Veacul al XX-lea a fost un secol tragic, marcat de două fenomene epocale în istoria mondială. În primul rînd, a fost comunismul care a transformat Rusia liberă într-o ţară înrobită de forţele iadului. Cel de-al Treilea Reich al Germaniei naziste a fost cea de-a doua încercare de a scoate din beznă puterile demonice.

Ce este oare comunismul? Care este baza lui morală? Care sînt scopurile adevărate ale acestui fenomen care-l conduc la Lucifer?

„Sculaţi, cei blestemaţi de soartă!”. Blestemul a căzut pe şarpe, pe satana – primul revoluţionar care a adunat sub steagul său legiunile celor care L-au trădat pe Dumnezeu. Comunismul se asociază cu numele lui Marx, Engels şi Lenin. Cine au fost aceştia? Cu ce idei erau îmbuibaţi aceşti titani ai răului şi ai urii? Pentru a afla aceasta ne vom adresa faptelor.

Teoreticienii comunismului

Se afirmă că Marx a fost o persoană profund umană. El, chipurile, era obsedat de o singură idee – să ajute masele asuprite. El considera că o dată cu distrugerea capitalismul care asuprea poporul va fi instaurată dictatura proletariatului şi va apărea o societate în care fiecare om va munci după posibilităţi la întreprinderile colective şi va primi după necesităţi. Nu va exista statul care suprimă personalitatea şi nu vor fi războaie şi revoluţii. Va rămîne doar prietenia veşnică a tuturor popoarelor. Nimicind însă capitalismul nu poţi obţine fericirea. Marx scria în critica filozofiei hegeliene a dreptului: „Lichidarea religiei -, această fericire iluzorie a poporului, este necesară pentru însăşi fericirea lui”.

A critica religia înseamnă a critica „valea plîngerii”, nimbul sacru al căreia este însăşi religia. Marx ura religia deoarece aceasta îl împiedica să-şi realizeze în deplină măsură idealurile comuniste. Anume în aceasta el găsea unicul răspuns la toate problemele mondiale. Astfel îşi explică poziţia lor ideologii marxişti.

Să facem însă o mică incursiune în biografia lui Marx. Numele lui adevărat era Mardohey Levy. Pentru a obţine beneficii sociale tînărul Mardohei Levy, strămoşii căruia pe linie paternă erau rabini, a fost botezat şi i s-a dat numele Karl Heinrich Marx. Aşadar, la vîrsta primei tinereţi Marx a devenit creştin.

Prima lucrare a lui Marx cunoscută de noi se numeşte ”Comuniunea credincioşilor cu Hristos” după Evanghelia de la Ioan. Aici îl descoperim prin următoarele cuvinte frumoase: „Comuniunea cu Hristos se înfăptuieşte printr-o comunicare strînsă şi vie cu El. Prin a-L avea în faţa ochilor şi în inimile noastre. Cuprinşi de o mare dragoste pentru El dăruim în acelaşi timp inimile noastre fraţilor noştri, pe care El i-a legat mai strîns de noi şi pentru care El s-a jertfit”.

Familiarizîndu-se cu creştinismul Marx cunoştea, cel puţin în tinereţe, ce înseamnă iubirea frăţească dintre oameni. El relata: „Comuniunea cu Hristos e înălţătoare, alină chinurile şi umple inima cu dragoste. Acest lucru măreţ şi nobil nu vine dintr-o ambiţie ori din vreo năzuinţa spre slavă, ci pentru Hristos!”. Aceste mărturii neaşteptate ale tînărului Marx pot fi descoperite în cartea a treia din arhiva lui Marx şi Engels, editată în URSS în anul 1927 în redacţia lui Reazanov. La terminarea gimnaziului cunoştinţe religioase ale lui Marx au fost apreciate astfel: „Cunoştinţele lui despre învăţătura creştină sînt destul de clare şi argumentate. El cunoaşte, într-o anumită măsură, istoria Bisericii Creştine”.

Curînd, în viaţa lui Marx s-a produs o schimbare misterioasă. Cu mult înainte de 1841, cînd Moses (Moisei) Hess l-a convertit la ideile socialiste, Marx a devenit un adversar pătimaş al religiei. Această trăsătură a început să se manifeste încă în anii de studenţie. În una din poeziile sale el scria: „Jinduiesc să mă răzbun pe Cel, ce ne conduce de sus”. Deci el era convins că „Stăpînitorul lumii” există. Marx polemiza cu El, cu toate că Dumnezeu nu i-a pricinuit nici un rău. Ce i-a stîrnit această ură înverşunată faţă de Dumnezeu? Motivele personale nu le cunoaştem. Ne întrebăm dacă Marx nu a fost un simplu purtător de cuvînt? La vîrsta la care un tînăr normal are gînduri frumoase şi vise de a face doar fapte bune, Marx scria: (din poezia „Ruga unui disperat”).

Doar răzbunarea mi-a rămas,
Mi-oi înălţa imensul tron
Cu muchia-i rece şi aspră,
Iar temelia-i se clatină ca frunza.
Maestru de ceremonii! Neagră agonie!
Cine va privi cu ochi senini
Galben şi împietrit a sa privire va întoarce,
Cuprins de oarba şi rece moarte.

Ideea de „înălţare a imensului tron” precum şi afirmarea că cel ce se află pe tron răspîndeşte doar teamă şi agonie aminteşte de un elogiu adus lui Lucifer. „Voi urca în ceruri şi-mi voi înălţa tronul deasupra stelelor Dumnezeieşti”. Acest lucru îl vom afla din prorocirile lui Isaia (c. 13, p. 13).

Pentru a dezlega cauza acestei uri faţă de Dumnezeu ne adresăm unui poem mai puţin cunoscut, pe care Marx l-a scris în anii de studenţie. Poemul se numeşte „Oulanem” şi este o denaturare a numelui sfînt, anagrama lui Emanuel, numele biblic al lui Iisus Hristos care înseamnă în ebraică „cu noi e Dumnezeu”. În magia neagră aceste denaturări ale numelor sînt considerate destul de eficiente. Pentru a înţelege drama din „Oulanem” trebuie să facem cunoştinţă cu altă destăinuire ciudată a lui Marx, pe care acesta a făcut-o anterior în poezia „Violonistul”: ”Vaporii iadului zboară şi-mi umple creierul pînă voi înnebuni şi inima se va schimba definitiv. Vezi acest paloş? Satana mi l-a vîndut”. Aceste versuri dobîndesc o însemnătate deosebită deoarece se ştie că în cultul satanic, în ritualurile de iniţiere supremă candidatul cumpără o sabie fermecată care trebuie să-i asigure succesul. Candidatul plăteşte pentru aceasta cu propriul sînge cu care semnează un contract şi astfel, după moarte, sufletul lui va aparţine satanei.

Acum să urmărim conţinutul poemului „Oulanem”:
Tot mai tare şi-ndrăzneţ mă avînt în dansul morţii
Şi el la fel, Oulanem, Oulanem.
Nume cu ecou de moarte
Răsună încremenind în grimase jalnice.
În curînd voi strînge la piept veşnicia
Şi printr-un strigăt sălbatic voi blestema omenirea.

Membrii sectei sataniştilor nu sînt materialişti, ei cred în viaţa de după moarte. Marx vorbeşte prin gura lui Oulanem. Antipodul lui Hristos, antihristul, nu neagă existenţa vieţii de după moarte, dar o recunoaşte ca pe o viaţă plină de ură absolută. Dar ce s-a întîmplat cu tînărul Marx? Oare concepţiile lui creştine din tinereţe erau doar formale? Din corespondenţa sa cu tatăl se vede că Marx cheltuia sume mari pentru distracţii şi se certa permanent cu părinţii săi. Probabil, anume în acea perioadă Marx face cunoştinţă cu învăţătura sataniştilor. În drama „Oulanem” Marx face de fapt acelaşi lucru pe care-l face diavolul - blestemă omenirea.

Robert Payne care a cercetat soarta întemeietorului comunismului scrie în lucrarea sa „Karl Marx”: „Oulanem este probabil unica dramă din lume în care toate personajele sînt conştiente de imoralitatea lor şi totuşi o etalează ca la sărbătoare. În această dramă nu există nici alb, nici negru. În ea toate personajele şi toate lucrurile trădează calităţi de-ale lui Mefistofel. Toţi participanţii sînt demonizaţi, depravaţi şi sînt sortiţi pieirii. Marx a scris acest poem la doar vîrsta de 18 ani. Programul vieţii lui era deja destul de stabilizat. Nu era vorba de nici un fel de slujire omenirii, proletariatului sau socialismului. El vroia să distrugă lumea şi să-şi înalţe un tron ca omenirea să se prăbuşească la baza acestuia. La această etapă de dezvoltare a concepţiilor sale ne atrage atenţia unele momente enigmatice din corespondenţa lui Marx cu tatăl său. Astfel, în scrisoarea de la 10 noiembrie 1837 feciorul scrie tatălui: „Cortina a căzut şi tot ce-am avut mai sfînt s-a năruit şi a trebuit să instaurez noi dumnezei”.

Care dumnezei au luat locul lui Hristos? Tatăl a răspuns feciorului pe 10 februarie 1838: „Nu am insistat să fie dezvăluit misterul”. Ce fel de „mister”? Nici un biograf n-a putut explica aceste cuvinte enigmatice. În poezia „Fetiţa palidă” Marx scrie: „Am pierdut cerul şi sînt conştient de aceasta. Sufletul meu fidel cîndva Domnului, este predestinat iadului”. Comentariile sînt inutile. Deci Marx a fost un om care şi-a cumpărat sabia de la diavol cu preţul propriului suflet şi şi-a pus scopul să tragă în hău toată omenirea. Face oare să credem că Marx şi-a cumpărat sabia de la satana? Fiica lui, Eleonora, a scris cartea „Maurul şi generalul” în care au intrat amintirile ei despre Marx şi Engels. Pe cînd ea şi sora ei erau mici Marx le povestea multe istorii. Cea mai preferată poveste era cea despre un oarecare Hans Rekly. Naraţiunea dura mai multe luni şi nu se mai termina. Hans Rekly era un vrăjitor care avea un magazin de păpuşi şi o mulţime de datorii. Cu toate că era vrăjitor, permanent avea nevoie de bani. Din această cauză, contrar voinţei sale, era nevoit să vîndă diavolului lucrurile sale minunate. „Unele întîmplări erau atît de înfiorătoare, încît ni se făcea părul măciucă”. Este oare normal ca un tată să povestească copiilor săi istorii oribile despre vinderea lucrurilor dragi lui satana? Biograful lui Marx, Robert Payne, în cartea sa „Marx” scrie detaliat, din relatările Eleonorei, că vrăjitorul Rekly ţinea jucăriile pînă în ultimul moment dar, fiind legat prin contract cu diavolul, era nevoit să le vîndă. Robert Payne comentează: „Nu putem nega caracterul autobiografic al acestor povestiri nesfîrşite”. Marx avea o concepţie demonică asupra vieţii şi era posedat de o ură distrugătoare. Uneori se pare că Marx conştientiza că îndeplineşte lucrul diavolului. Atunci cînd Marx a încheiat lucrul la „Oulanem” şi la alte lucrări ale sale în care existau mărturisirile pactului cu diavolul el nu s-a gîndit la socialism. Mai mult, el chiar lupta cu acesta. Marx a fost redactorul ziarului Gazeta renană, publicaţie care nu recunoştea valoarea teoretică a ideilor comuniste şi, cu atît mai mult, materializarea lor în viaţă. Gazeta renană a scris următoarele: „Dacă încercările maselor de a implementa ideile comuniste în viaţă vor deveni periculoase, acestea vor fi oprite cu ajutorul puştilor”.

În acei ani Marx a făcut cunoştinţă cu un oarecare Moses (Moisei) Hess – omul care a jucat rolul cel mai important în viţa lui Marx şi l-a făcut să accepte idealurile socialiste. Pentru a completa tabloul, trebuie să spunem cîteva cuvinte despre Moses Hess, cel care i-a convertit pe Marx şi pe Engels la socialism.

În Israel există un mormînt pe care este scris: „Moses Hess – întemeietorul Partidului Social-Liberal din Germania”. În „Catehismul roşu” pentru poporul german Hess scria: „Ce este negru? Negru este clerul. Aceşti teologi sînt cei mai răi aristocraţi. Popa îi învaţă pe cneji să asuprească oamenii în numele Domnului. În al doilea rînd, el învaţă poporul să se lase asuprit şi exploatat în numele Domnului. În al treilea rînd, şi principalul, el îşi asigură cu ajutorul Domnului o viaţă adevărată pe pămînt, pe cînd oamenilor li se recomandă s-o aştepte în ceruri. Steagul roşu simbolizează o revoluţie continuă pînă la victoria deplină a clasei muncitoare din toate ţările civilizate ale republicii roşii. Revoluţia socialistă este religia mea. Atunci cînd muncitorii vor obţine victorie în ţara lor, trebuie să-i ajute pe fraţii lor din restul lumii”. Aceasta a fost religia lui Hess.

Hess, întemeietorul socialismului contemporan, a pus bazele unei mişcări aparte - sionismul. Acest om care l-a convins pe Marx de importanţa luptei de clasă a scris în cartea sa „Roma – Ierusalim”, apărută în 1862, următoarele: „În primul rînd, lupta rasială. Lupta claselor este secundară”. Hess a creat sionismul, impunînd lupta cu cei ce nu aparţin rasei evreieşti. Moses Hess pretinde la Ierusalimul pentru evrei, dar fără Isus Hristos, Regele iudeilor. Lui nu-i pasă de Hristos! El scrie: „Fiecare evreu are vocaţia lui Mesia. Fiecare evreică are însuşirile Maicii îndurerate”. În acest caz, de ce evreul Marx nu a devenit un Mesia, alesul lui Dumnezeu? Potrivit lui Hess, Isus Hristos este un evreu pe care păgînii l-au zeificat ca pe Mîntuitorul lor. După părerea lui Hess evreii nu au nevoie de Isus Hristos pentru ei înşişi. Hess nu doreşte să fie mîntuit şi numeşte tendinţa omului spre puritatea personală un fenomen indo-german. În opinia lui, scopul evreilor trebuie să fie construirea unui stat mesianic şi refacerea lumii conform planului Divin. Conform „Catehismului roşu” acest lucru ar însemna înfăptuirea revoluţiei socialiste, folosind pentru acest scop lupta rasială şi de clasă.

Moses Hess care l-a însărcinat pe idolul său (Marx) să nimicească religia medievală şi să o înlocuiască cu religia revoluţiei socialiste scria următoarele: „Mereu m-au îndrumat rugăciunile evreieşti”. Oare ce rugăciuni rostesc cei ce numesc religia „opium pentru popor”? Moses Hess i-a predat lui Marx socialismul, ideologie strîns legată de internaţionalism. Marx scria în „Manifestul comunist” că proletariatul nu are patrie. În „Catehismul roşu” Hess îşi bătea joc de viziunea nemţilor asupra Patriei. El ar fi făcut acelaşi lucru cu sentimentele patriotice ale oricărui alt popor european. Hess a criticat programul de la Erfurt al Partidului Social-Democrat care opta pentru recunoaşterea necondiţionată a principiului naţional. Dar Hess este un internaţionalist aparte: „Patriotismul evreiesc trebuie să rămînă”. El scrie: „Oricine neagă naţionalismul evreiesc este nu doar un renegat şi un trădător în sens religios, ci şi un trădător al poporului său şi al familiei sale. Dacă se va adeveri că emanciparea evreilor nu este compatibilă cu naţionalismul evreiesc, în acest caz evreul trebuie să sacrifice emanciparea. Fiecare evreu trebuie să fie, în primul rînd, patriot”.

Am putea adăuga că Hess a fost nu doar ideologul şi creatorul marxismului şi omul care a încercat să creeze sionismul ateist. El a fost predecesorul teologiei revoluţionare şi a pus bazele Consiliului mondial al bisericilor şi tendinţelor noi în catolicism care înseamnă mîntuire fără Hristos. Teologia revoluţionară este una din direcţiile teologiei catolice care a primit o răspîndire deosebită în America Latină în anii ’60-’70 ai sec. al XX-lea. Este curioasă revelaţia unui teolog anglican liberal, pastorul Osteraiher, care a declarat în timpul unei slujbe: „Cuvintele „religia – opium pentru popor” nu erau cuvinte goale acum o sută de ani. Noi, mădularele lui Hristos care cu smerenie ne-am pocăit, trebuie să recunoaştem că sîntem profund datori în faţa fiecărui comunist”. Aceste apeluri care rănesc pe orice creştin au apărut în 1969 pe paginile culegerii londoneze „Predică la Izvorul Sfintei Maria”.

Dar să revenim la Moses Hess. Acest om a fost emisarul a trei mişcări sataniste – comunismul, sionismul şi teologia revoluţionară. Religia evreiască este unica religie pe care Hess o stima profund. El scria: „Punctul de plecare al religiei noastre (iudaismul) este entuziasmul rasei care, din momentul apariţiei sale pe avanscena istoriei, a ghicit scopurile finale ale omenirii şi a fost menită să vestească timpul mesianic”. Acel timp pe care Hess îl numeşte mesianic este victoria mondială a revoluţiei socialiste. El scrie: „Dumnezeu nu este altceva decît o rasă omenească unită prin dragoste. Pentru a obţine această unitate este nevoie de o revoluţie socialistă, în care milioanele de oameni vor fi chinuite şi nimicite”. „Pentru a înţelege prăpastia satanistă a comunismului trebuie să-l înţelegem pe Moses Hess, omul care i-a influenţat pe cei trei întemeietori ai I Internaţionale - Marx, Engels şi Bakunin” – scrie Mark Leon în studiul său „Marx pînă la marxism”.

Omul care l-a determinat pe Engels să devină comunist a fost acelaşi Moses Hess. Hess scria după întîlnirea de la Köln cu Engels: „M-a părăsit devenind un comunist zelos. Aşa înfăptuiesc eu pustiirea”. A „înfăptui pustiirea” nu este oare scopul principal al lui Hess? Acesta este şi scopul lui Lucifer. Deoarece am pomenit despre Engels, trebuie să spunem cîteva cuvinte despre el. Engels a crescut într-o familie credincioasă şi în tinereţe scria poezii duhovniceşti minunate. Tragedia lui Engels a continuat şi s-a adîncit mai mult decît cea o lui Marx. Iată nişte versuri minunate, scrise în tinereţe de omul care ulterior a devenit cel mai tenace complice al lui Marx în distrugerea religiei:

Doamne Iisuse Hristoase – Fiul Domnului!
Coboară de pe tronul Tău şi mîntuieşte-mi sufletul!
O vin-o cu al Tău har,
Cu lumina Măreţiei Tale părinteşti,
Lasă-mă să mă aplec în faţa Ta.
Este plină de dragoste şi măreţie acea bucurie,
Cu care lăudăm pe Mîntuitorul nostru!

Nu cunoaştem condiţiile în care Engels şi-a pierdut credinţa, dar după ce l-a cunoscut pe Marx a scris următoarele: „Cine calcă pe urmele mele cuprins de o furie sălbatică? Cine este supărat ca şi cum ar vrea să apuce poala îndepărtată a cerului ca s-o tragă pe pămînt. Cu mîna întinsă în sus şi pumnul strîns şi plin de ură el spumegă de furie fără odihnă, de parcă zece mii de draci i s-au încleştat în păr”.

Engels şi-a pierdut încrederea în creştinism după ce a citit cartea teologului liberal Bruno Bauer. Cine este acesta? Este un teolog liberal care a jucat rolul decisiv în nimicirea credinţei creştine la Engels şi l-a convertit pe Marx la o viaţă fără Dumnezeu. Pentru a înţelege cine era Bruno Bauer să vedem ce scria la 6 decembrie 1841 prietenului său Arnold Ruge, acesta fiind în acelaşi timp şi prieten cu Marx şi Engels. „La universitate citesc lecţii unui auditoriu mare. Spiritul meu de blasfemie va fi satisfăcut doar atunci, cînd mi se va permite în calitatea mea de profesor să propovăduiesc deschis sistemul ateist”. Georg Jung scria: „Dacă Marx, Bruno Bauer şi Feuerbach s-ar uni pentru a fonda o revistă teologico-politică, ar fi mai bine ca Dumnezeu să se înconjoare cu cei mai buni îngeri ai Săi şi să înceapă să Se deplîngă, deoarece această troică cu siguranţă ÎL va goni din ceruri”. Engels n-a mai găsit calea de întoarcere la Dumnezeu şi s-a alipit la cel, pe care singur îl numea fiară posedată de mii de draci.

După ce Hess i-a convins pe Marx şi Engels de justeţea ideilor socialiste, în viaţa lui Marx s-au produs schimbări oribile. Astfel, Arnold Kunzli povesteşte în cartea „Marx. Psihografie” despre sinuciderea ambelor fiice ale lui Marx. Fiica lui Marx, Laura, soţia socialistului Lafargue, şi-a înmormîntat cei trei copii ai săi, iar apoi s-a sinucis împreună cu soţul său. Altă fiică, Eleonora, a decis împreună cu soţul său să facă acelaşi lucru dar acela în ultima clipă a renunţat, iar ea a murit. Aici trebuie să spunem că primii trei copii ai lui Marx au murit de subnutriţie.

Familiile sataniştilor sînt blestemate, deoarece toţi sataniştii duc o viaţă vicioasă. Nici Marx nu este o excepţie. Marx nu credea că este dator să lucreze pentru a-şi asigura material familia, cu toate că putea face cu uşurinţă acest lucru deoarece cunoştea foarte bine cîteva limbi străine. El trăia din pomana lui Engels. Pe parcursul vieţii Marx a primit de la Engels aproximativ 6 milioane de franci francezi în aur (date culese de la Institutul lui Marx şi Engels). Marx a avut un copil nelegitim de la o slujnică. Mai tîrziu, acest copil a fost înfiat de către Engels care a fost de acord să participe la această farsă. La fel, lui Marx îi plăcea să bea. Reazanov (fostul director al Institutului lui Marx şi Engels din Moscova) recunoaşte acest fapt în cartea sa „Karl Marx ca gînditor, om şi revoluţionar”. Bauer, biograful lui Marx, scrie despre Marx risipitorul în cartea „Geniul şi bogăţia”: „Fiind student la Berlin, fecioraşul primea de la tatăl său bani de buzunar în sumă de 700 de taleri pe an. Această sumă era colosală, deoarece în acea vreme doar 5% din populaţia Germaniei primea mai mult de 300 de taleri pe an”. Marx dorea foarte mult să primească o moştenire. Cînd unchiul său era pe moarte, el a scris: „Dacă „cîinele” va muri, eu voi scăpa de sărăcie”. Engels i-a răspuns: „Te felicit pentru boala celui ce-ţi încurcă să primeşti moştenire şi sper ca această catastrofa să nu întîrzie”.

Marx a scris pe 8 martie 1855 la moartea „cîinelui”: „Iată un eveniment îmbucurător! Ieri am fost anunţaţi despre moartea unchiului nonagenar al soţiei mele. Soţia mea va primi aproximativ 100 de lire sterline. Ar fi putut fi şi mai mult, dacă „dulăul bătrîn” nu i-ar fi lăsat o parte de bani econoamei sale”. Marx nu nutrea sentimente calde nici pentru cei mai apropiaţi oameni. Bunăoară, el nu vorbea cu mama sa. În decembrie 1863, pe cînd era bolnav, i-a scria lui Engels: „Acum două ore a sosit o telegramă prin care sînt anunţat că a murit mama mea. Eram deja cu un picior în mormînt, dar sînt mai trebuincios decît bătrîna”. Iată tot ce a putut spune despre moartea mamei sale.

Portretul luptătorului pătimaş pentru fericirea omenirii este întregit de mărturiile spicuite din corespondenţa lui cu Engels.

Din scrisori:

Marx către Engels: „Bărtînul tău este un nemernic! Nici cu bătrîna mea nu poţi face nimic pînă nu i te urci pe cap”.

Marx către Engels: „Proletariatul este nevoit să mă apere de ura turbată pe care mi-o nutresc muncitorii, adică proştii”.

Engels către Marx: „Nu ne va iubi niciodată gloata democratică, roşie sau comunistă”.

Marx către Engels: „Ceata noilor lepădături democratice. Cîini democratici şi nemernici liberali”.

Engels către Marx: „Ce importanţă are partidul, adică banda măgarilor care cred în noi orbeşte? Cu adevărat nimic nu v-om pierde dacă nu ne vor considera expresia adecvată a acelor cîini mărginiţi cu care soarta ne-a unit în ultimii ani”.

Marx către Engels: „Nici un suflet nu mă vizitează. Şi aceasta mă bucură deoarece omenirea idioată mă plictiseşte, nemernica. Salut. Al tău, Karl Marx”.

Cu toate că Marx era economist, totuşi pierdea mulţi bani la bursă deoarece era în stare doar să cheltuiască. Participantul la revoluţia din 1848, locotenentul Cehov, tovarăşul de beţii nocturne ale lui Marx, a menţionat că amorul propriu exagerat al lui Marx a risipit tot ce a fost mai bun la el.

Marx ura omenirea. Mazzini care îl cunoştea foarte bine scria că în acesta sălăşluieşte duhul distrugător. „Inima lui se rupea de ură şi nu de dragoste pentru omenire” – scrie F-J. Raddatz în cartea sa „Karl Marx”. Nu există mărturii ale contemporanilor lui Marx care ar dezminţi acest lucru. Mitul despre Marx ca un iubitor de oameni a fost creat intenţionat şi cu multă minuţiozitate deja după moartea sa.

Copilul cel mai dorit al lui Marx a fost Eleonora. El o numea „Tussi” şi spunea foarte des că „Tussi sînt eu”. Cu permisiunea lui Marx, Eleonora s-a măritat cu Eduard Aveling, prietenul lui Annie Besant - una din întemeietoarele teozofiei. Teozofia este o învăţătură religioasă, apărută în sec. al XIX-lea şi care a declarat că cunoaşterea unui zeu necunoscut se face prin doctrine oculte. Aveling, ginerele lui Marx, ţinea lecţii la tema „Infamia lui Dumnezeu”. Sataniştii nu neagă existenţa lui Dumnezeu aşa cum o fac ateiştii. Ei neagă existenţa lui Dumnezeu doar de ochii lumii. În realitate ei ştiu că Dumnezeu există şi cred în asta, dar îl descriu ca pe o fiinţă josnică şi mizerabilă. Să vedem ce poezii teozofice se citeau regulat în casa lui Marx. Acest lucru ne va permite să ne dăm seama ce atmosferă spirituală era în casa lui Marx.

Poeziile mele sălbatice şi obraznice
Să se înalţe la tine, o satană, stăpînul ospăţului!
Pleacă preotule cu ale tale aghesmuiri
Şi cu cîntatul tău trist
Căci satana nu va sta în spatele tău, o preotule!
Respiraţia ta, o satana!
Îmi inspiră poeziile, iar fulgerul tău cutremură minţile.
Satana este milostiv
La fel ca furtuna,
Cu aripile răsfirate trece pe alături.
O popoare! O marele satana!

Autorul acestei poezii este Aveling, iar Tadford dezvăluie în cartea sa „Diavolul” multiple fapte din viaţa de familie a lui Marx.

Legătura dintre marxism şi teozofie nu este întîmplătoare. Teozofia a răspîndit în Europa învîţătura adusă din India despre inexistenţa sufletului separat de trup. Ceea ce nu a putut obţine teozofia prin convingere, marxismul a încercat să obţine cu băţul. Marxismul lipseşte pe om de personalitate, îl transformă într-un robot supus statului. În public Marx vorbea puţin despre metafizică, dar putem să adunăm destule mărturii despre concepţiile lui şi ale adepţilor săi. Unul din creatorii I Internaţionale a fost anarhistul rus Mihail Bakunin. Acesta scria că diavolul este primul liber-cugetător şi salvatorul lumii, că el l-a eliberat pe Adam şi l-a însemnat cu pecetea omenirii şi a libertăţii, făcîndu-l neascultător.

În programul revoluţionar Bakunin îi rezervă lui Lucifer un rol important: „În această revoluţie va trebuie să-l trezim pe diavol pentru a trezi cele mai josnice simţuri”.

Marxismul importat în Rusia a dat roade. Cel mai consecvent adept al ideilor lui Marx a fost Serghei Neceaev care a creat, împreună cu Bakunin, „Catehismul revoluţionar” - crezul şi programul de activitate al teroriştilor, ceva asemănător cu „Catehismul roşu” al lui Moses Hess. Bakunin scria în lucrarea sa „Principiile revoluţiei”: „Fără a recunoaşte oricare altă activitate în afară de nimicire, sîntem de acord că forma în care trebuie să se manifeste această activitate este otrava, pumnalul, funia şi altele.

Revoluţia binecuvîntează totul în egală măsură”.

Pe 9 septembrie 1867 la Geneva a avut loc congresul Ligii păcii şi libertăţii. Dostoevski care s-a aflat atunci la Geneva a vizitat şi el acest congres. În scrisorile sale către Maikov şi Ivanova el descrie cele întîmplate în felul următor: „Au fost patru zile de ţipete şi înjurături. La început spuneau că nu este nevoie de monarhii mari, apoi că nu este nevoie de credinţă. Aceşti socialişti şi revoluţionari îi minţeau neruşinat de la tribună pe cei 5000 de ascultători. Şi aceste secături smintesc sărmanul om muncitor! Pentru a obţine pacea pe pămînt ei consideră că trebuie să nimicească credinţa creştină”. Dostoevski a dat o caracteristică precisă şi adevărată lui Bakunin, cuvîntările căruia le-a ascultat la Geneva în 1867: „Bakunin este un sac vechi şi putred, plin de aiureală. Poate cu uşurinţă să înece nişte copii chiar în closet”.

Adeptul lui Bakunin, Neceaev, a fondat societatea secretă „Răfuiala populară” şi chema să fie omorîţi toţi cei care se opun revoluţiei sau care susţin orînduirea statală. Neceaev i-a promis împăratului o execuţie chinuitoare pe ruinele statului.

Aproximativ în aceeaşi perioadă revoluţionarii Işutin şi Hudeakov au creat o societate secretă, numită deschis „Iad”, asemănătoare cu organizaţia lui Neceaev. Membru al acestei societăţi a fost Dmitri Karakozov, asasinul lui Alexandru al II-lea, ţarul care i-a eliberat pe ţărani de iobăgie.

Bakunin spunea: „Revoluţionarul este un om condamnat. Toate sentimentele tandre de rudenie, dragoste, prietenie, recunoştinţă şi chiar onoare trebuie să fie oprimate la revoluţionar. Omul milos nu este revoluţionar. El cunoaşte doar o singură ştiinţă – ştiinţa distrugerii”.

Bakunin scria că şi Proudhon (alt gînditor socialist şi prietenul lui Marx) îl venera pe satana. Proudhon declara în opera sa dedicată justiţiei în revoluţie şi în biserică:

„Cunoştinţele noastre nu depind de Dumnezeu. Societatea ne aparţine independent de Dumnezeu. Fiecare pas înainte – este o biruinţă prin care învingem zeitatea”.

Proudhon exclamă: „Dumnezeu este prostie şi laşitate! Dumnezeu este făţărnicie şi minciună! Dumnezeu este tiranie şi mizerie! Dumnezeu este răul! Ridicînd la ceruri mîna, declar că Tu, Dumnezeule, nu eşti altceva decît plînsul minţii mele, sceptrul conştiinţei mele”. Aceste gînduri nu sînt originale, ele constituie un conţinut obişnuit al predicilor satanice. Este important să menţionăm că Marx şi adepţii lui, fiind adversarii lui Dumnezeu, nu erau ateişti în concepţia actuală. Adică, dezicîndu-se de Dumnezeu pe din afară, de facto ei î-L urau pe Cel, de existenţa Căruia nu aveau dubii. Ei nu negau doar existenţa lui Dumnezeu şi a Puterii Lui Supreme. Scopul lor era de a nimici religia, iar socialismul, grija pentru proletariat şi umanismul erau doar un pretext.

Moses Hess îl caracterizează pe Marx în scrisoarea sa către Bertold Auerbach ca pe un mare filosof: „Doctorul Marx – aşa îl cheamă pe idolul meu, este încă foarte tînăr, are cel mult 24 de ani. El va da lovitura finală religiei medievale şi filosofiei”. Deci scopul este de a da lovitură religiei şi nu socialismul. Georg Jung, prietenul lui Marx din acele vremuri, formulează mai clar această ideea în scrisoarea sa din 18 septembrie 1841 către Arnold Rugge: „Marx neapărat îl va goni pe Dumnezeu din ceruri”. Marx numeşte religia creştină cea mai amorală religie din toate. Printre altele, Marx nu este original, el continuă doar şirul învinuirilor aduse creştinilor. Pentru prima oară aşa învinuiri au fost rostite de către iudei la Roma, în primele veacuri de existenţă a creştinismului. În opoziţia sa faţă de Dumnezeu Marx este în consonanţă cu contemporanii săi: Max Shtirner (anarhist extrem), Nietzsche (filosoful preferat al lui Hitler şi al lui Mussollini) şi Oskar Wilde (primul propovăduitor al libertăţii homosexualilor).

În lucrarea sa „Schelling – filosoful cu Hristos sau metamorfoza înţelepciunii lumeşti şi înţelepciunea Dumnezeiască” tînărul Engels, credincios încă, scria: „Din timpurile teribilei revoluţii franceze mulţi oameni erau posedaţi de un spirit satanist necunoscut. Şi ateismul îşi ridică capul obraznic atît de necuviincios şi arogant, încît îţi vine să te gîndeşti că e timpul să se întîmple prorocirile din Scriptură”. Revoluţionarul francez Babeuf recunoştea: „Dragostea pentru revoluţie a ucis în mine oricare altă dragoste şi m-a făcut la fel de dur ca diavolul”. Marx era un admirator înfocat al lui Babeuf. Intenţia lui era să propage acea dragoste pentru revoluţie, care îi va schimba pe oameni în mizantropi monstruoşi. În 1871, cînd a izbucnit revoluţia din Paris, comunardul Florents a declarat: „Duşmanul nostru este Dumnezeu. Ura faţă de Dumnezeu este începutul înţelepciunii”. Marx aprecia foarte înalt ateismul comunarzilor. Ce este oare comun în împărţirea egală a bunurilor şi dezvoltarea instituţiilor sociale? Toate acestea erau o momeală superficială care ascundea scopurile reale – dezrădăcinarea completă a credinţei în Dumnezeu.

Putem găsi fapte interesante în scrisorile adresate lui Marx. Feciorul lui, Edgar, în scrisoarea de la 31 martie 1854 i se adresează foarte semnificativ: „Dragul mei diavol”.

Cum e posibil ca feciorul să-l numească pe tatăl său cu aşa cuvinte? Dar aşa scriu sataniştii celor pe care îi iubesc. Nu a fost oare feciorul lui Marx iniţiat? Soţia lui Marx îi scria în august 1844 următoarele: „Ultima ta scrisoare pastorală, o sacerdotule suprem şi stăpînul sufletului meu, a adus bietelor oiţe pace şi tihnă”. Soţia lui i se adresează ca unui sacerdot suprem şi ca unui episcop. A cărei religii? Unica credinţă din Europa care are preot păgîn suprem este satanismul. Ce fel de scrisori sacerdotale putea scrie un om care era considerat ateu? Unde sînt aceste scrisori? Există perioade din viaţa lui Marx care nu sînt cercetate nici pînă astăzi.

Primul învăţător al lui Marx a fost Hegel. Tot el a pregătit calea lui Moses Hess. Pentru Hegel creştinismul era o denaturare totală a căilor omenirii. El scria: „Hristos a adunat o grămadă enormă de motive pentru alinarea omului suferind, încît la urma urmelor nu ne rămîne decît să regretăm că nu pierdem în fiecare zi pe mama şi pe tata”.

Creştinismul a fost ponegrit în Germania pînă la Hegel, dar el a fost primul care a rîs de Isus Hristos Însuşi.

După ce a citit „Apariţia speciilor” de Darwin, Marx jubila în scrisoarea sa către Lassal în care scria că Dumnezeu cel puţin în ştiinţele naturii a primit după părerea lui o lovitură mortală (scrisoarea de la 16 octombrie 1861). Ce era oare important pentru Marx? Sărăcia sărmanului proletariat sau teoria lui Darwin? Sau principalul scop al lui Marx era nimicirea religiei?

Bunăstarea muncitorilor era doar un pretext. Acolo unde proletarii nu sînt implicaţi în lupta pentru idealurile socialiste marxiştii utilizează deosebirile de rasă şi aşa-numitul conflict al generaţiilor, dar principalul scop este nimicirea religiei. Marx care s-a dedicat slujirii iadului şi-a pus scopul să trimită într-acolo toată omenirea.

Marxismul este primul sistem filosofic care a fost elaborat sistematic şi minuţios şi era gîndit să limiteze viziunea omului despre sine însuşi. Potrivit lui Marx omul, în primul rînd, este un stomac care trebuie să fie permanent îmbuibat. Cele mai importante interese ale omului sînt cele din domeniul economic. Omul produce obiecte pentru necesităţile personale în comun cu alţi oameni. Acesta este un lucru fundamentul pentru societatea pe care Marx o numeşte bază. Căsătoria, dragostea, arta, ştiinţa, religia, filosofia totul ce nu are legătură cu stomacul este doar o suprastructură care este determinată de starea stomacului. Nu este de mirare că Marx s-a bucurat enorm de cartea lui Darwin care a fost, după părerea lui, încă o lovitură care impunea omul să-şi uite originea dumnezeiască şi destinaţia sa supremă. După Darwin omul a provenit de la maimuţă şi are unicul scop să supravieţuiască. Satana nu a putut să-l detroneze pe Dumnezeu, de aceea la depreciat pe om. Omul, regele naturii, a fost coborît de către Marx şi Darwin la nivelul unui rob al stomacului şi al unui urmaş al animalelor.

Mai tîrziu această lucrare a doi coloşi satanişti a continuat-o Freud, reducînd esenţa omului mai ales la atracţia sexuală şi instinctul agresivităţii.

În secta sataniştilor, în timpul ceremoniei de iniţiere în cel de-al treilea nivel, iniţiatul dă următorul jurămînt: „Voi face doar ceea, ce singur voi dori”. Este o negare făţişă a ascultării de Dumnezeu. Pentru nivelul al şaptelea iniţiatul jură că lozinca lui va fi: „Nimic nu este adevăr şi totul este permis”.

În Manifestul comunist Marx recunoaşte că scopul lui nu este doar nimicirea oricărei religii, dar şi a moralei – astfel încît totul să fie permis. Markov scrie în cartea sa despre Marx: „Mi s-a făcut straşnic citind tainele nivelului al şaptelea al satanismului pe un placat în una din universităţile pariziene în timpul dezordinilor din 1968. Această chemare a fost revizuită pînă la formula: „Este interzis de interzis”, ceea ce înseamnă în mod natural o consecinţă a lozincii: „Nimic nu este adevăr şi totul este permis”
Friedrich Engels, cel mai apropiat adept al lui Marx, a definit foarte clar scopul final al comploturilor revoluţionare. Engels s-a divulgat: „Lupta cu canoanele creştine, la urma urme,i este unica noastră afacere vitală”. Tot Engels a formulat crezul eroilor revoluţiei: „Înţelegerea dialectică a vieţii se reduce la moarte. Totul este demn să moară”. Sau, şi mai scurt, mai oribil: „A trăi, înseamnă a muri”.

Marx a murit în disperare aşa cum mor toţi sataniştii. Pe 25 mai 1883 el scria lui Engels: „Cît de inutilă şi goală este viaţa”. La înmormîntarea lui Marx au asistat doar şase oameni.

Engels a murit în chinuri groaznice din cauza cancerului la gît.

Marxismul ascunde tainele esenţei sale sataniste despre care ştiu doar cîţiva marxişti. Nu în zadar Lenin scria că peste o jumătate de secol nici un marxist nu l-a înţeles pe întemeietorul acestui curent.

Se consideră că marxiştii sînt nişte ateişti care nu cred nici în Dumnezeu, nici în iad. Dar în condiţii deosebite marxismul îşi dă jos masca şi-şi arată adevărata faţă – faţa satanismului. Prigonirile comuniste ale religiei nu pot fi explicate cu mintea omenească. Violenţa acestor prigoniri care depăşesc limita normalului evident sînt de natură diabolică.