PROIECTUL NUCLEAR IRANIAN: PERICOL REAL SAU ÎNCHIPUIT?

(vezi epizodul II)

În ultimii ani ai secolului trecut clubul atomic a devenit destul de numeros. În afară de cei cinci membri ai Consiliului Permanent de Securitate al ONU care s-au căpătuit cu bomba atomică în primele două decenii de după cel de-al II-lea Război Mondial (SUA, URSS (Rusia), China, Marea Britanie şi Franţa), se pare că următoarele ţări care au căpătat acces la Bombă au fost Israelul[1] şi Republica Sud-Africană (care, după căderea regimului de aparthaid, a renunţat benevol la ea). Următorul „membru” al clubului a devenit India urmată de eternul său duşman – Republica Islamică (sic!) Pakistan. În „pragul nuclear”[2] mai stau încă cîteva zeci (!) de state printre care sînt şi unele care au refuzat să semneze tratatul de neproliferare a armelor nucleare.

Numărul ţărilor care dispun de rachete tactice, de croazieră şi cu rază medie de acţiune, bombardiere grele şi alte mijloace care pot aduce ogivele nucleare la ţintă este cu mult mai mare. Lumea este aproape de „masa critică” cînd situaţia poate ieşi foarte uşor de sub control. Nu este greu de închipuit ce se poate întîmpla dacă asemenea arme ar putea nimeri în mîinile unor fanatici sau structuri criminale. Marile puteri au dat dovadă de o toleranţă mai mult decît criminală atunci, cînd au sprijinit eforturile „protejaţilor” lor pentru a căpăta bomba atomică (cazurile: URSS – India, SUA – Israel şi Pakistan).

Politica dublelor standarde (după modelul poziţiei lui Roosevelt faţă de dictatorul nicaraguan Anastasio Somosa: „El, desigur, este o lichea, dar e licheaua noastră”) a deschis larg cutia Pandorei. Devine din ce în ce mai greu de explicat din ce cauză Israelului, Indiei şi Pakistanului li s-a acceptat accesul la arma nucleară, iar celorlalte state – nu. Cu atît mai mult că aceste ţări nu se deosebesc printr-o politică externă prea paşnică, iar în Pakistan la putere se află o huntă militar-dictatorială care mai avea pe de asupra la toate şi trăsăturile unui regim fundamentalist islamic.

Pentru a produce arma nucleară şi mijloacele care ar putea-o duce la ţintă este nevoie de uriaşe cheltuieli financiare şi materiale pe care nu şi le poate permite orice ţară. Un stat pretendent trebuie să dispună de importante venituri provenite din export (cum ar fi Irakul şi, în cazul nostru, Iranul), „ajutoare” din afară (Israelul şi Pakistanul) sau pe contul bunăstării propriei populaţii (Coreea de Nord).

Ambiţii nucleare a nutrit şi regimul şahului, însă el, din lipsă de timp, aşa şi nu a reuşit să le realizeze. Fără îndoială, că dacă şahul ar mai fi rămas la putere şi ar fi insistat în realizarea acestui program, poziţia Statelor Unite ar fi fost cu totul alta şi poate nu ar mai fi fost nevoite să permită Pakistanului accesul la Bombă pentru a contracara crescînda influenţă a Indiei în regiune. Or, Pakistanul cu instabilitatea sa cronică nu se prea potrivea cu statutul de membru al clubului atomic.

După victoria lui Khomeiny şi cazul cu ostaticii americani, Iranul a ajuns un adevărat „strigoi” al sistemului internaţional mondial. Nici chiar Uniunea Sovietică, care era bună-bucuroasă să le facă zile negre americanilor oricînd şi oriunde, nu putea sprijini regimul ayatollahilor fără a risca să-şi piardă ultimele fărîme din autoritatea sa şi aşa puternic erodată după intervenţia din Afganistan. La toate acestea s-a mai adăugat şi supracostisitorul război cu Irakul lui Saddam Husein. În aceste condiţii, Teheranul a fost nevoit să amîne realizarea proiectelor sale nucleare.

Situaţia s-a schimbat însă la finele mileniului trecut cînd Rafsanjany şi Hattamy au dat de înţeles Occidentului că Iranul este gata să colaboreze cu el. Perspectiva obţinerii unor supraprofituri a adormit vigilenţa statelor apusene şi a Rusiei. Iranul este un adevărat Clondike petrolier şi o imensă piaţă de desfacere avidă de mărfuri după deceniile de izolaţie şi boicot internaţional. Marx a avut dreptate cînd spunea că în cazul unui profit de 10% un capitalist este în stare să încalce legea, pentru 100% - poate merge la orice crimă, iar pentru 200% - să-şi spînzure propria-i mamă.

Deosebit de ademenitor din punct de vedere al profitului potenţial s-a dovedit a fi proiectul nuclear iranian. Se prevede construcţia a peste douăzeci de centrale atomoelectrice (CAE) cu un cost total de sute de miliarde de dolari. Deosebit de interesate în aceste proiecte sînt Rusia şi Franţa. Franţa are deja o practică de construcţie a CAE în ţările care nu sînt agreate de către Casa Albă. Este destul să ne amintim de colaborarea Parisului în acest domeniu cu regimul lui Saddam Hussein[3].

Francezii, însă, din cauza solidarităţii euroatlantice şi a poziţiei ei pro-irakiene în anii crizei ostaticilor şi ai războiului irano-irakian, au întîrziat la „masa cu bucate”. Moscova a hotărît imediat să profite de pe urma acestei zăboviri şi şi-a oferit serviciile sale Teheranului. Prima CAE este construită de către specialiştii ruşi lîngă oraşul Bushehr situat în sud-estul Iranului în apropierea cîmpurilor petrolifere din Khuzestan.

Liderii iranieni motivează construcţia CAE prin grija lor pentru viitorul poporului iranian, căci rezervele de ţiţei şi gaze naturale nu sînt infinite. Moscova, la rîndul ei, a propus o soluţie de compromis: uraniul să fie îmbogăţit la întreprinderile respective din Rusia. Iranul a respins această propunere, dînd motive în plus americanilor să afirme că scopul real al Teheranului este Bomba şi nu asigurarea generaţiilor viitoare cu energie electrică ieftină.

Suspiciunile Washingtonului sînt destul de întemeiate, deoarece Iranul deja dispune de rachete cu rază medie de acţiune şi torpile în stare să poarte încărcătură nucleară. În plus la aceasta, preşedintele Ahmenedinijad a scandalizat opinia publică internaţională prin declaraţiile sale belicoase la adresa Israelului şi chiar a Statelor Unite. Pe plan intern în Iran are loc o radicalizare continuă a regimului islamic. Recent au fost adoptate noi hotărîri care vin să înăsprească şi mai mult pedepsele pentru încălcarea normelor şaria’tului.

Declaraţiile repetate ale liderilor iranieni cu privire la caracterul paşnic al atomului iranian nu trebuie să înşele pe nimeni, deoarece intenţiile Teheranului de a deveni o supraputere regională rămîn cuvinte goale atît timp, cît el nu dispune de arme nucleare. Iranul este ameninţat din partea Afganistanului şi Irakului de către trupele americane amplasate în aceste ţări, iar vecinii săi (Rusia, Pakistan şi India) dispun de asemenea arme de nimicire în masă. Milioanele de soldaţi în cazul unui conflict global cu folosirea tuturor tipurilor de armament nu-i vor fi Iranului de un prea mare folos.

Nici statele islamice limitrofe nu ar accepta Iranul în calitate de lider regional. În memoria şeihilor şi emirilor din Golf sînt proaspete tulburările şiiţilor din trecutul nu prea depărtat din Arabia Saudită, Kuweit, Pakistan şi Afganistan care au fost inspirate de către Teheran şi care s-au soldat cu mii de jertfe omeneşti. Ei reprezintă o îngrijorare crescîndă faţă de de ambiţiile de mare putere ale Iranului. Emiratele golfului Persic sînt foarte bogate, dar nu dispun de resurse umane comparabile cu cele ale vecinului lor nordic. Trista experienţă a ocupaţiei Kuweitului de către trupele lui Saddam Hussein a demonstrat că aceste ţări nu sînt în stare să se apere singure. De aceea ele, în ciuda disensiunilor de ordin confesional, vor recurge şi în continuare la ajutorul militar din partea SUA.

Washingtonul a înţeles pericolul pe care îl reprezintă Teheranul pentru interesele sale în această zonă de o importanţă strategică vitală. De fapt, ocuparea de către americani a Irakului şi Afganistanului a fost dictată nu de necesitatea anihilării reţelelor „Al-Qaida” sau de teama inexistentelor arme de nimicire în masă ale lui Saddam Hussein, ci de dorinţa de a bloca din toate părţile Iranul, lipsind, astfel, Rusia de un partener strategic firesc. Aceasta este încă o mostră de aplicare în practică a planului „Anacona” de încercuire[4] (folosit cu succes în timpul „Războiului Rece” împotriva fostei URSS, iar acum împotriva Rusiei).

IRAN ŞI RUSIA

În asemenea condiţii, Iranului i-a mai rămas o singură fereastră spre restul lumii: cea dinspre Nord, adică Rusia şi sateliţii săi din Asia Centrală şi Caucaz. În cazul închiderii ei, blocada ar deveni etanşă şi Teheranul ar fi fost pus într-o situaţie practic fără de ieşire. Iată prin ce se explică inactivitatea sa în aceste regiuni care sînt sfera de influenţă a Moscovei. De menţionat că în această zonă există una dintre puţinele ţări din lume cu populaţie şiită (Azerbaidjanul), iar tagicii vorbesc aceeaşi limbă ca şi iranienii.

Bufonul scenei politice ruseşti Jirinovski în „capodopera” sa „Ultimul salt spre sud” a formulat ideea că interesele geopolitice ale Rusiei se află nu în Europa, ci în Asia[5]. El scria că soldatul rus trebuie să-şi spele cizmele în Oceanul Indian. Dacă ar fi să parafrazăm o frază biblică, atunci ar trebui să spunem că „Gura păcătosului, adevăr grăieşte!”. Într-adevăr, în condiţiile extinderii NATO şi UE spre Răsărit, unica zonă unde Rusia ar avea şanse să se dezenclavizeze spre Oceanul Mondial ar fi Orientul Mijlociu[6].

Irakul şi Afganistanul au fost ocupate de către americani. Pakistanul este şi el un vasal al SUA. Rusia este sleită de politica lui Gorbaciov şi Elţin. Prin urmare, unica trecătoare spre „mările calde” neblocată încă de Washington rămîne a fi Iranul. Prin aceasta se explică încăpăţînarea cu care Moscova continuă să susţină Iranul în conflictul cu SUA în problema CAE, deşi şi pentru un orb este clară dorinţa Teheranului de a deveni membru al clubului atomic.

Pe de altă parte, există temerea (destul de întemeiată, dealtfel) că în cazul unei politici ostile faţă de Iran, acesta ar putea proceda la destabilizarea situaţiei în Asia Centrală, Caucaz şi „brîul musulman” al Rusiei de pe malurile Volgăi. Rusia se află şi ea într-o situaţie asemănătoare cu a Iranului: dinspre Asfinţit – impetuoasa înaintare a SUA şi NATO; dinspre Răsărit – crescîndul pericol chinez; litoralul arctic şi pacific sînt blocate de gheţuri şi, prin urmare, ruşilor le rămîne numai direcţia de sud. Dar, Moscova a avut imprudenţa să le permită americanilor să se infiltreze şi în acest fief al său. Yankeii s-au folosit şi în acest caz (ca şi în cele cu Irakul şi Afganistanul) de tragicele evenimente de la 11 septembrie[7].

Totuşi, se pare că regimul ayatollahilor este acela care foloseşte Moscova în interesele sale şi nu invers. Diferenţele de ordin confesional şi civilizaţional împiedică aceste două puteri să devină adevăraţi aliaţi. Cremlinul din cauza miopiei sale politice îşi pierde „cu succes” ultimii săi aliaţi naturali cu care îl leagă un trecut istoric (în cadrul fostului Imperiu Rus şi a fostei Uniuni Sovietice), tradiţii, cultură şi o religie comună (Ucraina, Belorusia, Moldova şi Gruzia), iar în afara hotarelor fostei URSS, Moscova i-a trădat pe sîrbi.

Metodele şi procedeele murdare folosite de către administraţia lui Putin faţă de Moldova şi Gruzia au dovedit încă o dată în plus lumii întregi că Rusia actuală nu poate fi un partener sau aliat de încredere cu o politică previzibilă de lungă durată. Ahemenedinijad înţelege prea bine acest lucru şi de aceea se foloseşte la maximum de actuala conjunctură favorabilă pentru realizarea planurilor sale. După părerea mea, imediat ce Teheranul va căpăta acces la Bombă şi se va simţi sigur pe forţele sale, Iranul va lansa o ofensivă geopolitică spre Nord unde şansele sale de succes sînt cu mult mai mari.

A. Apolschi

[1] Israelul niciodată nu a recunoscut, dar nici nu a negat că posedă arma nucleară. În orice caz, Tel-Avivul nu a ezitat să doboare un avion libian de pasageri care a survolat zona interzisă de asupra centrului de cercetări nucleare de la Dimona din pustiul Negev. În aceeaşi ordine de idei se înscrie şi cazul inginerului israelit Mordekhai Vanounou care a fost arestat şi condamnat la un lung termen de detenţie pentru că a divulgat „secretul lui Polichinelle”: Israelul dispune de arme nucleare. După estimările unor specialişti în domeniu, Israelul ar avea depozitate la bazele sale super-secrete peste 260 de ogive nucleare.

[2] Prag nuclear: capacitatea de a produce cu forţe proprii uraniu îmbogăţit, plutoniu şi tehnologie care pot fi folosite pentru producerea bombei atomice.

[3] Francezii au construit reactorul atomic de la Osiraq de lîngă Bagdad care a fost nimicit în anul 1982 în urma unui raid-surpriză al aviaţiei israeliene. Acest raid a pus capăt ambiţiilor nucleare irakiene.

[4] Acest plan strategic a fost pentru prima dată aplicat în anii Războiului Civil din SUA împotriva Confederaţiei Statelor Sudiste (1861-1865)

[5] De fapt, Jirinovski nu a descoperit America, căci această idee a fost vehiculată pentru prima dată cu un secol mai înainte de către adepţii şcolii geoplitice ruseşti promotori ai teoriei euroasiatice (cel mai ilustru reprezentant al căreia a fost istoricul Lev Gumiliov).

[6] Să nu uităm că mările Neagră şi Baltică sînt închise etanş de către ţări membre ale NATO (Turcia şi, respectiv, Danemarca, Germania şi Norvegia). Ieşirea largă la Oceanul Arctic şi cel Pacific nu rezolvă mare lucru. În aceste regiuni Rusia dispune doar de două porturi care nu îngheaţă în timpul lungii ierni polare (Murmansk şi Vladivostok), dar şi ele sînt foarte vulnerabile din cauza apropierii lor de hotarele cu statele aliate ale SUA (respectiv: Norvegia şi Japonia) în care Washingtonul îşi are amplasate bazele sale militare.

[7] Acţiunea teroristă de la 11 septembrie le-a creat atîtea ocazii americanilor de a-şi lărgi sfera de influenţă acolo unde nici nu sperau vreodată să ajungă, încît, volens-nolens a trezit la unii analişti politici îndoieli (destul de întemeiate) în existenţa unei reţele teroriste şi presupunerea că adevăraţii organizatori ale acestor acţiuni criminale ar fi fost Washingtonul însuşi („Qui prodest?” („Cui îi prieşte?”)).