a publicat listele primelor victime ale terorii: “Au fost executaţi 1 634 de oameni, inclusiv 78 de femei”. „Pe bd. Nahimov atîrnau cadavrele ofiţerilor, soldaţilor şi civililor care erau arestaţi în stradă şi împuşcaţi pe loc, fără judecată”. Martorii afirmau că la Sevastopol şi Balaklav au fost împuşcaţi de către CEKA aproximativ 29 de mii de oameni. În Crimeea au fost împuşcaţi în total 50 de mii de oameni. Vechile fîntîni genoveze erau umplute cu cadavre de soldaţi şi ofiţeri împuşcaţi. Victime ale terorii bolşevice au devenit mulţi muncitori.

Conform mărturiilor lui M. V. Fofanova bolşevicii îi împuşcau pe soldaţii şi ofiţerii răniţi şi bolnavi ai Armatei Albe din Crimeea direct în infirmerii, spitale şi sanatorii. Erau împuşcaţi medicii, surorile de caritate şi infirmierii. Erau împuşcaţi bătrînii, femeile şi chiar copiii de faşă. Închisorile erau supraîncărcate. Pe străzi zăceau cadavrele celor împuşcaţi, chiar şi cadavre de copii. În timpul cercetărilor Fofanova a stabilit: La Kerci bolşevicii îi scoteau în larg pe soldaţii şi ofiţerii prizonieri şi-i înecau în mare. Victime ale terorii bolşevice din Crimeea se numărau cu zecile de mii. Nu exista gubernie, judeţ sau sat în care călăii bolşevici să nu fi lăsat urme sîngeroase. În anii regimului sovietic nu exista clasă sau grup social al societăţii ruse care să nu fi fost obiectul prigoanei. Dar, probabil, cele mai masive şi catastrofale represiuni s-au abătut asupra celor care constituiau baza şi sufletul poporului nostru – ţărănimea rusă.

Revoltele armate generale aveau o amploare atît de mare, încît au fost denumite “războiul ţărănesc”. În anul 1918 (conform datelor incomplete) au avut loc 245 de răscoale ţărăneşti mari şi cîteva sute de tulburări ţărăneşti mici. Răscoala din gubernia Tambov condusă de A. S. Antonov în anii 1919-1921 şi răscoalele ulterioare din Siberia de Vest şi din toată Rusia (în total au fost cuprinse 118 judeţe) au constituit punctul culminant în acest proces.

Pentru suprimarea răscoalelor ţărăneşti era utilizată armata regulată – infanteria, cavaleria, artileria, chiar şi aviaţia. Responsabil pentru “lichidarea bandelor” era numit M. Tuhacevski. Peste tot existau ostatici, adică bătrîni, femei cu noi născuţi şi copii de la un an pînă la 10 ani. Toţi erau ţinuţi în lagăre de concentrare, aşteptîndu-şi soarta. Tuhacevski a ordonat să fie folosite gaze otrăvitoare împotriva răsculaţilor care se ascundeau în pădurile din Tambov. Iată extrasul din ordinul Nr. 0116 din 12 iunie 1921 al comandantului armatelor din gubernia Tambov:

“Ordon:

1. Pădurile în care se ascund bandiţii să fie prelucrate cu gaze otrăvitoare. Să se facă calcule exacte, astfel încît gazul să se răspîndească uniform şi să nimicească tot ce se ascunde în pădure.

2. Instructorul de artilerie să asigure urgent un număr suficient de butelii cu gaze otrăvitoare şi specialişti necesari.

3. Cei responsabili să îndeplinească cu stricteţe şi prompt acest ordin.

4. Să se facă rapoarte despre acţiunile întreprinse. Conducătorul de armată - Tuhacevski, Şeful Cartierului General - Kakurin.

Războiul cu ţărănimea se caracteriza printr-o cruzime nemaipomenită. Pierderile din partea ţăranilor prost înarmaţi erau enorme. Numărul morţilor era de sute de mii.

Pe conştiinţa lui Lenin este fără îndoială moartea şi suferinţele milioanelor de oameni nevinovaţi. Marinarii de la Kronstadt s-au răsculat la începutul lunii martie 1921, nemulţumiţi de conducerea comunistă care dura de trei ani. Pe data de 8 martie ziarul Izvestia scria: “Înrobirea spirituală este cea mai mîrşavă şi criminală faptă a comuniştilor: ei au acaparat lumea interioară a muncitorilor, obligîndu-i să gîndească ca ei, i-au legat pe muncitori de strunguri şi au creat o robie nouă. Viaţa sub dictatura comuniştilor a devenit mai straşnică ca moartea”.

Guvernul sovietic a inundat în sînge răscoala de la Kronstadt. Cu ajutorul „internaţionaliştilor”, ucigaşilor plătiţi (letoni, chinezi, başkiri, unguri şi alţii), au fost nimiciţi 11 mii de răsculaţi. Ţara a fost năpădită de o mulţime de lagăre de concentrare. În gubernia Orlov în anii ’20 se numărau aproximativ 5 lagăre. Prin aceste lagăre au trecut sute de mii de cetăţeni ruşi. În lagărul Nr.1 în primele patru luni ale anului 1919 se aflau 32 683 de oameni. Numărul lagărelor de concentrare creştea încontinuu. Dacă în noiembrie 1919 existau doar 21 de lagăre, atunci în noiembrie 1920 erau deja 84.

Lenin (împreună cu Troţki) a fost organizatorul primelor lagăre de concentrare în Rusia. A. Soljeniţin afirma că Lenin poate fi considerat pe drept cuvînt întemeietorul „Arhipelagului GULAG”. Astfel, în telegrama din 9 august 1918 adresată comitetului executiv al guberniei Penza, Lenin cerea: „De organizat o teroare necruţătoare împotriva culacilor, popilor şi a albgardiştilor. Cei suspecţi să fie închişi în lagărele de concentrare situate în afara oraşelor”.

Guvernul bolşevic a instaurat în ţară foamea artificială. Astfel, anul 1921 a fost neroditor în multe gubernii ale Rusiei, iar în regiunile centrale a fost o roadă bună de cartofi. Guvernul însă nu a trimis această roadă înfometaţilor pentru a salva vieţile omeneşti. Guvernul a ordonat ca roada de cartofi să fie transmisă Glavspirt-ului .
În perioada analizată guvernul bolşevic a nimicit metodic populaţia Rusiei. De facto, acesta era un genocid. [3]

În anii 1918-1920 au pierit mai mult de 10 milioane de oameni, iar victime ale foametei teribile din 1921-1922 au fost alte cinci milioane de oameni. În anii războiului civil au pierit mai mult de 15 milioane de oameni.

În anii 1921-1922 ţara a fost cuprinsă de o foamete cumplită şi de o epidemie de holeră. Într-un comunicat informativ al GPU privind gubernia Samara de la 3 ianuarie 1922 citim: „…Se urmăreşte foamete, oamenii fură cadavre din cimitire pentru a le mînca. Copiii nu sînt înmormîntaţi, sînt lăsaţi pentru hrană…”.

Despre foametea artificială, în special cea de la Petrograd, a scris domnişoara de onoare a împărătesei, A. Vîrubova: „Bolşevicii au interzis importul proviziilor în Petrograd. Soldaţii pîndesc la toate staţiile de cale ferată şi confiscă tot ce se aduce. Pieţele sînt distruse şi percheziţionate, vînzătorii şi cumpărătorii sînt arestaţi”.

În ţară bîntuia o foamete cumplită, oamenii mureau cu milioanele, iar guvernul sovietic ducea pîinea după hotare. Pe data de 7 decembrie 1922 Biroul politic a primit o hotărîre criminală: „De recunoscut o necesitate de stat exportarea a 50 milioane de puduri de pîine”.

Guvernul sovietic jecmănea cu cinism ţăranii, trimiţînd în Germania milioane de puduri de pîine şi asigurînd milioanele de „internaţionaliştilor” plătiţi. Astfel, a fost semnată sentinţa de moarte premeditată pentru milioanele de cetăţeni ruşi. [4]

Iată cîteva fapte culese din fosta Arhivă Centrală a Institutului marxism-leninismului de pe lîngă CC PCUS. În anul 1921 guvernul sovietic a alocat doar 125 000 de ruble devalorizate pentru transportarea ajutorului din partea Crucii Roşii destinat guberniilor înfometate. Între timp, la solicitarea Prezidiului VECEKA în luna septembrie a aceluiaşi an au fost repartizate 1 800 000 ruble de aur pentru cumpărarea din străinătate a 60 de mii de seturi de piele pentru uniforma cekiştilor.

În aceşti ani conducătorii bolşevici trăiau pe picior larg. Iată mărturiile soţiei lui Troţki, N. Sedova: „… Caviar era din belşug… În amintirile mele primii ani ai revoluţiei sînt asociaţi cu acest caviar”.

Represiunile în masă, înfăptuite la porunca lui Lenin, nu se pot compara cu nimic în lume. Iată doar cîteva fapte. Din anul 1826 pînă în anul 1906, adică în 80 de ani de regim ţarist, au fost condamnaţi la moarte 612 oameni. Conform sentinţelor VCK din iunie 1918 pînă în februarie 1919 doar pe teritoriul a 23 de gubernii au fost împuşcaţi din date incomplete 5 496 de oameni.

Lenin îl sfătuieşte pe împuternicitul narkomprod-ului , A. K. Paikeis, „să fie numiţi şefii şi să fie împuşcaţi conspiratorii, complotiştii şi şovăitorii, fără a întreba pe cineva şi fără tărăgăneli idioate”.

Lenin i-a întrecut în cruzime pe cei mai înrăiţi iacobini. Este o mărturie elocventă la cele relatate mai sus nota din 11 august 1918 trimisă preşedintelui comitetului executiv al guberniei Penza, V. V. Kuraev, preşedintelui sovietului deputaţilor, E. B. Boş, preşedintelui comitetului gubernial Penza, A. E. Minkin,: „… Tovarăşi! Răscoala culacilor din cinci voloste trebuie să fie înăbuşită fără milă. Acest lucru este în interesul revoluţiei, deoarece este „ultima luptă hotărîtoare” cu culăcimea. Trebuie urmat acest model.

1. De spînzurat (neapărat de spînzurat, ca poporul să vadă) nu mai puţin de 100 de culaci, bogătaşi, tirani.

2. De publicat numele lor.

3. De confiscat de la ei toată pîinea.

4. De numit ostatici potrivit telegramei de ieri. De făcut în aşa fel ca pe o rază de o sută de verste poporul să vadă, să tremure şi să ştie, să strige: sînt sugrumaţi şi vor fi sugrumaţi tiranii culaci.

Telegrafiaţi primirea şi efectuarea. Al vostru, Lenin.

P.S.: Găsiţi oameni mai duri”.