Radu Negrescu - Suţu 

[1] ÎN SECOLUL V î.H., relatează Antisthenes din Athena şi Hermip din Smyrna, Zenon, conspirând să răstoarne pe tiranul Nearchos (sau Diomedon) din Eleea, fu prins şi supus la cazne spre a-şi denunţa complicii. Pentru a nu ceda voinţei acestui despot şi a nu deveni delator fără voia sa, sub tortură, Zenon îşi taie limba muşcându-şi-o şi o scuipă cu dezgust în obrazul sângerosului tiran. După care, legat şi azvârlit într’o piuă, fu lovit de călăii lui Nearchos până-şi dădu sufletul, răpus dar liber. Spune Diogenes Laertios : 

 ,,…Dacă ai fost doborît, căci tiranul te-a prins şi într’o piuă
Rău te-a strivit: dar ce spun? trupul tău, nu chiar pe tine.’’ Un secol mai târziu, relatează de data aceasta Diogenes Laertios şi Origen din Alexandria, Anaxarh, duşman declarat al altui tiran, Nicocreon (sau Aristocreon), rege în Salamis, în insula Cipru, fu capturat de satrap şi pus la rândul său într’o piuă, spre a fi pisat cu pisăloage de fier până îşi va da duhul. Râzându-şi de călău şi de cazna la care acesta îl supunea, Anaxarh, curajos, îi replică : ,,Striveşte, striveşte aparenţa lui Anaxarh !

Zdrobeşte sacul care îl conţine, căci pe Anaxarh nu-l vei putea zdrobi!’’  Nicocreon, spre a nu-l mai auzi, dădu poruncă să i se taie limba, însă Anaxarh i-o luă înainte muşcându-şi-o şi scuipându-i-o cu dispreţ în obraz. Spune, tot Diogenes Laertios:  ,,… Dă-i, Nicocreon, dă-i zdravăn, pisează, că … sacul primeşte.
Trage-i de zor, căci la Zeus oaspe-i demult Anaxarh.’’ 

Dacă tiranii mor şi ei, de sabie sau, câteodată, chiar de moarte bună, oriunde s’ar afla limita dintre legendă şi adevăr, analogia celor doi martiri depăşeşte cu mult stadiul antic al simbolului lor. Despoţii vremurilor moderne nu se abat întru nimic dela simbolul celor vechi, ci, dimpotrivă, îl desăvârşesc, îl întăresc prin reactualizare şi îl exorcizează prin exemplificare. 

În zilele sibaritului Olicaros, despot în Marania, Nelicorus, suportând cu superbă măreţie, curaj şi demnitate caznele acestui tiranic adversar, nu mai avu timp să-şi muşte limba spre a o scuipa în obrazul slugilor călăului. Poate nici intenţia căci, fiind creştin şi având mâinile legate la spate, trebuia să-şi facă semnul crucii într’un fel, înainte de a-şi da ultima suflare. Nelicorus fu ucis mişeleşte, aşa cum ucid tiranii, la o margine de codru, în friguroasa noapte a unui sfânt apostol, ocrotitorul Maraniei şi martir răstignit pentru Hristos. ,,O, sfântă Cruce, îndelung dorită şi iubită – ar fi spus răstignitul înainte de a-şi da sfârşitul - du-mă la divinul meu Magistru şi Stăpân, Care, prin tine, astăzi m-a salvat!’’ Nelicorus, asemeni sfântului Apostol, asemeni martirilor păgâni Zenon şi Anaxarh, şi-ar fi putut salva, printr’un cuvânt de renegare, sacul, trupul, aparenţa, dar nu şi sufletul. Acesta, paradoxal, deşi liber, aparţinea demult Altuia. 

Se spune că, deşi ucis mişeleşte, Nelicorus trăieşte încă. Este posibil. Sau că, tocmai pentru că a fost ucis mişeleşte, este viu şi astăzi. Aceasta este sigur.