Vlădica Nicolae (Sf. Nicolae Velimirovici), cel “întocmai cu apostolii”, este numit Noul Ioan Gură de Aur al Bisericii Sârbe (chiar de catre Sf. Iustin Popovici). Critica pe care Sf. Nicolae a făcut-o Europei este valoroasă nu numai prin faptul că este făcută după principii creştine; este valoroasă mai ales pentru că izvorăşte dintr-o minte creştină, dintr-un suflet care a mers pe calea sfinţeniei. Citind cuvintele Preasfinţitului episcop Nicolae, ne putem da seama cât de superficial este modul în care judecăm Europa contemporană. Trăind cu câteva decenii înaintea noastră, într-o Europă mult mai curată decât cea de astăzi, el a observat rănile care sunt trecute cu vederea de către analiştii convenţionali.

Europa pe care o descrie Sf. Nicolae Velimirovici nu pare a avea nimic în comun cu Europa în care trăim noi, cu Europa pe care mass-media, oamenii politici şi intelectualii o prezintă ca fiind o floare de mult preţ. Şi totuşi este una şi aceeaşi Europă, văzută cu ochi curaţi sau cu ochelari de cal. Europa este un bolnav care, în loc să se vindece, încearcă să îi molipsească şi pe alţii de boala sa. Acesta este verdictul Preasfinţitului episcop Nicolae. Care, dacă ar trăi astăzi, ar fi fost pus la zidul infamiei, ar fi fost considerat fanatic şi fundamentalist. Aşa cum este considerată critica pe care a făcut-o Europei. Numai că, trecând pragul morţii, el a ajuns acolo unde lucrurile se văd aşa cum sunt. Când vor trece acest prag, cei care s-au grăbit să îl judece pe Noul Hrisostom îşi vor da seama că acesta a avut dreptate. Spre dezamăgirea lor…

… Slăvitul prooroc Isaia a proorocit următoarele: “Atunci când Domnul se va ridica spre a lovi pământul grozav… semeţia oamenilor va fi doborâtă şi singur Domnul va fi lăudat în ziua aceea” (Is. 2, 10–11). Iar Domnul s-a ridicat adesea spre a lovi pământul fiindcă oamenii se închinau altor oameni, în loc să I se închine Lui, singurului Dumnezeu; din pricina unor oameni semeţi care se socoteau pe sine dumnezei dinaintea semenilor lor. El S-a ridicat în zilele noastre şi cu adevărat a distrus întregul pământ în dreapta Sa mânie, pentru a termina o dată cu semeţia omenească şi pentru a smeri mândria minţii omeneşti. Modul de reacţie al lui Dumnezeu împotriva omului este adesea asemănător răzvrătirii omului împotriva lui Dumnezeu.

Ereticii timpului nostru I-au oferit Domnului nostru Iisus Hristos cel din urmă loc la masa acestei lumi, ca şi cum El ar fi cel mai de pe urmă cerşetor, în timp ce ei şi-au aşezat propriii lor oameni mari pe locurile cele dintâi: politicieni, scriitori, oameni de ştiinţă, oameni de afaceri, chiar turişti şi jucători de fotbal. Ochii acestui popor erau fixaţi asupra acestor mari oameni, a acestor dumnezei moderni, în vreme ce doar câţiva ochi erau îndreptaţi către Hristos, biruitorul morţii. Această neruşinată răzvrătire a acestor oameni botezaţi, a ereticilor împotriva Dumnezeului Celui Preaînalt, trebuia să aducă, desigur, o reacţie a Dumnezeului Celui dispreţuit împotriva acestor naţiuni şi a acestor oameni nelegiuiţi.

Iar Dumnezeu S-a ridicat cu adevărat spre a distruge pământul. Iar oamenii pământului au pătimit nenumărate necazuri dinaintea ochilor noştri. Nu numai că aceşti mari oameni zeificaţi s-au dovedit a fi flăcări ce s-au stins, de la care ceilalţi nu mai puteau afla căldură, ci s-au dovedit a fi demni de cuvintele proorocului Isaia, după care oamenii se vor ascunde „în peşteri şi în crăpăturile stâncilor şi în găurile pământului de teama Domnului şi din pricina slavei puterii Sale” (Is. 2, 19).

Şi nu s-a întâmplat acest lucru în ultimul război?    N-au intrat oare oamenii de pe diferite continente în crăpăturile stâncilor şi în găurile pământului pentru a se salva de semănătorii europeni ai morţii, aşa cum s-a întâmplat în ţara noastră (Serbia) şi în alte părţi? Iar aceşti semănători ai morţii nu sunt decât acele mărimi din lumea noastră, acei idoli ai poporului care stăteau în locurile de frunte de la masa acestei lumi, dispreţuindu-L pe Hristos ca pe cerşetorul aflat la celălalt capăt al mesei (…).

Fraţii noştri botezaţi, înşelaţi de ereziile luterane şi catolice, s-au considerat a fi mai înţelepţi decât Hristos. Ei ne considerau pe noi, ortodocşii, drept oameni ignoranţi şi necivilizaţi. Dar într-adevăr, cuvintele lui Pavel s-au dovedit a fi adevărate şi în cazul lor: „Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni.” (Rom. 1, 22). Iar acest lucru era aşa fiindcă ei au respins înţelepciunea duhovnicească a lui Hristos, Cel smerit şi plin de dragoste şi au adoptat, după exemplul filosofilor păgâni, înţelepciunea trupească şi lumească, plină de mândrie şi viclenie. „Şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios… şi s-au închinat şi au slujit făpturii în locul Făcătorului.” (Rom. 1, 23/25).

Cu alte cuvinte, ei au luat toată slava lui Hristos şi au pus-o pe umerii muritorilor, pe care mai apoi i-au adus la rangul de noi Mesia. Astfel ei percepeau slava după înţelepciunea lor lumească. Iar sensul culturii şi al civilizaţiei era pentru ei respect faţă de creatură, adică faţă de natura vizibilă şi închinare la aceasta şi nu închinare la Creator; dumnezei muritori şi natură zeificată!

Aceasta este acum ultimul stadiu al umanităţii occidentale în coborâşul său veşnic şi de necontrolat de pe culmile lui Hristos spre prăpăstiile satanei. Acesta este momentul de vârf al egalizării oamenilor, începând cu vechea idolatrie a Romei şi până la Asia zilelor noastre. Mii de cărţi sunt scrise anual, cărţi care slăvesc oameni celebri, lăudând civilizaţiile lor, iar mii de ziare slujesc acestei glorii efemere şi false zilnic, aflându-se în slujba lucrărilor omeneşti pe care le slăvesc sub numele exagerat de „civilizaţie”.

Din această pricină, Dumnezeu i-a lăsat în seama plăcerilor şi a patimilor lor ruşinoase, pentru a-şi afla satisfacţia doar în cele pământeşti şi nu în cele cereşti, şi doar în ceea ce îi oferă diavolului satisfacţie şi râs, în vreme ce îngerii lui Hristos se vaită. Ei îşi află mulţumirea în plăcerile trupeşti, în jefuirea altora, în exploatarea celor mici şi slabi, în înmulţirea bunurilor pământeşti şi creşterea puterii şi autorităţii prin acapararea de noi zone de influenţă, în distracţii şi petreceri, în respingerea oricărei religii, pe care o numesc superstiţie, în negarea lui Dumnezeu, într-o viaţă cu totul trupească, în neruşinata afirmaţie a descendenţei omului din maimuţă, în coborârea demnităţii umane la nivelul zoologicului.

Dar v-aţi putea întreba: va fi oare cu putinţă ca această generaţie atât de ticăloasă din istoria umanităţii să revină la cinste şi adevăr? E oare posibil? Fie ca Hristos, pe Care ei Îl dispreţuiesc, să îngăduie aceasta cât mai curând cu putinţă. Dar când se va întâmpla oare acest lucru?

Acest lucru se va întâmpla doar când fraţii noştri din Occident vor începe să scrie cărţi în care să-l slăvească pe Hristos Dumnezeul nostru şi când miile lor de ziare vor tipări laude aduse virtuţilor creştine, precum şi adevăratelor fapte creştineşti, în loc de a scrie despre crime şi blasfemii împotriva dumnezeirii, precum şi despre comerţul cu instinctele cele mai josnice. Atunci când va avea loc această transformare, umanitatea eretică occidentală va fi curăţită şi va avea mireasma tămâiei celei cereşti. Atunci noi, creştinii ortodocşi, ne vom bucura fiindcă îi vom primi pe fraţii noştri rătăcitori. Şi păgânii Îl vor iubi pe Hristos şi vor cere să devină copiii Săi, fiindcă „creştinii” nu-i vor mai împiedica să devină copiii lui Hristos. Iar răutatea şi vicleşugul nu vor mai exista printre oameni şi nici războaie între naţiuni, ci va domni pacea lui Hristos care este dincolo de puterea de înţelegere a minţii, precum şi slava Sa, care nu are egal nici în veacul acesta şi nici în veşnicie (…).

Suprema fericire a omului este întruparea lui Dumnezeu; iar cea mai mare catastrofă pentru om este, de asemenea, îndepărtarea sa de la acest Dumnezeu şi reîntoarcerea sa în slujba satanei. La popoarele occidentale neortodoxe, această nenorocire îşi are izvorul mai ales din pricina a două motive. Cel dintâi e ura împotriva unui cler eretic, cel de-al doilea este ura împotriva evreilor. Ambele uri au încolţit în inimile occidentalilor din aceeaşi sămânţă.

Iar această sămânţă este efortul atâtor clerici creştini, precum şi al evreilor, de a domina cu totul viaţa oamenilor şi a statului în orice domenii. Ura unui astfel de cler s-a transformat în ura faţă de Biserică, ura faţă de iudei, care cuprinde şi ura faţă de Domnul nostru Iisus Hristos Care a fost iudeu. Cu adevărat Hristos a fost evreu datorită Maicii Sale şi a poporului în mijlocul căruia S-a născut. Tocmai acest popor a fost cel dintâi care L-a respins şi L-a ucis printr-o moarte cumplită. Şi atunci? Dacă cineva este împotriva evreilor, cum poate fi oare şi împotriva lui Hristos? Împotriva Celui cu care evreii au luptat timp de două mii de ani?

Dar nu există nici o logică în toate acestea. Conduşi de ura faţă de evrei şi de cler, occidentalii L-au respins treptat şi pe Hristos, până când, în cele din urmă, L-au exclus din toate domeniile vieţii şi din instituţiile statului şi L-au limitat doar la cadrul bisericesc. De la Cel Care a spus după slăvita Sa înviere din mormânt: „Datu-Mi-S-a toată puterea, în cer şi pe pământ” (Mt. 28, 18), tocmai de la El au luat aceşti orbi întreaga autoritate. Dar n-au făcut numai atât, ci au îndepărtat de pe pământ orice influenţă a Sa: în şcoli, în societate, în politică, în artă, în relaţiile dintre oameni şi naţiuni, în ştiinţă, în literatură şi în toate celelalte. Dumnezeu, totuşi, nu poate fi batjocorit de toate acestea. Ori de câte ori oamenii, ca oaspeţi, devin prea independenţi la masa lui Dumnezeu, trebuie să vină un eveniment din partea Stăpânului casei.

Două avertismente grozave le-au fost oferite generaţiilor de azi, două războaie mondiale pe parcursul a 20 de ani. Fie ca creştinii să îngenuncheze dinaintea lui Hristos pe Care ei L-au batjocorit şi să-I înapoieze acea autoritate, cinste, slavă şi respect ce i se cuvin doar Lui.

Şi voi, de asemenea, fraţii mei ortodocşi, trebuie să faceţi acelaşi lucru dacă vreţi să scăpaţi de cel de-al treilea război mondial, care va fi mult mai grozav decât primele două (…).

(Va urma)

Sfîntul Nicolae Velimirovici

http://florinm.wordpress.com/