(Vezi partea I)

ETAPELE ISTORIEI POLITICE ŞI A STĂRII SECURITĂŢII NAŢIONALE

Istoria politică a Republicii Moldova de la Declaraţia de Suveranitate pînă în prezent s-ar putea de împărţit în următoarele perioade:

-         aa.1990-1993 – Guvernarea Frontului Popular cînd şef al statului era Mircea Snegur, iar legislativul era controlat de către Frontul Popular. Aceasta a fost o guvernare marcată prin aventurism şi diletantism politic. Relaţiile interetnice încordate au eclatat în „voluntariada” lui Mircea Druc şi războiul de pe Nistru. Conducerea republicii nu avea nici un fel de concepţie clară a securităţii naţionale.

-          aa.1993-1997 – Guvernarea PDAM (pseudo-agrarienii) care i-a avut în frunte pe acelaşi M. Snegur, D. Moţpan, A. Sangheli, şi P. Lucinschii. Aceasta, din punct de vedere al securităţii naţionale, a fost o guvernare a trădării şi a vinderii intereselor naţionale. Are loc recunoaşterea „de facto” a regimurilor separatiste de la Tiraspol şi Comrat. Ironia soartei este că anume în perioada dată este formulată şi adoptată concepţia securităţii naţionale care suferă de carenţele despre care am pomenit mai înainte.

-          aa.1997-2001 – Renumita „guvernare algoritmică” sau mai exact, totala lipsă de guvernare. „Elita” politică moldovenească nu a mai avut timp pentru securitatea naţională, căci se ocupa febril „prihvatizarea” (furt, delapidare) a tot ce nu au reuşit s-o facă guvernările precedente. Clasic, din acest punct de vedere, este cazul cu „comercializarea” Mig-urilor.

-          aa.2001-2005 – Guvernarea comuniştilor lui V. Voronin. Pentru prima dată în scurta dar furtunoasa sa istorie politică, Republica Moldova are o politică mai mult sau mai puţin coerentă şi articulată în domeniul securităţii naţionale. După primele încercări eşuate de aplanare a conflictului nistrean prin apropierea cu Moscova, V. Voronin schimbă radical vectorul politicii interne şi externe a ţării. El a luat cursul spre integrarea europeană şi a refuzat să mai ducă tratative cu „banda criminală de la Tiraspol” (calificarea dată îi aparţine). Este respins planul Moscovei de legalizare a regimului separatist smirnovist şi destrămarea „de jure” a Moldovei („memorandumul Kozak”).

Este interesant de urmărit evoluţia „coloanei a cincea” adică a organizaţiilor social-politice a minorităţilor naţionale aflate în simbria Moscovei, linia politică a cărora depinde în întregime de comenzile venite de la Kremlin. În prima perioadă populaţia rusofonă era dominată de către „interfront” şi OSTK^[1]. Moscova şi-a împărţit creaturile în douăcoloane: prima, reprezentată prin „interfront” acţiona pe malul drept al Nistrului şi pleda pentru rămînerea Moldovei în componenţa URSS, iar OSTK – pe malul stîng; cerînd secesiunea „pămînturilor strămoşeşti ruseşti”.

O poziţie foarte agresivă antimoldovenească a ocupat şi organizaţia separatistă găgăuză „Gagauz- halkî” care urmărea formarea unei republici autonome în componenţa Uniunii Sovietice. Ea a fost iniţiatoarea procesului de destrămare a republicii. Este foarte semnificativ faptul că anume Moscova, care în perioada sovietică a împiedicat prin toate mijloacele emanciparea naţională găgăuză şi a dus o politică foarte dură de rusificare a găgăuzilor, a devenit brusc cea mai ferventă apărătoare a intereselor acestora. În toiul conflictului dintre Chişinău şi Comrat, mii de „voluntari” înarmaţi pînă în dinţi din Tiraspol au venit în ajutorul „fraţilor” lor găgăuzi (pe care pînă nu demult îi porecleau „turci nenorociţi”). Blindatele armatei sovietice (armată în care găgăuzii nu erau recrutaţi de teama că ar putea să treacă de partea turcilor) au ocupat poziţii în faţa miliţiilor de voluntari moldoveni înarmate cu furci, coase, răngi de fier şi puşti de vînătoare.

Conducerea Republicii Moldova din această perioadă (tandemurile Snegur-Druc şi Snegur-Muravschii) a reacţionat la acest pericol într-o manieră total diletantă, mergînd la acţiuni de intimidare a separatiştilor fără a dispune de forţele şi resursele necesare („voluntariada lui Druc). A blufa cu un adversar aşa de experimentat ca KGB-ul sovietic a fost o prostie criminală care semăna mai mult cu o provocare. Dacă luăm în consideraţie informaţiile despre trecutul kaghebist a lui Mircea Druc, atunci multe lucruri devin clare.

În problema găgăuză, ştafeta din mîinile slăbite ale Kremlinului a fost preluată de către Turcia. Această ţară, după ce s-a îmbogăţit fabulos de pe urma colapsului sovietic^[2], a început să ducă o politică expansionistă în spaţiul CSI, reînviind doctrina pan-turanică a lui Enver-Paşa^[3] de la începutul secolului XX. Ankara a sponsorizat şi continuă să susţină din punct de vedere economico-financiar regimul separatist de la Comrat (pe care îl foloseşte ca agent de influenţă în această regiune strategică situată la întrîndul Balcanilor şi a Europei Centrale). Organizaţiile islamiste din Turcia folosesc „breşa” găgăuză pentru răspîndirea ideologiei fundamentalist-islamice. Aceasta prezintă un pericol real la adresa securităţii şi entităţii noastre naţionale.

Republica este inundată de literatură religioasă islamică care vine din Turcia via Comrat sau prin reţeaua „liceelor” moldo-turce şi a diferitor fonduri de solidaritate cu popoarele turanice sau musulmane din diasporă. Această ofensivă a dat deja rezultate care se aruncă în ochi – străzile Chişinăului şi a altor oraşe din Moldova sînt pline de femei în hijab^[4] care vorbesc… româna. Mii de găgăuzi plecaţi la lucru în Turcia s-au convertit şi ei la islam.

În timpul războiului de pe Nistru, un alt Mircea – Mircea Snegur (preşedinte al ţării) a dat dovadă şi el de o totală incompetenţă şi diletantism în conducerea treburilor de stat egale cu trădarea de stat (numai cît face ordinul dat forţelor de ordine de a se retrage fără lupte din oraşul Dubăsari numai ce eliberat). Pornirile belicoase se rînduiau la acest „om politic de stat înţelept şi cumpătat” în faţa căruia „… o Americă întregă a stat în poziţie de drepţi” (din lexiconul de atunci al ziarului „Moldova Suverană” şi personal al jurnalistului Andrei Hropotinschii) cu cedări laşe şi inexplicabile; dispoziţiile românofile – cu cele românofobe şi viciversa.

După ce mii de cetăţeni ai Republicii Moldova şi-au dat viaţa pentru restabilirea integrităţii teritoriale a ţării în luptă împotriva separatiştilor şi armatei de intervenţie ruseşti, preşedintele Snegur a pozat cu Boris Elţin şi criminalul de război Igor Smirnov cu cupe de şampanie în mîini. Ar fi imposibil de imaginat pe arhiepiscopul Macarios bînd la brudeshaft cu Suleiman Demirel şi Rauf Denktash^[5] după invazia turcă din anul 1974 sau pe regina Elizabeta I a Marii Britanii la un „five o clocke” cu liderul ARE Jerry Adams.

În această perioadă fostul „interfront” se reorganizează într-un partid politic („Unitate-Edinstvo”) în frunte cu renumitul liber-schimbist V. Solonari care chiar a învăţat (pentru o mai bună mimicrie politică) limba română^[6]. Prin crearea acestei formaţiuni politice a fost încălcată flagrant Constituţia Republicii Moldova care interzice crearea partidelor politice după criteriul etno-lingvistic sau confesional (sintagma „unitate” din denumirea acestei grupări nu trebuie să înşele pe nimeni).

Perioada guvernărilor PDAM-Lucinschii-„algoritmicii” a fost „epoca de aur” a „minoritarilor” agresivi şi a separatiştilor. În acest timp a fost legalizată formaţiunea separatistă găgăuză, iar separatiştilor tiraspoleni le-au fost făcute o serie de cedări unilaterale care „de facto” au însemnat recunoaşterea lor ca subiect al dreptului internaţional, adică o formaţiune statală dacă nu independentă, atunci cel puţin suverană.

În ţară are loc o retragere pe toate fronturile în faţa presiunilor din partea Moscovei şi a marionetelor sale din „Edinstvo” (care curînd îşi schimbă denumirea în „Ravnopravie”). Limba rusă devine, de fapt, o a doua limbă de stat (oficial, limbă de „comunicare interetnică”). Revenindu-şi din spaima trasă în primii ani, minoritarii agresivi reîncep ofensiva sub drapelul moldovenismului primitiv românofob (deşi aproape nici unul dintre ei nu catadicseşte să înveţe măcar la nivelul claselor primare „limba de stat”). Reprezentanţii acestor organizaţii politice anticonstituţionale reuşesc performanţa de a cîştiga mai mult de o cincime din numărul mandatelor în parlamentul RM.

Liderii acestor formaţiuni politice au dus şi duc în continuare o propagandă antimoldovenească înrăită şi sprijină prin toate mijloacele regimurile separatiste de la Tiraspol, Comrat şi Taraclia. Ei nu numai că nu sînt admonestaţi, însă continuă să fie destul de activi pe scena noastră politică. Unii dintre ei (precum Solonari, Şova, Şornikov, Klimenko, Krîlov, ş. a.) au ocupat şi mai ocupă încă posturi importante în administraţia de stat, sînt reprezentaţi în diferite organe elective la nivel local şi republican.

Pe teritoriul Republicii Moldova acţionează deschis aşa instituţii de „învăţămînt” precum Şcoala Antropologică Superioară, Universitatea Slavonă şi corporatistă din Comrat care propagă deschis ideile românofobiei şi contribuie cu zel la fundamentarea „ştiinţifică” a pretenţiilor separatiştilor de toate nuanţele. Chişinăul este plin cu foi volante de ale naţional-bolşevicilor  („naţbolii”) lui Eduard Limonov a căror idei sînt considerate fasciste şi xenofobe chiar şi în Rusia.

În acelaşi timp, din concepţia securităţii naţionale adoptate de parlamentul pedeamist lipseşte orice aluzie la pericolul din partea separatismului şi a agenţilor de influenţă străini. Vîrf la toate a fost crearea încă a unei formaţiuni separatiste în sudul republicii – celei bulgăreşti (judeţul cu statut special Taraclia).

SITUAŢIA LA ZI

Criza social-politică şi economică ia amploare şi la sfîrşit de mileniu atinge apogeul. În aceste condiţii, la alegerile anticipate din anul 2001 cîştigă cu un handicap colosal comuniştii lui Vladimir Voronin. Victoria lor este categorică. Ei au capătat o majoritate parlamentară absolută care le permitea nu numai să formeze de unii singuri guvernul, dar şi să schimbe după bunul plac articole din Legea Fundamentală şi chiar întreaga Constituţie. Cei zece ani de guvernare dezastruoasă a „democraţilor”^[7] a permis o asemenea răsturnare de situaţie (de altfel aşteptată şi prognozată de către politologi). Populaţia alolingvă din republică a crezut promisiunilor electorale ale lui Voronin de a legifera statutul de limbă de stat al limbii ruse şi de aderare la uniunea Rusia-Belarusi şi a votat masiv pentru comunişti.

Voronin a încercat să îndeplinească promisiunile date electoratului rusofon: la începutul primului său mandat de preşedinte el se întîlnea mai des cu preşedintele Rusiei decît cu propriul prim-ministru; aproape toate discursurile sale oficiale le ţinea în limba rusă căreia a încercat să-i readucă fostul statut; a iniţiat tratative intense cu Tiraspolul, sperînd să readucă raioanele nistrene în cîmpul legislativ moldovenesc (reuşind şi eliberarea lui Ilaşcu).

Încă un gest în direcţia minoritarilor a fost adoptarea în anul 2004 a legii cu privire la „Concepţia politicii naţionale de stat în Republica Moldova” în care a fost recunoscut statutul deosebit al limbii ruse (limbă de comunicare interetnică) la nivel republican, iar în zone aparte (în raioanele de est şi de sud) ei i s-a dat statutul de limbă de stat). Reverenţele însă au întrecut măsura:

-          În pasajul consacrat etniilor minoritare care locuiesc pe teritoriul Republicii Moldova, sînt pomeniţi şi … românii! (dacă nu ar fi atît de tragic, acest nonsens ar putea fi hazliu).

-          Poporul moldovenesc este declarat ca fiind polietnic, deşi nu există absolut nici un temei pentru o asemenea afirmaţie.

-          Regiunii nistrene îi sînt recunoscute „trăsăturile lingvistice specifice” (interesant care sînt acestea?).

-          Pentru Moldova ar fi caracteristic bilingvismul istoriceşte cristalizat (de cînd?) moldo-rus şi ruso-moldovenesc (de parcă schimbare cu locul ar însemna ceva).

Dacă această „concepţie” ar fi fost adoptată numai sub presiunea Moscovei, atunci totul ar fi fost clar, însă în nota explicativă de la sfîrşitul acestei „capodopere” este pomenit aportul „experţilor” comisiei veneţiene din partea Consiliului Europei (decît aşa „prieteni”, mai bine un duşman ca lumea).

Nimeni însă nu se grăbea să meargă în întîmpinarea lui Voronin, căci Moscova aştepta de la el o capitulaţie necondiţionată. Acest lucru l-a demonstrat „cu brio” renumitul „Memorandum Kozak”. Acceptarea acestuia ar fi însemnat transformarea Moldovei într-un fel de confederaţie de genul „Sfîntului Imperiu Roman de Naţiune Germană” (SIRNG) în care prerogativele centrului (întruchipat prin împărat) erau pur nominală şi fiecare senior era rege în domeniul său. În anul 1804, cînd SIRNG a fost lichidat de către Napoleon I Bonaparte, din el făceau parte 360 de stătuleţe independente şi 1200 de domenii cavalereşti semiindependente!

De fapt, Kremlinul apriori a fost conştient că acest „memorandum” (mai bine zis – ultimatum) nu poate fi acceptat şi s-a creat impresia că de fapt respingerea lui şi a fost scopul său iniţial. Asemenea situaţii au mai avut loc în istorie:

-          În anul 1914, Austro-Ungaria înaintează cerinţe Serbiei care nu erau compatibile cu statutul ei de stat independent şi suveran.

-          în anul 1939, Hitler va proceda la fel cu Polonia. E drept că atunci scopurile urmărite au fost altele, însă esenţa lor a fost aceeaşi. Hitler se temea chiar că se va găsi un „sweinehund” („porc de cîine”) la Varşovia care i-ar accepta ultimatumul şi atunci bietul de el ar fi fost nevoit să mai inventeze ceva^[8].

Spre onoare lui Vladimir Voronin, el nu a fost un asemenea „sweinehund” şi a respins „memorandumul”. A urmat imediat o reacţie furibundă din partea Moscovei care l-a învinuit pe preşedintele Moldovei de torpilarea eforturilor de mediere a conflictului nistrean. Lefegiii săi din „Patria-Rodina” (unu şi doi), „Ravnopravie”, „Kongres russkih obşcin” ş. a. s-au grăbit să-i ţină isonul.

De atunci au trecut doi ani de zile, însă „obida” a rămas şi pînă acum. Relevantă în această ordine de idei a fost boicotarea de către organizaţiile „obşteşti” ale populaţiei rusofone a Festivalului etnocultural de pe data de 18 septembrie anul curent care a avut loc la Chişinău.

Nota autorului: în această ordine de idei ar fi bine de făcut cunoştinţă cu interviurile domnilor Klimenko şi Krîlov de pe site-ul nostru care se referă la acest boicot şi articolul-reacţie la ele – „Reîntoarcerea Himerei”.

Poziţia „minoritarilor” în problema nistreană şi a relaţiilor moldo-ruse ne demonstrează cu prisosinţă ce fel de „popor polietnic” avem. Ei nu pot nicidecum să înţeleagă că timpurile dictatului imperial-şovin din partea „fratelui mai mare” au trecut demult şi că proverbiala noastră cuminţenie mioritică are şi ea o limită.

UNELE CONCLUZII

Chiar de la bun început centrul imperial (indiferent că este vorba de regimul ţarist sau comunist) a folosit populaţia alogenă din republică pentru atingerea a două scopuri:

-          Schimbarea balanţei demografice în defavoarea populaţiei româneşti băştinaşe pentru ca în fine să o asimileze în totalitate.

-          Folosirea populaţiei rusofone în calitate de bază socială în perioadele de acalmie şi de „coloană a cincea” în timp de criză.

Primul ţel (Slavă Domnului!) nu a fost atins, deşi nu mai trebuia cine ştie ce mult timp. Dacă procesul de deznaţionalizare avea să mai continue cu aşa ritmuri încă vre-o cincizeci de ani, atunci am fi avut soarta slavilor polabi din Germania de la care au mai rămas doar unele denumiri geografice sau a populaţiei autohtone fino-ugorice de pe Cîmpia Rusă (asimilată şi ea aproape în totalitate).

După destrămarea Uniunii Sovietice, Moscova a folosit şi foloseşte diaspora rusofonă pentru destabilizarea situaţiei social-politice din fostele sale periferii naţionale devenite independente. În Republica Moldova ei i-a reuşit să incite minorităţile naţionale la acţiuni cu caracter separatist (raioanele nistrene şi sudice) şi de subminare a statalităţii moldoveneşti (boicotarea legislaţiei lingvistice, cu privire la partidele politice şi organizaţiile obşteşti, la cetăţenia RM şi multe altele). Ele au devenit agenţii de influenţă a Kremlinului şi instrumentele politicii sale externe.

Concepţia securităţii naţionale necesită o reevaluare radicală mai ales la capitolul pericolelor care ameninţă independenţa, integritatea teritorială, ordinea şi securitatea cetăţenilor Republicii Moldova. Se pare că a sosit „Clipa Adevărului” cănd şi un orb este în stare să vadă „cine este Who” (expresie devenită înaripată a lui M. S. Gorbaciov după puciul GKCP din august 1991) în republica noastră.

A. Savin

[1] OSTK – abreviatură din limba rusă a „consiliului unit al colectivelor muncitoreşti”.

[2] La începutul anilor ‘90 cînd s-au deschis graniţele fostelor republici sovietice, uriaşa piaţă post-sovietică a fost inundată cu mărfuri turceşti de larg consum. Calitatea lor era foarte proastă, însă preţul acestor mărfuri era accesibil pentru consumatorul CSI. Datorită acestui fapt, economia turcească a crescut cu ritmuri nemaipomenit de rapide.

[3] În timpul şi după I război Mondial, naţionaliştii turci („aşa zişii „mlado-turci”) conduşi de către aventurierul Enver-paşa au lansat ideea panturkismului a „Marelui Turan” (un stat care ar încorpora toate popoarele vorbitoare de limbi turanice):

[4] Hijab: îmbrăcăminte tradiţională a femeilor musulmance care le lasă deschise doar feţele şi palmele.

[5] Actorii dramei cipriote din anul1974 cînd turcii ciprioţi cu ajutorul Ankarei au creat în nordul insulei un stat separatist. Arhiepiscopul Macarios era preşedintele constituţional al Republicii Cipru; Rauf Denktash – liderul separatiştilor, iar Suleiman Demirel – primul ministru al Turciei.

[6] După unele zvonuri el ar fi plecat în concediu într-un cătun de munte din Ardeal fără traducător şi timp de vre-o două săptămîni a învăţat să vorbească curent româna. Dacă aceste zvonuri ar fi adevărate, atunci ar fi bine de trimis în concediul la odihnă în Ţara Moţilor tot corpul nostru legislativ şi, dacă se poate, toţi alolingvii care nu doresc să înveţe „limba de stat”.

[7] Pentru asemenea „democraţi” ruşii au un calambur destul de piperat dar foarte bine nimerit care sună „derimocratia” şi care se traduce nu „puterea poporului”, ci „puterea rahatului”.

[8] Interesant este faptul că şi Moscova se temea că planul lui Kozak ar fi putut fi acceptat. Creatura ei, Igor Smirnov s-a grăbit să mai adauge de la sine unele „propuneri” care şi mai mult ar fi făcut acest document inacceptabil pentru Moldova (de pildă, prelungirea termenului staţionării trupelor ruseşti în „Transnistria” cu încă treizeci de ani!).