1. Noţiunea de securitate naţională: Prin securitate naţională se subîngelege protecţia persoanei, societăţii şi statului, drepturilor şi intereselor lor, stabilite de Constituţie şi alte legi ale republicii împotriva pericolelor externe şi interne.

 2. Eventualele pericole pentru securitatea naţională

 Prin pericol pentru securitatea naţională se subînţelege intenţia forţelor ostile, manifestată sub orice formă, sau factorul de ordin ecologic, tehnic şi de altă natură, a căror realizare sau influenţă poate constitui o ameninţare pentru persoană, societate şi stat.

 Drept pericole principale pentru securitatea naţională se consideră:

• agresiunea directă şi revendicările teritoriale ale altor state;
• conflictele locale sau regionale în apropierea nemijlocită a frontierelor Republicii Moldova;
• transportarea necontrolată a armamentelor, precum şi a componentelor armelor nucleare, bacteriologice şi chimice pe teritoriul Republicii Moldova şi în aproprierea nemijlocită a frontierelor ei;
• acţiunile îndreptate spre schimbarea prin violenţă a orânduirii constituţionale, subminarea sau lichidarea suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a republicii;
• acţiunile îndreptate spre subminarea sau lichidarea potenţialului economic, tehnico-ştiinţific şi defensiv al ţării, precum şi crearea situaţiilor de pericol ecologic;
• acţiunile îndreptate spre tensionarea situaţiei sociale şi provocarea conflictelor sociale;
• terorismul, crima organizată, traficul de droguri, imigraţia ilegală;
• acţiunile având drept scop lezarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale cetăţenilor.

Sarcinile principale ale sistemului de asigurare a securităţii naţionale sînt:

• prognozarea şi depistarea pericolelor pentru securitatea naţionale, aplicarea unui complex de măsuri pentru prevenirea ei suprimarea acestora;
• crearea şi pregătirea forţelor şi mijloacelor de asigurare a securităţii naţionale;
• dirijarea forţelor şi mijloacelor de asigurare a securităţii naţionale, inclusiv în situaţii excepţionale.

 (extras din hotărîrea parlamentului Republicii Moldova № 445 de pe data de 5 mai 1995 privitor la „Concepţia securităţii naţionale a Republicii Moldova”).

Securitatea naţională este sarcina prioritară a oricărei guvernări. O axiomă este şi faptul că integritatea teritorială şi inviolabilitatea graniţelor de stat nu pot fi obiect de discuţie. De aceea formarea unor structuri care să asigure apărarea ţării şi a cetăţenilor săi trebuie să fie unul dintre primii paşi făcuţi după proclamarea independenţei oricărui stat.

Un stat trebuie să poată şi trebuie să ştie cum să se apere. Din momentul în care va demonstra că este în stare să reziste în faţa pericolelor externe şi interne fără ca să cedeze din prestigiul şi cu atît mai mult din teritoriul său naţional, el se poate considera drept stat independent. Dacă nu, atunci este condamnat să vegeteze la periferiile scenei politice internaţionale. Orice cedare atrage inevitabil după sine alte cedări şi mai mari şi ţara va ajunge să semene cu o piele de shagrene care se micşorează continuu.

Cînd sînt puse în pericol interesele statutului, orice metode, procedee şi mijloace folosite pentru apărarea lui sînt bune. Astfel, nu demult SUA au ameninţat că vor întrebuinţa armamentul racheto-nuclear împotriva ţărilor care se vor face vinovate de sprijinirea terorismului internaţional. Rusia, la rîndul ei, a preîntîmpinat că va nimici bazele teroriştilor ceceni oriunde s-ar afla, fie şi pe teritoriu străin. Olandezii, apărîndu-şi independenţa, nu numai o dată au procedat la distrugerea digurilor maritime şi şi-au inundat ţara. Islanda şi Luxemburg, dîndu-şi seama că forţele lor nu sînt în stare de a apăra ţara de un duşman potenţial, iar statele vecine le-au încălcat nu o dată statutul de ţări neutre, au aderat la NATO.

În cazul cînd anumite grupuri etnice sau confesionale (indiferent dacă este vorba de imigranţi sau băştinaşi) pun în pericol securitatea statului, chiar şi cele mai democratice şi liberale regimuri recurg la măsuri draconice. De pildă, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial, Casa Albă a ordonat internarea populaţiei nipone din California şi de pe insulele Hawaii. Recent, parlamentul englez a adoptat legea care interzice (sub ameninţarea pedepsei cu închisoarea sau deportarea) propaganda xenofobiei confesionale şi naţionale. Măsuri similare au fost luate de către Franţa şi alte ţări europene. Israelul pedepseşte cu detenţia şi deportarea orice acţiune îndreptată împotriva statului israelit. Casele celor găsiţi vinovaţi de asemenea acţiuni sînt demolate fără posibilitatea de a mai fi reconstruite.

În Republica Moldova, securitatea internă şi externă a căreia a fost ameninţată chiar din primele zile ale independenţei, cercurile guvernante nu au fost în stare (sau nu au vrut?) să ia măsurile cuvenite pentru apărarea ţării. Paşii făcuţi în această direcţie au fost haotici şi întîrziaţi. De pildă, cadrul legislativ pentru concepţia naţională a securităţii naţionale a fost creat abia după patru ani (!!!) de la proclamarea independenţei de stat, cînd republica suportase deja agresiunea străină (din partea Rusiei şi Ucrainei) şi dezmembrarea teritorială.

RĂDĂCINILE PROBLEMELOR

Independenţa a venit pentru ţara noastră oarecum pe neaşteptate. Nimeni nu a crezut (cu excepţia ayatollahului Homeini^[1]) că Uniunea Sovietică se va prăbuşi atît de repede după ce Gorbaciov a iniţiat reformarea regimului comunist. De la primele manifestări timide de pe Aleea Scriitorilor din capitală pînă la Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova nu au trecut decît cîţiva ani. Totul s-a petrecut repede şi relativ paşnic. Speranţele că libertatea va fi cîştigată fără violenţă au fost zadarnice, căci istoria nu prea cunoaşte exemple cînd un imperiu ar dispare fără mari perturbaţii politice şi sociale. Cu atît mai mult imperiul multinaţional sovietic în care ruşii (naţiunea dominantă) nu alcătuiau nici jumătate din populaţia fostei URSS (aceasta fiind compusă din peste 120 de popoare).

Pentru a putea stăpîni un spaţiu atît de pestriţ din punct de vedere etno-confesional şi al civilizaţiei, Kremlinul a procedat la dezbinarea popoarelor, deşi la fiecare pas se vorbea despre apropierea lor. Graniţele subiecţilor federaţiei au fost trasate în aşa mod, încît aceştia au ajuns să semene cu nişte fraţi siamezi care se urăsc de moarte, dar nu se pot despărţi decît prin intervenţie chirurgicală (în cazul nostru, prin vărsare de sînge). Aceste hotare au fost o mină cu efect întîrziat pentru „republicile-surori”. De exemplu, linia de demarcaţie dintre Tajikistan şi Uzbekistan a lăsat centrele istorice şi culturale tajice Buhara şi Samarcand în componenţa Uzbekistanului, dar o parte din valea Fergana populată de uzbeci a fost inclusă în componenţa Tajikistanului.

În consecinţă, dacă dispariţia propriu-zisă a URSS a avut loc relativ paşnic, atunci procesul de departajare a fostelor republici unionale a fost însoţit de conflicte interetnice, interconfesionale şi de frontieră care au costat viaţa a sute de mii de oameni.

În anul 1940, cînd a fost formată RSS Moldovenească, s-a procedat într-un mod similar: de la tînăra republică au fost răşluite raioanele de est, de sud şi de nord care au fost anexate la Ucraina. Moldova a fost lipsită de ieşire la mare şi numai datorită creionului nu prea bine ascuţit al cinovnicului care i-a trasat graniţele sudice a făcut ca să rămînă cu cîteva sute de metri de litoral dunărean. Spre deosebire de celelalte republici unionale, Moldovei nu i s-a dat nici un petec de pămînt străin. Ea a primit în schimb cel mai explozibil material posibil – cel uman.

 Concomitent cu etnocidul şi nimicirea fizică a populaţiei băştinaşe (foametea organizată, represiile şi deportările), a avut loc un „implant” masiv de populaţie alogenă selectată în mod special din rîndul reprezentanţilor profesiilor cu dispoziţii apriori pro-imperiale şoviniste. Tuturor migranţilor li s-a insuflat cu stăruinţă ideea venirea lor în Basarabia a fost o binefacere pentru poporul ei înapoiat, lipsit de cultură şi analfabet. Moldovenii ar trebui să le rămînă pe veci recunoscători pentru misiunea lor de civilizare.

Printre migranţii perioadei postbelice dominau următoarele profesii şi categorii sociale:

-          Funcţionari de partid şi de stat şi alte cadre de conducere.

-          Pensionari din rîndul militarilor în rezervă, funcţionarilor de partid şi de stat, lucrătorilor MAI, securiştilor, muncitorilor din regiunile nordice, minerilor şi a altor lucrători care se bucurau de diferite privilegii şi facilităţi (inclusiv la alegerea locului de trai, asigurarea cu spaţiu locativ, pensii majorate etc.).

-          Specialişti din diferite domenii ale economiei naţionale, cultură şi învăţămînt (care, în majoritatea cazurilor, puteau fi pregătiţi şi pe loc din rîndul băştinaşilor)

Toate acestea au dus la schimbarea balanţei demografice din republică, erodarea conştiinţei naţionale a băştinaşilor şi la o gravă deteriorare a situaţiei lingvistice în defavoarea limbii române. Rusificarea românilor din stînga Prutului se făcea sub lozinca „internaţionalismului proletar” (astăzi acelaşi internaţionalism este propagat, însă în forme mai perfidă şi poartă numele de „polietnism” sau „bilingvism real”) .Specialiştii în domeniu din aparatul CC a PCUS şi KGB, au dat dovadă de un înalt profesionalism, or, atunci cînd Moldova a luat cursul spre independenţă, aceste schimbări demografice şi-au făcut efectul distructiv preconizat.

Migranţii despre care este vorba au fost aduşi din Rusia, Ucraina şi Belarusi. La noul loc de trai ei au lăsat la o parte toate disensiunile naţional-lingvistice şi s-au unit în sentimentul de dispreţ imperial faţă de băştinaşi (ceea ce Lenin în lucrarea sa „Despre mîndria naţională a velikoruşilor” numea cu un termen intraductibil – „velikoderjavnaia derjimorda”). De menţionat că acest sentiment mai persistă şi astăzi, deşi este ascuns cu stăruinţă. Majoritatea dintre ei au trecut în exclusivitate la limba rusă şi de aceea sînt numiţi „rusofoni”. Un fenomen similar s-a observat în Irlanda de Nord unde coloniştii englezi şi scoţieni (de confesie anglicani şi presbiterieni) au uitat de vrajba seculară care-i despărţea şi au făcut front comun împotriva irlandezilor băştinaşi (de confesie catolici), formînd un fel de nouă etnie – ulsterezii.Migranţii rusofoni au fost puşi de la bun început într-o situaţie privilegiată faţă de populaţia autohtonă şi s-au aflat în permanenţă în centrul atenţiei autorităţilor şi propagandei oficiale. Pînă la urmă toţi aceşti „specialişti” şi pensionari de vîrsta a doua au început să creadă cu adevărat în misiunea lor civilizaţională. Moldovenii, fiind ospitalieri şi „mioritici” de firea lor, i-au primit foarte bine pe intruşi şi, din păcate, s-au dovedit a fi foarte receptivi la asimilare. Iată de ce după proclamarea independenţei RM foştii „stăpîni ai vieţii” nici de cum nu s-au putut împăca cu gîndul că ei nu mai reprezintă pătura etno-socială privilegiată, ci o simplă minoritate naţională pe cînd „mioriticii” autohtoni au devenit naţiunea titulară.

Este interesant de menţionat faptul că în acele republici unde populaţia locală a avut faţă de migranţii rusofoni o atitudine rezervată sau ostilă (Ţările Baltice, Asia Mijlocie şi Ucraina), nu s-a încercat de a crea formaţiuni separatiste rusofone de genul „rmn” (şi chiar dacă au şi avut loc, ele au fost avortate, precum aşa zisa „Republica Autonomă Crimeea” din componenţa Ucrainei).

PERESTROIKA ŞI DECLARAŢIILE DE SUVERANITATE ŞI INDEPENDENŢĂ

M. S. Gorbaciov a încercat să revigoreze perimatul sistem comunist sovietic, dîndu-i un impuls în direcţia democratizării. Această încercare a fost apriori sortită eşecului, deoarece comunismul şi democraţia sunt două noţiuni incompatibile. Societatea sovietică scăpată de sub controlul rigid al KGB şi al omniprezentei cenzuri a eclatat în manifestaţii de protest, conflicte interetnice şi interconfesionale. De fapt, ele au fost în mare parte provocate de către nomenclatura sovietică şi de partid cu ajutorul aceloraşi kagebişti pentru ca în condiţiile unui haos general să pună mîna pe proprietatea obştească.

În anul 1988 în Moldova s-au început primele manifestaţii spontane care au dus la trezirea conştiinţei naţionale a băştinaşilor. Evenimentele s-au derulat cu o iuţeală uluitoare. Deja către anul 1990, în urma primelor alegeri democratice petrecute pe baze alternative, puterea de stat a fost preluată de către opoziţie (Frontul Popular care pe atunci nu era încă nici „creştin” şi nici „democrat”). Reprezentanţii minorităţilor naţionale au adoptat de la bun început o atitudine duşmănoasă faţă de mişcărea de emancipare naţională a românilor moldoveni din stînga Prutului.

Concomitent cu apariţia Frontului Popular (care-i unea pe moldovenii cu dispoziţii patriotice şi unioniste), populaţia rusofonă s-a organizat în aşa numitul „interfront”^[2] (de fapt o creatură a Moscovei). Interfrontiştii se luptau pentru păstrarea imperiului sovietic, poziţiei privilegiate a limbii şi poporului rus, promovau o românofobie rupestră. În raioanele sudice ale republicii o poziţie similară a fost ocupată de către minoritatea găgăuză.

Preşedintele de atunci al Sovietului Suprem al URSS, Anatolii Lukianov, a preîntîmpinat fracţiunea moldovenească a acestui for legislativ că în caz de secesiune, Moldova riscă să rămînă fără raioanele nistrene (cărora în mod greşit li se mai spune Transnistria) şi a celor „locuite compact” de către găgăuzi. Conducerea Moldovei nu a luat măsurile necesare pentru a preîntîmpina pericolul separatismului, fiind preocupată de lupta pentru putere şi a scăpat momentul cînd problemele apărute puteau fi rezolvate pe cale politică fără folosirea forţei.

Moscova, în schimb, a reacţionat foarte prompt, destabilizînd situaţia din raioanele de sud şi de est ale republicii cu ajutorul sperietoarei „românizării forţate” a populaţiei alolingve. În aceste raioane au fost declanşate mişcari separatiste a populaţiei găgăuze şi rusofone.

Cauzele care au dus la starea de lucruri în care s-a pomenit Republica Moldova, au adînci rădăcini de ordin istoric, politic şi etnopsihologic:

-          Intelectualitatea (care reprezintă conştiinţa şi raţiunea fiecărui popor) a fost nimicită fizic, deportată sau a fost nevoită să emigreze chiar din primii ani ai puterii sovietice. Datorită acestui fapt, propaganda românofobiei a reuşit să cîştige teren în rîndul maselor largi a populaţiei băştinaşe (la aceasta şi-a adus aportul şi politica mioapă a Bucureştiului faţă de Basarabia în perioada interbelică cînd aceasta a făcut parte din „România Mare”).

-          Elita politică şi aşa zisa „inteligenţie” sovietică nou create de către regimul sovietic se deosebeau prin caracterul corupt, comprador şi o loialitate absolută faţă de Moscova.

-          „Cuminţenia mioritică” a poporului moldovenesc a permis ca el să fie tratat asemeni unui cobai de laborator. Acţiunile centrului unional care în alte părţi puteau să ducă la tulburări social-politice sau acţiuni de nesupunere civilă, în RSSM erau implementate practic fără nici o împotrivire din partea localnicilor. Republica Moldova a fost în perioada sovietică un adevărat poligon pentru experimentarea tuturor „inovaţiilor” conducerii de partid şi de stat sovietice în materie de economie, ideologie, politică naţională şi de cadre.

În anul 1990, după declaraţia de suveranitate, Moldova devine „de facto” independentă. În acest moment au trebuit să fie luate toate măsurile de rigoare pentru ca această declaraţie să nu fie un simplu petec de hîrtie, însă lucrul acesta nu s-a făcut. Îmbătaţi de euforia libertăţii şi de propria „elocvenţă”, conducătorii de atunci ai republicii se întreceau în discursuri pseudopatriotice şi declaraţii belicoase. Între timp, separatiştii de la Tiraspol şi Comrat formau cu înfrigurare detaşamente paramilitare dotate din belşug cu armamentul dăruit sau sustras din arsenalele armatei sovietice încă staţionate în teritoriu.

După puciul „GKCP” şi evenimentele de la Belojevskaia Puşcia din anul 1991, s-a produs prăbuşirea Uniunii Sovietice şi Moldova a devenit stat independent şi „de jure”. Serviciile secrete moldoveneşti au efectuat o operaţie strălucită la Kiev în urma căreia a fost arestat Igor Smirnov – liderul separatiştilor tiraspoleni. S-a reuşit reţinerea şi a altor capi ale structurilor criminale nistrene şi de la Comrat. Conducerea de vîrf a Moldovei dat dovadă însă a de inconsecvenţă şi laşitate (cedînd presiunilor venite din partea Moscovei şi a demonstraţiilor de protest a populaţiei rusofone din republică) şi a dispus eliberarea acestor criminali de sub strajă.

În acest moment s-a văzut că Chişinăul nu are o concepţie clară şi articulată a securităţii naţionale, o poziţie hotărîtă faţă de pericolele interne şi externe care ne ameninţau suveranitatea şi integritatea teritorială. Consecinţele au fost tragice: „voluntariada” în stil medieval (cu furci şi coase împotriva tancurilor şi armelor automate) a lui Mircea Druc care s-a încheiat cu un fiasco usturător; războiul de pe Nistru, pierdut şi el datorită nehotărîrii, incompetenţei şi laşităţii conducerii republicane.

În această perioadă Moldova mai pierde un război – cel informaţional. Urmările acestei înfrîngeri au fost cu mult mai grele şi de durată decît a celei militare. Opinia publică din Rusia şi alte state ale CSI este şi acum predispusă împotriva Moldovei, simpatiile sale fiind de partea separatiştilor. Prin contrast să ne aducem aminte imaginea pozitivă pe care au avut-o chiar şi în Rusia mojahezii lui Johar Dudaev^[3] în timpul primului război cecen cînd toată lumea era pornită împotriva Moscovei.

Nu am putea spune că nu s-a făcut chiar nimic: a luat fiinţă armata naţională, trupele de carabinieri şi grăniceri, s-au creat diferite direcţii, comitete şi departamente ş. a scopul cărora era asigurarea securităţii de stat. Toate aceste măsuri, însă, au întîrziat catastrofal, mai ales crearea cadrului legislativ respectiv (extras din hotărîrea parlamentului cu privire la concepţia securităţii naţionale este adus chiar la începutul articolului).

Dacă citim cu atenţie fiecare punct al acestui document, atunci vedem că practic nici una din sarcinile puse în faţa organelor de resort nu a fost îndeplinită. Printre pericolele care ameninţă securitatea naţională a Republicii Moldova nu este nominalizat principalul: cel care vine din partea unor grupări agresive din rîndul unor minorităţi naţionale membrii cărora sînt exponenţi ai ideilor separatiste şi moldovofobe.

Românofobia este una şi aceeaşi cu moldovofobia. Propaganda românofobiei rupestre şi „dragostea” făţarnică faţă de poporul moldovenesc „atît de cuminte şi muncitor” nu trebuie să inducă în eroare pe nimeni. Este vorba de implementarea aceleaşi devize – „divide et impera” („dezbină şi domină”) care are menirea să introducă zizanie şi neîncredere între masele largi ale poporului şi intelectualitate.

(Va urma…)

A. Savin

[1] Ayatollahul Homeini (liderul spiritual al revoluţiei islamice din Iran) a prezis încă în anul 1979 că URSS se va dezintegra la începutul anilor ‘90

[2] „Interfront” – abreviatură din limba rusă a frontului internaţionalist, o organizaţie a populaţiei rusofone din mai multe republici sovietice care pleda pentru păstrarea Uniunii Sovietice.

[3] Rebelii ceceni au preluat frazeologia islamistă pentru a căpăta sprijinul financiar al emirilor din Golful Persic şi s-au numit mojahezi, adică „luptători pentru credinţă”. Fostul general de aviaţie sovietic devenit preşedinte al Icikeriei – Johar Dudaev, care în timpul războiului din Afganistan a bombardat fără milă kişlakurile afghane populate de musulmani, a „dat-o” şi el pe religie, chemîndu-i pe ceceni la „jihad” („război sfînt”) împotriva „necredincioşilor” (ruşilor creştini).