Care este calea canonică pînă la autocefalie ?

(vezi partea I)

În consecinţă, pentru a dobîndi autocefalia, trebuie să ţinem seama de următoarele:

1. Ce anume, la nivel de politică bisericească internă, creează piedici pentru mîntuirea creştinilor dintr-o ţară anume, dintr-un ţinut anume. Căci, autocefalia este un instrument pentru înlăturarea unor piedici de un anumit fel, şi este cu totul nepotrivită pentru înlăturarea piedicilor pentru mîntuire de alt fel. Asemenea piedici pentru mîntuire sînt următoarele:

a) erezia în care a căzut Biserica chiriarhală;b) politica administrativă a Bisericii chiriarhale sminteşte în permanenţă generaţii întregi de credincioşi din ţinutul dat;c) separarea politică în formă de stat suveran a ţinutului respectiv şi această separare reprezintă o piedică pentru mîntuire;d) ţinutul dat se află la o depărtare geografică însemnată, încît nu mai sînt posibile legăturile stabile cu Biserica chiriarhală;

e) alcătuirea etnică a ţinutului dat este deosebită de celelalte ţinuturi ale Bisericii chiriarhale, iar aceasta, în politica ei administrativă,

nesocoteşte în permanenţă pe parcursul mai multor generaţii modul de viaţă, cultura poporului locului, constituind prin aceasta o sminteală permanentă pentru credincioşii locului.

2. Piedicile pentru mîntuire fiind găsite, formulate, urmează să vedem prin ce metode canonice, în duhul Sfinţilor Părinţi, pot fi ele înlăturate.

Primul pas constă în începerea unui dialog iniţiat de către Biserica locului cu Biserica chiriarhală. Dacă prin acest dialog, purtat în duhul dragostei, nu se ajunge la o formulă de înlăturare canonică a piedicilor descoperite, atunci Biserica locului trece la procesul de adoptare a hotărîrii de solicitare a autocefaliei.

Astfel, la al doilea pas (în cazul în care se ajunge la el), Biserica locului începe consultarea cu poporul său drept-credincios.

Cine face parte din poporul drept-credincios ?

Potrivit canoanelor, poporul lui Dumnezeu este organizat în parohii şi mănăstiri. Toate celelalte forme de lucrare-împreună a creştinilor – frăţiile şi surăţiile, aşezămintele de învăţămînt bisericesc, întreprinderi de turnare a luimînărilor, de făurire a obiectelor de cult, - sînt ajutătoare şi nu înfăţişează plinătatea Bisericii.

Nu este nicidecum vorba de înţelesul pur juridic al parohiilor şi mănăstirilor, ci de viaţa lor cu adevărat parohială şi călugărească. Deci, nu este vorba numai de statutele parohiilor şi mănăstirilor întocmite şi adoptate în deplină potrivire cu canoanele, de procesele-verbale ale şedinţelor ţinute canonic, de listele permanent proaspete ale membrilor reali ai parohiilor şi mănăstirilor, dar şi de plinătatea vieţii creştineşti a acestor membri. Canoanele permit exprimarea poziţiei privind diferite treburi bisericeşti numai creştinilor cu nume bun în Biserică, dar nu oricăror

membri ai parohiei sau ai mănăstirii şi nici adunărilor de persoane care nu sînt înregistraţi în modul cuvenit în parohiile sau mănăstirile concrete.

În cazul în care în vre-o parohie sau mănăstire marea majoritate a membrilor deplini şi reali ai acestora se expun în mod canonic pentru autocefalie, se socoate că această obşte creştinească şi-a mărturisit cu toată răspunderea în faţa Judecăţii de Apoi năzuinţa sinceră şi fermă pentru autocefalie ca ultimă metodă de înlăturare a unor piedici concrete pentru mîntuire.

Prin „marea majoritate” nu se înţelege „majoritatea absolută”, adică jumătate din numărul parohienilor plus încă un parohian, ci, într’adevăr, se are în vedere un număr covîrşitor de creştini, încît cei care sînt împotrivă să nu alcătuiască vreun număr semnificativ, ci să fie cu totul neînsemnat.

Dacă asemenea obşti de creştini – parohii şi mănăstiri - vor cuprinde marea majoritate a creştinilor din ţinutul dat, din ţara dată, se socoate că creştinii doresc autocefalia. După aceasta urmează următoarul pas.

La al treilea pas, clericii trebuie să se pronunţe în marea lor majoritate în favoarea autocefaliei, Este vorba de toţi diaconii, preoţii, parohii, ipodiaconii, arhidiaconii, clericii din cinul monahal, inclusiv egumenii şi arhimandriţii. Dacă dintre aceştia un număr covîrşitor va mărturisi năzuinţa lor pentru autocefalie, atunci se va socoti că şi clerul ţinutului dat este pentru autocefalie.

La al patrulea pas, dacă toţi episcopii Bisericii locului – episcopii de eparhie şi de mănăstiri, arhiepiscopii şi mitrpoliţii – vor mărturisi şi ei în marea lor majoritate năzuinţa lor pentru autocefalie, atunci se va socoti că şi episcopatul locului este pentru autocefalie.

La al cincilea pas, toate hotărîrile privind autocefalia trebuiesc luate de toate organele de conducere ale Bisericii locului, începînd cu adunările parohiale, apoi adunările eparhiale şi terminînd cu adunarea generală a Bisericii locului la fiecare dintre care să participe clerici şi mireni canonici, nemaivorbind de călugări.

3. După ce toţi aceşti paşi sînt parcurşi cu exactitate, fără presiuni, fără schizme, urmează de acum să se expună şi Biserica chiriarhală.

Aceasta se va expune, iarăşi, în strînsă şi neabătută urmare a canoanelor, în duhul Sfinţilor Părinţi, prin organul său suprem – fie Marea adunare bisericească, fie Soborul arhieresc, fie Sfîntul Sinod. Această hotărîre va fi luată în urma cercetării în amănunţime şi depline a cererii de autocefalie înmînată de către reprezentanţii împuterniciţi ai Bisericii care năzuieşte la autocefalie.

În cazul în care Biserica chiriarhală refuză acordarea autocefaliei, aceasta încă nu îndreptăţeşte separarea în schizmă a Bisericii năzuitoare la autocefalie, deoarece ruperea de Biserica chiriarhală fără o recunoaştere din partea întregii Biserici Ortodoxe A Toată Lumea îi preface pe credincioşii din Biserica locului în schizmatici, iar aceasta este o piedică incomparabil mai mare pentru mîntuire. O piedică care s epoate compara numai cu erezia.

Refuzul acordării autocefaliei nu înseamnă nimic altceva decît continuarea, la un nivel superior, a dialogului dintre ierarhii Bisericii locului şi cei ai Bisericii chiriarhale.

Astfel, procesul de dobîndire a autocefaliei, după cum arată istoria, durează mai multe generaţii.

Să nu uităm, totuşi, că există şi situaţii inverse, cînd o Biserica autocefală îşi pierde în mod firesc calitatea de autocefalie, intrînd în alcătuirea unei alte Biserici autocefale. Asemenea cazuri istoria a cunoscut destul de multe, comparabile cu cele de dobîndire a autocefaliei.

CARE ESTE STATUTUL ACTUAL AL BISERICII ORTODOXE DIN MOLDOVA ?

Avînd acum o înţelegere deplină a ceea ce este autocefalia, a temeiurilor pentru dobîndirea autocefaliei, a metodelor şi a condiţiilor necesare pentru autocefalie, putem să analizăm situaţia concretă din Biserica Ortodoxă a Moldovei.

Tomos-ul

Pe data de 2 decembrie 1994 Sfîntul Sinod al Patriarhiei Moscovei a adoptat un document special numit Tomos prin care Mitrpoliei Moldovei i se dăruiau drepturi depline în toate domeniile de activitate în afară de două – hirotonirea de episcopi şi pregătirea sfîntului mir.

Astfel, Tomos-ul (de altfel, foarte scurt – doar 9 propoziţii !) declară solemn că

„De azi înainte să fie Biserica Ortodoxă a Moldovei de sine stătătoare în treburile sale administrative, gospodăreşti, în cele ale învăţămîntului bisericesc şi cele civile …”

În afară de înfiinţarea puterii de sine stătătoare a Bisericii din Moldova, organizată în Mitropolie a Moldovei, Tomos-ul statorniceşte şi felul în care să se înfăptuiască această putere de sine stătătoare. Astfel, punctul 4 al Tomos-ului stătoreşte:

„Puterea de vîrf în cele legiuitoare, chivernisitoare (administrative), judecătoreşti şi de control în BOM să fie înfăptuită de Soborul ei ale cărui hotărîri vor fi încuviinţate de către Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii. Preşedinte al Soborului să fie Întîistătătorul BOM, iar membrii lui – arhipăstorii, reprezentanţii clerului şi ai mirenilor.”

Acest mod de înfăptuire a puterii de sine stătătoare se precizează în continuare:

„3. Chivernisirea BOM să fie înfăptuită de către Întîistătătorul ei în treapta de mitropolit cu titlul de „al Chişinăului şi al Întregii Moldove” şi de către Sinod al cărui preşedinte să fie Mitropolitul Chişinăului şi al Întegii Moldove. Întîistătătorul BOM să fie ales de către Soborul BOM în temeiul sfintelor canoane şi cu încuviinţarea ulterioară de către Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii.”

Ultimul punct al Tomos-ului afirmă fără ocolişuri că

„Statutul BOM este întărit de către Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii, iar ulterior tot de către el se aprobă toate

preschimbările [amendamentele] numai de ordin canonic.”

Astfel, potrivit Tomos-ului, îndată după dăruirea lui, Mitropolia Moldovei – Biserica Ortodoxă a Moldovei – urma

1) să întemeieze, în strînsă potrivire cu canoanele, Soborul, alcătuit din „arhipăstorii, reprezentanţii clerului şi ai mirenilor.”

2) să aleagă, „în temeiul sfintelor canoane”, pe Întîistătătorul Bisericii;3) să alcătuiască întreaga structură a sa care să fie capabilă să exercite puterea sa de sine stătătoare „în treburile sale administrative, gospodăreşti, în cele ale învăţămîntului bisericesc şi cele civile”;

4) să întocmească un nou statut care să oglindească împuternicirile dăruite de Tomos care să fie înmînat patriarhului spre întărire.

Prin înfăptuirea acestor patru acţiuni Mitropolia Moldovei urma să-şi dobîndească în fapt, în strînsă potrivire cu sfintele canoane, nu pe hîrtie, puterea sa de sine stătătoare, devenind Biserică Ortodoxă de sine stătătoare a Moldovei.

Peste puţine zile se împlinesc 13 ani de cînd Mitropolia Moldovei a primit Tomos-ul. Biserica Ortodoxă a Moldovei a avut 13 ani pentru ca să înfăptuiască dreptul său, primit în mod canonic, de a se cîrmui de sine stătător.

… şi neîndeplinirea lui

Astăzi, la depărtarea de 13 ani, putem constata cu toată amărăciunea că nici o acţiune dintre cele patru nu a fost înfăptuită. Astăzi, Biserica Ortodoxă a Moldovei nu are Sobor, nu are un Înîistătător „ales în temeiul sfntelor canoane”, nu are o strucutră capabilă să bine-orînduiască „treburile sale administrative, gospodăreşti, cele ale învăţămîntului bisericesc şi cele civile”, nu are nici statutul întocmit în temeiul canoanelor şi nici nu l-a remis patriarhului spre întărire.

Zicînd pe şleau, Biserica Ortodoxă a Moldovei – de la vlădică la opincă - şi-a adeverit totala sa neputinţă – spirituală, intelectuală, organizatorică şi morală – de a aplica împuternicirile dăruite în Tomos. Cu toate acestea, ceea ce este de o importanţă capitală pentru subiectul nostru, Mitropolia Moldovei, în raport cu Patriarhia Moscovei este, într’adevăr, de sine stătătoare, după cum ea este de sine stătătoare şi faţă de poporul pe care îl păstoreşte.

Dar, ceea ce este cel mai grav, Mitropolia Moldovei este de sine stătătoare şi faţă de canoanele Bisericii Ortodoxe A Toată Lumea, ca şi faţă de condiţiile formulate direct în Tomos prin a căror înfăptuire ea îşi poate înfăptui cîrmuirea de sine stătătoare. Numai prin îmfăptuirea acelor condiţii Mitropolia Moldovei se putea cîrmui, în mod canonic, de sine stătător.

Ce avem, totuşi, astăzi ? Este oare de sine stătătoare Mitropolia Moldovei ? Da. Este. Se cîrmuieşte ea în potrivire cu sfintele canoane” ? Nu. Categoric, nu.

Ce se desprinde de aici ? Că Biserica Ortodoxă a Moldovei, (1) prin actuala ei alcătuire, (2) prin felul în care ea îşi păstoreşte norodul, (3) prin felul în care ea se cîrmuieşte pe sine – dovedeşte că ea nu este în stare să urmeze acele canoane ale Ortodoxiei care bine-orînduiesc organizarea bisericească, nu are în sine capacitatea să se cîrmuiască pe sine ca o Biserică Ortodoxă.

Făcînd încă un minuscul pas logic, sîntem nevoiţi să bănuim că Mitropolia Moldovei – prin aceste trei componente – felul ei de alcătuire, felul ei de păstorire a norodului său, felul ei de a se cîrmui – nu este deplin ortodoxă, deşi ea dispune, spre deosebire, bunăoară, de aşa-numita „mitropolie a Basarabiei”, de toate cele necesare pentru a funcţiona deplin canonic. Iar abaterile ei de la canoanele respective este o constatare extrem de gravă şi ele necesită o redresare cît mai urgentă.

Aici este cazul să subliniem că nu este vorba de caracterul deplin ortodox al slujirii, al înfăptuirii celor şapte Taine necesare pentru mîntuirea credincioşilor săi (ceea ce, fireşte, nu putem spune despre lucrarea slujitorilor ai aşa-numitei „mitropolii a Basarabiei”).

Aceste Taine se înfăptuiesc, poate cu unele abateri singulare, în mare măsură, potrivit canoanelor bisericeşti, deşi şi aici, trebuie să mărturisim, nu totul este chiar atît de roz. (Bunăoară, majoritatea preoţilor nu urmează canoanele în ceea ce priveşte admiterea pentru Botez, pentru Cununie, pentru Împărtăşanie, pentru Sfîntul Maslu, sînt cazuri semnalate cînd unii preoţi nu fac slujba de seară – Vecernia – înainte de a face Liturghia, au o viaţă personală neorînduită potrivit cerinţelor canonice etc.).

Care sînt pricinile care au condiţionat această incapacitate de a se cîrmui pe sine în strînsă potrivire cu canoanele Ortodoxiei ?

Fără a ne adînci în analiza întregului complex al acestor pricini, vom îndrăzni să dăm curs următoarei ipoteze: Rădăcina tuturor pricinilor care au surpat capacitatea de funcţionare de sine stătător a Mitropoliei Moldovei se află în calitatea morală şi profesională (despre cea duhovnicească nu se poate vorbi la nivel omenesc) necorespunzătoare canoanelor a unui număr însemnat de clerici de orice treaptă – atît a celor de mir, cît şi a celor din cinul monahal – precum şi în incultura canonică – pînă la agresivitate - a majorităţii covîrşitoare a mirenilor.

„Cum e preotul, aşa e şi parohia” – spune o veche înţelepciune izvorîtă din practica bimilenară a Bisericii. Mirenii – simplii credincioşi – nu au de unde fi mai „canonici”, mai rîvnitori, mai organizaţi, mai pregătiţi profesional în cele bisericeşti, mai morali, decît păstorii lor – clericii.

Altfel zis, Mitropolia Moldovei, chiar şi atunci cînd nu avea dreptul la cîrmuire de sine stătătoare, adică chiar şi pînă în anul 1994, nu avea capacitatea de a funcţiona ca o simplă eparhie în cadrul Patriarhiei Moscovei. Adică, ea nu era deloc pregătită să primească Tomos-ul său de cîrmuire de sine stătătoare.

Situaţia creată adevereşte încă o dată că pentru a beneficia de anumite drepturi, mai ales în „treburile bisericeşti”, beneficiarul trebuie să fie copt pentru aceste drepturi, să fie suficient de matur – duhovniceşte, intelectual, organizatoric şi moral. Nu poţi să-i încredinţezi unui copil volanul unui autobuz plin de pasageri, cu atît mai mult nu poţi să încredinţezi unei structuri nepregătite întreaga lucrare de mîntuire a unui popor.

Ce îi lipseşte Tomos-ului Mitropoliei Moldovei ca ea să devină autocefală

Din anul 1994 Biserica Ortodoxă a Moldovei are aproape toate împuternicirile de autocefalie în afară de două – hirotonirea de episcopi şi pregătirea sfîntului mir. Dintre aceste două, pregătirea sfîntului mir are o însemnătate simbolică, pe cînd hirotonirea de episcopi are o însemnătate cît se poate de practică pentru mîntuirea credincioşilor.

Din 1994 pînă astăzi, la propunerea Bisericii Ortodoxe din Moldova, au fost hirotoniţi 4 episcopi – Dorimedont (1998), Anatolie (2002), Petru (2005) şi Marcel (2007). În trei dintre cele 4 hirotonii s-au iscat conflicte, unele fiind soldate cu văduvirea unei eparhii. Trecerea la Domnul a Preasfinţitului Dorimedont a văduvit încă o eparhie pe un termen necanonic de îndelungat, ceea ce reflectă iarăşi o stare de incapacitate. Faptul însuşi că eparhia de Bălţi a stat văduvă timp de 15 (!) ani vădeşte aceeaşi incapacitate. Să nu trecem cu vederea nici mutarea neîntemeiată din Mitropolia Moldovei în 1995 a episcopului Vichentie şi aducerea, la fel de neîntemeiată, în Biserica Ortodoxă a Moldovei a episcopului Iustinian.

Toate acestea adeveresc incapacitatea Bisericii Ortodoxe din Moldova de a alege pentru hirotonie candidaţi, de a asigura cu episcopi eparhiile văduvite, de a chivernisi la nivel de ierarhie treburile bisericeşti.

Astfel, şi această împurternicire – hirotonirea de epsicopi – depăşeşte izbitor capacitatea de exerciţiu a Bisericii Ortodoxe din Moldova.

(va urma)

Cu iertare întru Hristos Domnul, Sebastian Durere