Una dintre cele mai importante probleme ale creştinismului contemporan, în general, şi ale celui românesc, în special, o constituie integrarea europeană. Cu toate acestea, despre impactul negativ şi despre sfidarea pe care o reprezintă ea la adresa valorilor creştine şi naţionale se vorbeşte foarte puţin. De aceea, vom încerca să prezentăm câteva aspecte cu privire la integrarea europeană în lumina Teologiei Ortodoxe.

Articol realizat de ieromonahul Amfilohie Brînză pentru publicaţia românească “ROST”şi preluat de pe site-ul www.romfest.org/rost

Una dintre condiţiile necesare pentru ca România să adere la UE este să adopte şi să pună în practică legislaţia europeană. Legislaţia europeană (denumită acquis comunitar) este împărţită în 31 de domenii (care fac obiectul aşa numitelor capitole de negocieri).

Negocierile se consideră a fi finalizate numai în momentul în care au fost închise toate cele 31 de capitole.
Aşadar, aderarea României la UE înseamnă adoptarea şi punerea în practică a legislaţiei europene. Însă, mă întreb ce ştiu românii din legislaţia europeană? Cred că doar puţin cunosc cîte ceva, la suprafaţă.

Poate dacă nu sîntem informaţi asupra conţinutului legislaţiei, ştim măcar cine negociază regulile care ne vor guverna viaţa. Din partea UE - Comisia Europeană, din partea României - o delegaţie, sub conducerea unui negociator-şef. Dar nici pe membrii Comisiei Europene, nici pe cei ai delegaţiei româneşti nu-i cunoaştem. Nu ştim dacă merg la biserică, dacă se spovedesc, dacă se împărtăşesc şi ce credinţă au, dacă au.

Paradoxal, popoarele Europei se află în mâna unor oameni pe care-i ştim (de la emisiunile TV şi din ziare) dar pe care nu-i cunoaştem şi care ne conduc după o legislaţie de care am auzit, dar pe care n-am văzut-o niciodată.

UE se erijează într-un “limanul” economic, cultural şi politic pentru ţările sărăcite şi aruncate apoi în furtuna materialismului acestui veac. Iar majoritatea celor care sînt adepţii integrării europene văd în aceasta numai “îndestularea stomacului”.

Pînă să ne dumirim, Comunitatea Europeană, sub simpatica mască a democraţiei (drepturile omului, votul universal, libertate individuală, participarea tuturor la suveranitatea politică şi la bunurile vieţii, garanţia securităţii etc.), va genera un conflict fără precedent pe bătrânul nostru continent. Nu militar, ci unul religios (cultural-religios), cauzat de apriga confruntare între concepţia de viaţă tradiţional-creştină şi noua concepţie de viaţă europeană.

Legea lui Hristos şi legea omului

La baza vieţii creştine, de două ori milenară, se află Revelaţia dumnezeiască primită prin Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, Care a spus: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”(Ioan 14,6). Iar această Revelaţie “rămâne aceeaşi peste veacuri, până la sfârşitul lumii, fiindcă ea nu se schimbă, aşa cum nu se poate schimba persoana lui Hristos Dumnezeu”. Aşadar, pentru popoarele creştine Iisus Hristos stă înfipt în centrul istoriei. El este Viaţa şi sensul vieţii noastre. El - începutul şi sfârşitul. El - Adevărul. El este Dumnezeul nostru iar Evanghelia Sa - “legislaţia” noastră de viaţă. O concepţie de viaţă eternă, la care ţinem mai mult ca la ochii din cap şi care a fost plătită cel mai scump dintre toate concepţiile de viaţă câte au existat vreodată în istoria omenirii. Dovada: milioanele de martiri care au primit moartea şi chinurile cele mai groaznice decât să se lepede de Hristos şi Evanghelia Lui.

În schimb, noul mod de viaţă la care ne invită Comunitatea Europeană se fundamentează pe o “concepţie autonomă” faţă de lume, adică a unei lumi (fără Dumnezeu) care-şi are centrul de gravitate în ea însăşi - vădită îndeosebi în procesul de secularizare. Adică o lume autonomă, cu o cultură autonomă, care nu mai are în centrul ei pe Dumnezeu, ci omul. O civilizaţie europeană nouă, bazată pe o legislaţie cu un pronunţat caracter antropocentric ce nu manifestă nici un interes pentru viaţa spirituală a omului, pentru sufletul lui, pentru mântuirea lui.

Concepţia autonomă îşi are rădăcinile în cultura apuseană actuală, care, la rîndu-i, are o bază creştină, dar, începând cu Secolul Luminilor, s-a reconstruit centrată pe om, înlocuindu-l pe Dumnezeu cu creatura. Această cultură s-a impus pe scena europeană în conflict cu teologia apuseană, emancipându-se de sub tutela ei. Caracteristicele ei mai importante sunt:

autonomia raţiunii umane ca raţiune liberă de orice constrângere exterioară. Prin raţiune se înţeleg mijloacele analitice şi matematice prin intermediul cărora fiinţa umană poate ajunge la o completă înţelegere a realităţii şi o deplină stăpânire asupra naturii în toate formele ei. Raţiunea nu se pleacă înaintea altei realităţi decât aceea a experienţelor. Nici Revelaţia divină, nici vreo tradiţie, oricât de veche şi nici o dogmă nu are dreptul să se interpună pe calea exerciţiului ei liber;

consideră religia ca o problemă particulară a fiinţei umane. Religia este definită ca o afacere de ordin privat. Între Evanghelie şi cultură nu există dialog. În sfera publică, cuvântul decisiv nu-l mai are religia, ci ştiinţa.

Religiile sau confesiunile individuale pot avea valoare numai pentru cei care le respectă ca atare, însă pretenţia pentru adevăr în sfera publică o poate avea numai ştiinţa. Aceasta pentru că ştiinţa nu lucrează cu deducţii scoase din Revelaţia divină, ci prin observarea fenomenelor şi prin inducţie din rezultatul observaţiilor. Fiindcă ştiinţa nu se bazează pe opinii subiective ca religia, ci doar pe analize obiective, unde matematica joacă un rol esenţial;

tendinţa ei de a transforma paradisul ceresc într-un paradis pământesc, capabil să asigure prosperitatea şi bunăstarea omului. Convins că raţiunea şi ştiinţa îi vor permite să stăpânească natura, lumea nu mai apare ca un dar al lui Dumnezeu din cer, ci rezultatul triumfului final al ştiinţei şi omului pe pământ. Prin emanciparea spiritului uman de presiunea dogmei, tradiţiei sau superstiţiei se poate ajunge la o creştere a cunoştinţei şi la o dezvoltare a tehnologiei care va duce la împuţinarea suferinţei în lume, la ameliorarea condiţiilor de viaţă ale omului, la o viaţă decentă şi civilizată.

Primatul materiei

Structurile europene, care au la bază o legislaţie europeană fundamentată pe cultura autonomă, se îndreaptă pe următoarea direcţie: de schimbare a mentalităţilor proprii, atât ale indivizilor, cât şi ale popoarelor, pentru ca noua entitate politică europeană (UE) să devină o realitate (normă) pentru întreaga Europă. Deci, cultura autonomă a contribuit în cea mai largă măsură la făurirea Europei Occidentale şi a concepţiei sale autonome de viaţă la care suntem chemaţi (obligaţi) să aderăm şi noi (popoarele creştine).  

În societăţile occidentale moderne, omul asumă o nouă situaţie existenţială, fiindcă se consideră subiect şi agent unic al istoriei şi refuză orice apel la transcendenţă (Dumnezeu). Acest om nu acceptă alt model de umanitate în afara condiţiei umane. Crede că se realizează el însuşi şi reuşeşte să se realizeze doar în măsura în care se desacralizează el însuşi şi desacralizează şi lumea. Sacrul este obstacolul prin excelenţă în calea libertăţii lui. El consideră că va fi cu adevărat liber doar atunci când va fi lichidat ultimul zeu.

Pe această cale, universul s-a desacralizat şi lumea europeană, în marea ei majoritate, trăieşte astăzi sentimentul că universul nostru este lipsit de prezenţa lui Dumnezeu. Dintr-o astfel de convingere a izvorât şi procesul de secularizare a lumii, care tinde să transforme omul în prizonierul realităţilor pământeşti, pierzând relaţia cu Dumnezeu. S-a produs astfel o gravă răsturnare de valori, în virtutea căreia omul se lasă dominat de grija celor trecătoare, de valorile materiale ale lumii, care au înlocuit şi au împins pe plan secundar valorile spirituale.

Pentru prima dată probabil în întreaga istorie, legitimarea religioasă a lumii şi-a pierdut credibilitatea ei şi nu numai pentru câţiva intelectuali sau indivizi marginali, ci pentru pături largi ale întregii societăţi europene. S-au făcut mai multe tentative de recreştinare a acestor pături, dar de fiecare dată tentativele s-au lovit de indiferenţa omului european faţă de transcendent.

Conceptul modern de autonomia raţiunii vine din umanismul păgân, adică din încrederea nelimitată în puterea individului de a se ridica deasupra lumii, formulându-i şi dictându-i legile lui. Lumea dinainte de Hristos a gândit la această autonomie, iar lumea europeană modernă, divorţată de Hristos, s-a întors la ea, săvârşind din nou păcatul. Astfel, eliberarea raţiunii de sub controlul dogmelor nu ne-a dus către o lume care pare mai raţională decât în trecut, ci către o lume care este lipsită de sens. Cu alte cuvinte, lumea europeană modernă a ajuns la punctul unde orice explicaţie nu mai explică nimic. De aceea, un teolog ortodox afirma: “Criza contemporană nu e numai economică, nu e numai financiară, nu e numai politică, nu e numai socială, nu e numai morală; ea e o criză ontologică ce pune din nou problema originii vieţii şi deci a destinului omenesc”.

Concepţia autonomă a căutat şi caută în continuare să scoată lumea de sub puterea lui Dumnezeu, pentru a o aduce sub puterea omului, prin intermediul tehnicii şi al ştiinţei. Tehnica satisface trebuinţele omului, dar le suscită şi le înmulţeşte în acelaşi timp la infinit. Goana nebună a tuturor pentru trebuinţele materiale şi puterea aproape discreţionară a reclamei şi consumului depărtează mereu omul de Dumnezeu, de lumea valorilor spirituale. Astfel a luat naştere o mare discrepanţă între dezvoltarea ştiinţelor exacte şi cele spirituale. Pericolul cel mai grav al tehnicii, spune Berdiaev, este acela că loveşte viaţa spirituală şi sufletul omului.

Omul în locul lui Dumnezeu

Omul a primit din partea lui Dumnezeu porunca să stăpânească pământul, dar cu două condiţii: 1. Să nu uite niciodată că lumea peste care a fost pus stăpân vine de la Dumnezeu şi nu poate exista fără Dumnezeu, că e darul lui Dumnezeu faţă de om şi 2. că omul a fost creat de Dumnezeu la sfârşit, fiindcă nu poate exista în afara mediului creat anterior. Rolul omului este deci de inel de legătură între Dumnezeu şi cosmos, pentru ca să se înalţe în Hristos şi Biserică cu cosmosul către Dumnezeu prin lucrarea Sfântului Duh. Concepţia autonomă de viaţă, prin apariţia civilizaţiei tehnice, răstoarnă acest raport în virtutea unui antropocentrism excesiv şi omul se aşează în locul lui Dumnezeu pe pământ, pentru a deveni astfel stăpânul şi proprietarul pământului.

Concepţia autonomă de viaţă a rupt dialogul dintre Evanghelie şi cultură. Din punct de vedere religios, această dihotomie a constituit o gravă lovitură adusă creştinismului. Datorită ei, religia creştină a încetat să mai joace un rol obiectiv în societatea europeană pentru a fi izolată în sfera subiectivismului personal, care s-a transformat în sursă de proliferare a sectelor. O dată apărute, formaţiunile sectare, prin născocirile lor omeneşti, au dus la sfâşierea progresivă a unităţii creştine prin diluarea adevărului revelat care a alterat grav concepţia despre persoana lui Hristos şi Biserică.

O altă tendinţă majoră a concepţiei autonome constă în faptul de a-l determina pe om să nu mai ţină seama de legile lui Dumnezeu, ci să impună realităţii legile lui proprii. Din momentul în care omul se aşează în locul lui Dumnezeu pe pământ şi se consideră ca un stăpân absolut al lumii, uitând că nu el este cel ce a creat lumea, atunci caută să o modeleze după bunul său plac. Dar a căuta să impui realităţii zidite de Dumnezeu alte legi decât cele fireşti nu înseamnă decât să intri în conflict cu realitatea în mijlocul căreia trăieşti, dând naştere la consecinţe extrem de grave, atât pentru om cât şi pentru mediul înconjurător.

Legat de această mentalitate europeană este şi normalizarea unor păcate cât se poate de anormale (ca homosexualitatea). Cu toate că homosexualitatea este un păcat împotriva firii, UE a adoptat legi prin care acreditează homosexualitatea ca pe un drept al omului, devenit ulterior condiţie de importanţă majoră pentru ţările care vor să adere la UE.

Ceea ce este grav în elaborarea unor astfel de drepturi constă în absenţa oricăror considerente de ordin spiritual şi moral care au importanţă decisivă pentru sănătatea omului şi a societăţii.

Nu în ultimul rând este vorba despre Biserică. Impactul pe care concepţia autonomă de viaţă l-a avut asupra concepţiei eclesiologice se vede în captarea atenţiei tuturor numai asupra unei Biserici văzute, care nu-şi mai are centrul de gravitate în Dumnezeu, ci în ea însăşi, fiindcă se consideră că Biserica nu mai e zidită pe Hristos, ci pe ierarhie. În actuala stare bisericească din Occident (cu tendinţe vizibile de extindere şi în Orient) se oglindeşte însă limpede acest fapt, unde politica modernă a creat deja o Biserică după chipul şi asemănarea ei.

Descreştinarea continuă a naţiunilor

Între Biserica lui Hristos şi politica Comunităţii Europene există un antagonism evident. Acest antagonism se poate transforma într-un conflict prin integrarea europeană, deoarece ea pune în confruntare cele două concepţii de viaţă:

Concepţia creştină de viaţă, care-L are în centru pe Hristos Dumnezeu cu Evanghelia Sa cea Sfântă;
Concepţia europeană de viaţă, care are ca bază raţiunea autonomă în care omul este măsura tuturor lucrurilor.

Din perspectiva Teologiei Ortodoxe putem spune că integrarea europeană reprezintă o jignire pentru viaţa creştină şi o palmă peste obrazul lui Hristos. Fiindcă cine nu observă că Biserica nu ocupă măcar locul unei molecule în legislaţia europeană şi că noţiunea de “păcat” este pur şi simplu scoasă din dicţionarul UE? Ca să nu mai vorbim acum de umilitoarele condiţii pe care le impune această legislaţie statelor europene.

Fără discuţie, integrarea europeană este opera unui evident curent de descreştinare a naţiunilor care, prin politica ei de occidentalizare cu orice preţ (ce a luat forma agresiunii pentru popoarele creştine) urmăreşte un lucru sigur: înfrângerea şi decăderea Bisericii. Cum? Prin crearea unei pseudo-Biserici de tip european (ecumenică), stăpânită doar de autoritatea politică, în care Biserica cea vie (adevărată) să fie desfăcută de popor. Adică Biserica, din stăpânitoarea sufletelor să devină stăpânita unui politicianism pângăritor. Da, asta urmăreşte integrarea europeană: deposedarea oamenilor de Dumnezeu, de credinţă şi de Biserică prin impunerea unei legislaţii care exclude orice responsabilitate morală. Ori asta este culmea fatală a cutezanţei omeneşti. Raţiunea, în atotputernicia căreia crede omul civilizaţiei europene, e de fapt cea mai amară iluzie a nefericitei noastre lumi.

Actuala democraţie europeană, la fel ca şi socialismul şi comunismul, este o formulă politică plantată tot în doctrina materialistă. {i se vede cât colo că UE, fundamentată pe o astfel de doctrină materialistă şi ateistă, lipsită de suflet şi plină de vidul orgoliului ca diavolul însuşi, este un fel de nou Babilon prin care omenirea (modernă) vrea să uzurpe atributele lui Dumnezeu. O mare nebunie care nu va avea loc însă niciodată!

Dar ce e de făcut? Că iată, teroarea vremii, prin care marile puteri ne pun în faţă integrarea, pe de o parte, sau izolarea ori dizolvarea, pe de alta, nu mai îngăduie mediocritatea indiferenţei, ci impune decizia categorică pentru un mod de viaţă orientat fie pe concepţia pocită europeană, fie pe concepţia integrală a Bisericii.

Pentru România nu pare să existe alternativă. Însă, nu ne temem. Oricât ar fi de redutabilă provocarea pe care civilizaţia europeană o aduce peste viaţa noastră creştină, o asumăm pentru următoarele două motive: mai întâi, dacă poporul român a rămas un popor credincios după aproape cinci decenii de ateism, credem că tot astfel credinţa lui îl va ajuta să facă faţă şi valului de secularizare venit din partea UE. Aceasta fiindcă rezistenţa lui la ateism (care a făcut adevărate ravagii în unele din ţările care ne înconjoară) nu este un lucru întâmplător, ci se întemeiază pe una din coordonatele majore ale Ortodoxiei şi anume că în mentalitatea poporului nostru, Dumnezeu nu rămâne exterior lumii, adică absent din creaţie, ci este prezent prin energiile Sale necreate în inimile noastre, în casele noastre, în ţara noastră, în bisericile noastre şi în întreg cosmosul.

Iar în al doilea rând, fiindcă pentru poporul român Biserica nu este un simplu monument istoric şi Evanghelia lui Hristos o piesă de muzeu. Biserica este trecutul, prezentul şi viitorul neamului nostru. Viaţa şi puterea noastră. Adevăratul liman, unde sufletele biciuite de furtună ancorează în certitudinea metafizică a credinţei. În sânul ei cei vii trăiesc în familiaritatea celor morţi şi în dragostea celor ce vor veni. şi suntem încredinţaţi că Duhul Sfânt care o asistă nu va îngădui ca nici UE şi nici porţile iadului s-o poată birui!

Aşadar, la întrebarea panicată: Încotro România? Încotro se îndreaptă Europa/lumea?, răspundem cu seninătate: “Acolo unde arată Dumnezeu cu degetul”. A Căruia este împărăţia şi puterea şi slava acum şi în veci. Amin!

Bibliografie:

1. “Ortodoxie şi contemporaneitate”, Pr. Prof. Dumitru Popescu, Ed. Diogene, Bucureşti 1996
2. “Puncte cardinale în haos” Nichifor Crainic, Ed. Timpul, Iaşi 1996
 
Selecţie Alex Osipov