Organele de informare în masă contemporane sînt pur şi simplu inundate de către ştirile care de care mai contradictorii venite din Iran şi de reacţiile nu mai puţin contradictorii din partea marilor puteri la sfidările Teheranului. Lumea se află într-o expectativă plină de temerile unui nou război pe lîngă care cele din Vietnam, Afganistan sau Irak ar părea inofensive jocuri de copii.

Rădăcinile acestui conflict trebuiesc căutate în evenimentele avute loc cu aproape treizeci de ani în urmă cînd Orientul Apropiat şi Mijlociu au avut de suferit un seism geopolitic şi confesional care a pus începutul unei noi ere în istoria omenirii. Este vorba de revoluţia iraniană din anii 1977-1978. Aceasta, spre deosebire de celelalte revoluţii care le cunoaştem din istorie a avut nu atît un caracter social, cît unul confesional şi a fost îndreptată împotriva globalismului. Ea a fost al doilea cataclism de acest gen îndreptat împotriva societăţii de consum de sorginte occidentală.

PRECEDENTE

Prima revoluţie anti-globalistă a fost „primăvara europeană” din anul 1968 cînd milioane de tineri vest-europeni şi americani au invadat străzile marilor metropole occidentale pentru a-şi manifesta protestul împotriva „capitalismului popular al bunăstării generale”. Simbolurile acestei societăţi (frigiderele, televizoarele, automobilele ş. a.) erau aruncate pe ferestre sau arse. Grupările ultrarevoluţionare troţkiste, maoiste şi teroriste răsăreau ca ciupercile după ploaie.

Dezmăţul sexual, muzica rock, narcoticele, terorismul, vagabondajul şi alte fenomene caracteristice pentru lumpenii din ghetourile afro-asiatice şi latino-americane din citadelele societăţii de consum occidentale au devenit la modă printre tinerii din familiile „clasei de mijloc”. Tot felul de hippy, yuppi, punk-i ş.a.m.d. cu frezurile şi toaletele lor extravagante au inundat Europa şi America de Nord. Pînă şi pe capul monumentului lui Churcill (simbol al conservatismului britanic) tinerii panci i-au pus o perucă „irokez”.

În căutarea unei noi spiritualităţi, tinerii vest-europeni şi nord-americani au îmbrăţişat budhismul, hinduismul, moonismul şi alte religii şi secte para-orientale. Părea că a venit sfîrşitul ghiftuitei societăţi de consum. Generaţia vîrstnică intrase într-o stare de şoc, prostraţie şi derută. Toate valorile morale şi materiale pentru care ea a luptat cu atîta jertfire de sine au fost respinse de tineretul în care ea şi-a investit atîtea speranţe.

Societatea occidentală însă a reuşit să iasă învingătoare din această luptă pe viaţă şi pe moarte cu nihilismul juvenil. Muzicanţii protestatari cu plete lungi ş slinoase au fost transformaţi în idoli (de fapt au devenit şi ei o marfă, precum detestatele automobile de lux). Saloanele de lux pariziene în loc de rochii de seară au început să comercializeze blugi rupţi şi murdari, cămăşi tratate chimic special pentru a răspîndi miros de transpiraţie. Revistele porno au devenit la fel de frecvente pe tejghelele chioşcurilor de ziare ca şi comicsurile cu idioticul superman.

Nu a trecut nici un deceniu că foştii protestatari s-au transformat în filistini şi capi de familie respectabili. Foştii lideri ai tineretului „şasoptist” (Marcuse ş. a.) s-au „pocăit” şi au început să scoată profit din trecutul lor revoluţionar prin editarea de memorii. Romantismul revoluţionar plin de elan a fost schimbat cu puturoasa mocirlă a societăţii de consum. Deviza „Make love, not war!” („Faceţi dragoste, nu război!”) a revenit la forma sa iniţială: „Make money! ”(„Fă bani!).

Primăverii lui 68 i-a lipsit acel suport ideologic care ar fi putut-o transforma într-o revoluţie de genul celei din anul 1917. În locul unei învăţături unice au venit zeci şi sute de teorii care de care mai exotice şi eclectice, ceea ce nu a putut să nu hotărască soarta acestei revoluţii de mucava care a rămas în istorie sub denumirea de „revoluţia sexuală”. Unicul rezultat al anului 1968, dacă aşa ceva poate fi numit rezultat, a fost căderea tuturor barierelor morale în calea dezmăţului sexual, răspîndirea pandemică a diferitelor perversiuni sexuale şi erodarea definitivă a instituţiei căsătoriei şi familiei.

LUMEA ISLAMICĂ ÎN AJUNUL REVOLUŢIEI IRANIENE

Către anul 1977, lumea islamică se afla într-o criză politică, socială, militară şi economică adîncă. Goliatul arab, în ciuda masivului ajutor militar sovietic, suferise patru înfrîngeri consecutive în faţa Israelului. Înfrîngerea a fost cu atît mai usturătoare, cu cît israeliţii au perseverat acolo unde, cu peste douăsprezece secole în urmă, au suferit eşec eforturile concertate ale cruciaţilor din întreaga lume apuseană. Ultimul război arabo-israelian din anul 1973 a arătat clar că lumea islamică nu poate învinge cu metodele şi procedeele tradiţionale folosite în relaţiile internaţionale în cazul unor asemenea confruntări (blocada economică, boicotul, embargoul petrolier şi, „ad finem” - războiul).

Exasperate, mai multe dintre statele musulmane, au încercat să folosească modelele deja cunoscute: cel occidental (liberal) şi cel sovietic („socialist”). Ambele modele s-au dovedit a fi absolut ineficiente în condiţiile concrete ale acestor ţări, deoarece nu se potriveau deloc tradiţiilor istorico-confesionale şi mentalităţii lor naţionale. După trei decenii de căutări, lumea musulmană a optat pentru o a treia cale: cea fundamentalist-islamică [1]. Pionier al acesteia a devenit Iranul.

REVOLUŢIA IRANIANĂ

Pentru ambele supraputeri (URSS şi SUA) revoluţia iraniană a căzut din senin. Nimeni nu s-a aşteptat ca Iranul să fie cea mai slabă verigă a lumii islamice care, după ultima sa zvîcnire din secolul XVII (asediul Vienei de către turcii otomani), s-a aflat într-o stare de anabioză perpetuă din care nu a fost în stare să o scoată nici cele două cataclisme mondiale care au avut loc în secolul XX.

Către anul 1977 nimic nu prezicea furtuna. Iranul era cea mai puternică ţară din Orientul Mijlociu şi Apropiat. Şahinşahul Iranului Mohamed Reza Şah Pahlavy Ariamahr nutrea ambiţii megalomane şi visa să-şi transforme ţara într-o supraputere regională. Pentru aceasta existau toate premisele: Iranul dispune de rezerve uriaşe de petrol şi gaze naturale, precum şi de alte zăcăminte minerale (metale, pietre preţioase, materiale de construcţie ş. a. m. d.).

Industria iraniană era destul de diversificată, iar agricultura reuşea, în linii generale, să asigure ţara cu cele mai necesare produse alimentare (lucru nemaiîntîlnit în această regiune a globului). Şahul a înfăptuit „revoluţia verde”, împroprietărind ţăranii şi rezolvînd astfel anevoioasa problemă agrară. În ţară acţionau programe de asistenţă socială şi medicală moderne. Femeile din Iran se bucurau de drepturi nemaivăzut de largi pentru o ţară musulmană.

Armata iraniană era cea mai puternică din regiune, avînd la dotare cel mai performant armament şi tehnică militară oferit de către americani. Serviciile secrete („Savak”) şi garda şahului („nemuritorii”) erau instruite de către specialiştii din CIA şi „Mossad” [2]. Iranul a fost transformat într-o adevărată vitrină a lumii occidentale în această zonă strategică a lumii.

Experimentul lui Reza-şah a suferit însă un eşec total, ceea ce a mai dovedit o dată în plus că orice tentativă de a impune un model civilizaţional străin nu are sorţi de izbîndă. În Iran peste 90% din populaţie confesează islamul în varianta sa şiită. Ceilalţi sînt sunniţi. Minorităţile confesionale sînt reprezentate prin creştini (în quasimajoritatea lor armeni-grigorieni) şi ai sectei globaliste Bahai (Iranul este patria „prorocului” acestei secte). Nemusulmanii alcătuiesc un procent infim din populaţia Iranului şi nu locuiesc compact, fiind dispersaţi printre şiiţii majoritari.

Din punct de vedere etnic situaţia este cu mult mai complicată. Naţiunea titulară (persanii vorbitori ai limbii farsi) alcătuiesc puţin mai mult de jumătate din populaţia ţării. Cele mai importante minorităţi naţionale sînt:

Kurzii care locuiesc la hotar cu vilaietele răsăritene ale Turciei şi guvernoratele de nord-est ale Irakului. Acest popor a fost şi este principala „durere de cap” a Teheranului (de altfel şi pentru ţările vecine care controlează teritorii locuite de kurzi), deoarece deja de mai mult de jumătate de secol el luptă cu disperarea unui condamnat pentru formarea propriului stat naţional. Kurzii au fost şi sînt folosiţi în calitate de monede de schimb în jocul geopolitic al marilor puteri.

Arabii. Aceştia populează provincia Khuzestan (în care sînt concentrate principalele rezerve de ţiţei şi rafinării de petrol ale Iranului) şi litoralul golfului Persic (arabii îl numesc, respectiv, golful Arab). Saddam Hussein a încercat să se folosească de această rudenie de sînge în timpul războiului irano-irakian, însă fără succes, deoarece arabii iranieni sînt şiiţi pe cînd clanul al-Tikrity (tribul natal al ex-dictatorului irakian), aflat pe atunci la conducere în Irak, este sunnit. Acest fapt dovedeşte încă o dată că diferenţele confesionale sînt mai puternice decît rudenia etno-lingvistică.

Azerii. Ei locuiesc compact în provinciile de nord-est şi de pe litoralul mării Caspice. Numărul lor este estimat între zece şi douăzeci de milioane de oameni şi sînt a doua etnie ca număr după persani. O mare parte din elita economică, politică şi confesională iraniană este de provenienţă azeră. Vecinătatea cu Azerbaidjanul independent trezeşte anumite suspiciuni Teheranului. În anii imediat postbelici Stalin a făcut o tentativă de desprindere a acestor provincii de Iran („Republica Mehabad”) însă fără succes.

Temerile iraniene de un eventual „Anshluss” azerbaigean au dus la un paradox: Iranul şiit sprijină Armenia creştină în confruntarea sa cu Azerbaigeanul (şiit şi el)! Or, o eventuală victorie a Baku-ului în conflictul din jurul Karabahului de Munte (căruia armenii îi zic Arţah) ar putea provoca un iredentism azer în Iran.

Belucii. Teritoriul populat de către acest popor nomad, la fel ca şi kurzii, este împărţit între trei ţări vecine(Afganistan, Iran şi Pakistan) şi niciodată nu şi-a avut statalitatea sa. În trecut, tot Belucistanul a fost parte componentă a Afganistanului şi o mişcare pro-afgană nu poate fi niciodată exclusă dintr-un viitor scenariu geopolitic. Aceasta şi este cauza faptului că Teheranul nu i-a sprijinit pe talibani, deşi aceştia din urmă au promovat un fundamentalism islamic foarte radical. La rîndu-le şi talibanii (sunniţi de confesiune) i-au tratat cu duritate pe şiiţii lor.

Turkmenii. Ei locuiesc la hotar cu Turkmenistanull independent, însă o mişcare iredentistă din partea lor este puţin probabilă, deoarece regimul lui „turkmenbaşi” („tatăl turkmenilor”) este inacceptabil pentru ei. În afară de aceasta, spre deosebire de confraţii lor deveniţi sedentari de peste Kapet-Dag (munţii aflaţi la graniţa dintre cele două state), turkmenii iranieni şi-au păstrat ancestralul mod de viaţă nomad.

Celelalte etnii sînt reprezentate de către numeroase triburi nomade care nu prezintă un pericol real pentru unitatea statului iranian. Dimpotrivă, ele au servit întotdeauna în calitate de izvor de recruţi pentru gărzile de elită ale şahilor iranieni. Mai mult decît atît, multe dinastii care s-au perindat pe parcursul ultimelor secole la „tronul de păun” [3] şi-au avut originile în aceste triburi.

Este cazul însă să revenim la aspectul confesional, deoarece rădăcinile fenomenului revoluţiei islamice iraniene sînt de ordin confesional şi nu economic sau etnic. După cum am mai menţionat, majoritatea covîrşitoare a iranienilor sînt musulmani şiiţi care în lumea islamică alcătuiesc o minoritate la fel de neînsemnată ca şi sunniţii în Iran (adică nu mai mult de 10%). În restul lumii, şiiţii mai alcătuiesc majoritatea doar în Irak, Azerbaidjan şi Yemen, însă nicăieri nu întrec 60 % din numărul populaţiei.

Şiiţii, spre deosebire de sunniţi, nu recunosc legitimitatea califilor care l-au urmat pe Ali şi nepotul său Hussein (care sînt adoraţi pînă la idolatrie de către şiiţi). Moscheele şiite sînt joase şi practic nu se deosebesc de casele obişnuite, spre deosebire de cele sunnite, ale căror minarete (turnuri) domină panorama localităţilor lumii islamice.
Clerul şiit (ayatollahii) se deosebeşte şi el de cel sunnit prin autoritatea incontestabilă pe care o are în rîndul maselor de credincioşi. După biruinţa şiismului, ayatolahii s-au implicat activ în conducerea statului iranian (pînă în anul 1935 – Persia). Clerul şiit controla problemele legate de morală, căsătorie şi familie şi sistemul judecătoresc (deoarece Coranul [4], Sunna[5] şi fetvele[6] clericale erau baza legilor islamice – Shariatul[7] ). Printre altele, anume încercarea ultimului şah iranian de a etatiza sistemul politic din ţară după modelul occidental a fost una dintre cauzele revoluţiei.

Ayatollahii erau nemulţumiţi de politica promovată de către dinastia Pahlavy şi îndreptată spre implementarea modului de viaţă occidental cu toate viciile şi luxul opulent atît de străin eticii ascetice şiite. Pentru şiiţi este caracteristic un fanatism religios deosebit care presupune o totală jertfire de sine în numele credinţei [8]. Iată din ce cauză ultimul şah, în ciuda impresionantului aparat de constrîngere represiv de care dispunea, a suferit înfrîngere în confruntarea sa cu ayatollahii. Tot din aceleaşi motive nici americanii nu se prea grăbesc să-şi pună în aplicare planurile lor belicoase faţă de Iran.

Cel mai influent ayatollah a fost Ruhollah Khomeiny care, datorită poziţiei sale intransigente faţă de regimul proamerican al şahului, se bucura de o autoritate incontestabilă printre şiiţi. Şahul a avut imprudenţa să-l expulzeze din ţară, creîndu-i acestuia o aureolă de mucenic al regimului. Ironia sorţii, dar prima gazdă a ayatolahului rebel a fost … Saddam Hussein, viitorul său duşman de moarte. După ce Reza Ariamahr a făcut presiuni asupra Bagdadului, Hussein a fost nevoit să-l declare pe Khomeiny „persona non grata” (nu fără „concursul” chiar al ayatolahului însuşi care s-a apucat să critice şi regimul dictatorului irakian).

După Irak, Khomeiny emigrează în Franţa şi se aşează cu traiul la o vilă din suburbia pariziană Neuilly. Aici a fost instalat cartierul general al rezistenţei anti-şah de unde emisarii ayatollahului duceau clandestin în patrie casete audio cu cuvîntările înflăcărate ale acestuia. Ele au fost adevărate mine sub tronul de păun al şahinşahului Mohamed Reza Pahlavy Aryamehr.

Explozia a urmat în anul 1977, cînd şahul a fost nevoit să cedeze în faţa opoziţiei şi să accepte revenirea triumfală în ţară a liderului rebelilor care şi-a ales în calitate de cartier general oraşul sfînt al şiiţilor iranieni Qum. Au urmat cîteva luni de dualitate a puterii de stat, însă şahul a pierdut „competiţia” şi a fost nevoit să ia drumul pribegiei. După ce a fost nevoit să părăsească stat după stat, el va muri în Egipt în urma unui cancer cerebral.

Cu toate că SUA au refuzat să-l găzduiască pe fostul lor aliat, Khomeiny procedează la o încălcare flagrantă a dreptului internaţional pentru a forţa Washingtonul să-l trimită pe şah în Iran unde urma să apară în faţa unui tribunal revoluţionar (verdictul căruia era foarte previzibil) sub învinuirea de crime îndreptate împotriva propriului popor. Studenţii din Teheran au ocupat în anul 1980 ambasada SUA din Iran şi i-au luat în calitate de ostatici pe membrii personalului acesteia. Încercarea americanilor de a-şi salva diplomaţii s-a încheiat cu un eşec total [9]. Rateul acestei escapade l-a costat scump pe preşedintele de atunci al SUA James Earl Carter care a pierdut datorită ei competiţia pentru cel de-al doilea mandat prezidenţial.

La o asemenea încălcare a dreptului internaţional au mai recurs în trecut numai bolşevicii lui Lenin în anul 1918 cînd, în semn de protest împotriva alipirii Basarabiei la România, a fost arestat şi încarcerat ambasadorul român în Rusia Diamandini.

Khomeiny a refuzat să preia conducerea formală a noului stat iranian care a fost proclamat „Republică Islamică”. Conform constituţiei a fost instituit postul de lider spiritual (al-fakih) al revoluţiei iraniene, post pe care l-a ocupat, desigur, ayatollahul Khomeiny. Fakihul împreună cu un consiliu de experţi alcătuit din cei mai de vază ayatollahi urma să joace rolul unei „curţi constituţionale”. Orice lege sau hotărîre adoptată de către Mejlis (parlament), Preşedinte sau guvern urmau să treacă testul la corespundere cu normele Koranului şi Sunnei. Fakihul este în drept să destituie orice demnitar de stat (chiar şi pe Preşedintele Republicii) în cazul în care acesta nu acţionează conform canoanelor islamice.
În ţară a fost instituit un regim teocratic în care majoritatea funcţiilor de stat au fost ocupate de către ayatollahi şi marionetele acestora (asemenea „coeziune” ne aduce aminte de „blocul de nezdruncinat al comuniştilor şi celor fără de partid” din timpurile sovietice). „Savak”-ul şahului a fost schimbat de către un crud şi omniprezent „corp al străjerilor revoluţiei islamice”. Fanaticii musulmani au lansat o campanie de teroare împotriva tuturor celor care, după părerea lor, încălcau normele shariatului. Femeile îmbrăcate „indecent” riscă să fie bătute cu pietre, iar bărbaţilor care poartă cămăşi cu mîneca scurtă li se frig cu ţigări încheieturile braţelor ş. a. m. d.

Pentru început, chiar a existat şi un sistem monopartid în care rolul de „forţă conducătoare” îl îndeplinea Partidul Republican Islamic, însă, în anul 1987 acest sistem a fost abrogat. Or, mişcarea islamică fundamentalistă din Iran era prea eterogenă pentru a fi încadrată într-un singur partid. La mijloc, se vede, că au mai fost şi alte considerente: prea odios pentru iranieni a fost exemplul Irakului vecin (cu care Iranul se afla în stare de război) unde partidul BAAS Arab Socialist (aripa regională irakiană [10]) în frunte cu Saddam Hussein a instaurat în această ţară un regim de teroare fascist).

După moartea lui Khomeiny în anul 1987 lider al revoluţiei iraniene (al-fakih) a devenit ayatollahul Ali Khamenei care a renunţat la un amestec activ în viaţa politică a ţării în maniera autoritară a predecesorului său. Prin aceasta se explică o oarecare liberalizare a regimului şi o apropiere de Occident pe timpul preşedenţiilor lui Khashemy Rafsanjani şi Said Khattamy. „Luna de miere” dintre Apus şi Iranul islamist s-a încheiat însă foarte repede. Demonstraţiile studenţeşti din anul 1999 au pus în gardă forţele conservatoare care au trecut la contraofensivă pe toate fronturile. Această contraofensivă s-a soldat cu surprinzătoarea victorie (pentru Occident) în alegeri a candidatului islamist ultra-radical Mahmoud Ahmenedinijad care a devenit preşedinte al Republicii Islamice Iran şi a relansat confruntarea cu „Marele Satan” [11].

A. Apolschi

.                                                    

1. Adepţii acestei căi cheamă la reîntoarcerea la “valorile iniţiale, adevărate ale islamului” şi văd în această revenire o adevărată panacee pentru toate “maladiile” lumii islamice.

2. CIA şi „Mossad”: serviciile de cercetare şi contra-informaţii ale SUA şi Israelului.

3. Tronul de păun: o altă denumire a tronului şahinşahilor („împăraţii împăraţilor” – titlul oficial al şahilor persani) iranieni. Aceasta se datorează ornamentului incrustat cu nestemate de pe speteaza tronului imperial.

4. Koran: cartea sfîntă a musulmanilor inspirată direct prorocului Mahomed de către trimisul lui Allah arhanghelul Gebrail (“Gavriil”).

5. Sunna: culegere de nuvele şi pilde din viaţa prorocului Mahomed. Aceste nuvele servesc în calitate de al doilea izvor juridic (după Koran).

6. Fetve: hotărîri cu caracter obligatoriu emise de către consiliile alcătuite din înalţi clerici musulmani.

7. Shariat: culegere de norme juridice de inspiraţie religioasă. În multe ţări musulmane acest cod de legi este unicul . În altele, shariatul acţionează în paralel cu codurile juridice laice de inspiraţie europeană.

8. Aceasta se manifestă deosebit de pregnant în timpul comemorării martirajului imamului Ali şi a nepotului său Hussein. În această zi zeci de mii de voluntari se autoflagelează cu lovituri de lanţuri, săbii şi cuţite. De pe urma acestui martiraj benevol mor de fiecare dată sute de fanatici.

9. Interesant este faptul că o încercare similară mai reuşită a fost făcută pe cont propriu de către un miliardar texan care a angajat un comandou din mercenari şi a reuşit să elibereze trei ostatici ţinuţi aparte de grupul principal al celor reţinuţi.

10. Partidul BAAS Arab Socialist a fost fondat de către politicienii naţionalişti din mai multe ţări arabe. În Siria şi Irak baasiştii au reuşit să cucerească puterea de stat (evident că nu pe cale parlamentară, ci prin lovituri de stat militare). Baasiştii din aceste ţări au fost rivali de neîmpăcat (mai precis, liderii acestora: Hafez al-Assad şi Saddam Hussein), pretinzînd la dominaţia politică în regiune. Această rivalitate a dus nu o dată la ciocniri militare la frontiera dintre Siria şi Irak.

11. Aşa au fost etichetate Statele Unite încă de către răposatul Khomeiny (Satana cel Mic era Uniunea Sovietică căreia Khomeiny i-a prezis cu o precizie uimitoare sfîrşitul).