…nimic nu este întîmplător, şi este vorba despre existenţa unui plan diabolic bine pus la punct. Să luăm drept exemplu ultimul caz cu caricaturile la adresa prorocului Mahomed, care a stîrnit ultimul val tsunami [1] din oceanul islamic. Cu vreo cîteva luni în urmă într-un ziar danez a fost publicat un set de caricaturi la tema zilei (de fapt, tema ultimilor cinci ani după atacul sinucigaş asupra turnurilor-gemene WTC din New-York): terorismul fundamentalist islamic.

Lumea este din nou cutremurată de un val de manifestaţii zgomotoase ale fanaticilor musulmani. De data aceasta ele s-au declanşat din cauza unor caricaturi la adresa prorocului Mahomed. Musulmanii din întreaga lume au calificat (şi pe bună dreptate) caricaturile ca pe un sacrilegiu şi profanare a islamului, deoarece Koranul[2] interzice categoric reprezentările antropomorfe şi zoomorfe. Acest tabu[3] se referă, în primul rînd, la Allah şi la persoana profetului său[4].

De data aceasta, liberalii europeni s-au întrecut cu gluma şi ar trebui să suporte consecinţele. Alta este, că guvernele ţărilor în ziarele cărora au apărut caricaturile cu pricina, nu au de ce să se scuze, deoarece jurnaliştii nu au încălcat formal legea. Liberalismul occidental, cu prost înţeleasa libertate a exprimării şi a dreptului la informaţie, permite satirizarea şi interpretarea necanonică (cu alte cuvinte – profanarea) a celor sfinte (numai filmele despre viaţa Mîntuitorului cît fac!). Or, este vorba, nici mai mult, nici mai puţin, despre necesitatea unor remanieri nu doar în constituţiile statelor vest-europene, dar şi în mentalitatea societăţii occidentale.

Unele mijloace de comunicare de masă încearcă să prezinte aceste proteste ca pe o surpriză. Numai un orb nu ar înţelege că nenorocitele caricaturi apărute într-un şi mai nenorocit ziar danez nu au fost decît un pretext care, la dorinţă, putea fi găsit oricînd şi oriunde. Incidentul a fost demult consumat, căci comicsurile[5] cu pricina au văzut lumina tiparului cu cîteva luni în urmă, dar efectul s-a făcut simţit abia acum, după retipărirea lor pe paginile cotidienelor europene de mare tiraj.

De data aceasta, se pare, situaţia a ieşit de sub control, şi manifestanţii nu se vor limita doar la automobile incendiate, geamuri sparte şi încăierări sporadice cu forţele de ordine. Agenţiile de ştiri transmit despre primele jertfe de pe frontul caricaturilor: un preot catolic asasinat în Turcia de către un adolescent musulman şi demonstranţi împuşcaţi de către poliţia afgană în citadela talebanilor[6] din regiunea Kandahar.

Manifestaţii turbulente ale fanaticilor musulmani au loc din ce în ce mai des şi cu ocazii dintre cele mai diferite: intervenţia americană în Irak şi în Afganistan, războiul din Cecenia, raidurile aviaţiei israeliene în Liban, interdicţia purtării hijaburilor [7] în şcolile franceze, glumele de prost gust la adresa profetului Mahomed. Un motiv devenise chiar şi expunerea în vitrinele supermarket-urilor londoneze a produselor din carne de porc care a supărat gusturile „rafinate” ale „gurmanzilor” musulmani din ghetourile jegoase ale capitalei britanice. cu alte cuvinte, de-ar fi dorinţă (iar ea este!), căci pretexte se pot găsi în orice moment. Procesul ia amploare şi riscă să se transforme într-o avalanşă atotdistrugătoare.

Toate acestea ne fac să credem că nimic nu este întîmplător, şi că este vorba despre existenţa unui plan diabolic bine pus la punct. Să luăm drept exemplu ultimul caz cu caricaturile la adresa prorocului Mahomed, care a stîrnit ultimul val tsunami din oceanul islamic. Cu vreo cîteva luni în urmă într-un ziar danez a fost publicat un set de caricaturi la tema zilei (de fapt, tema ultimilor cinci ani după atacul sinucigaş asupra turnurilor-gemene WTC din New-York): terorismul fundamentalist islamic.

„PISTA” ISLAMICĂ

Comunitatea islamică din regatul lui Hamlet a reacţionat atunci destul de molatec şi nimic nu prevedea furtuna care s-a declanşat. A trecut o habă de vreme, şi părea că incidentul s-a consumat, însă redactorul-şef al cotidianului francez „France Soire” nu a găsit nimic mai bun decît să republice comicsurile cu Mahomed. Unii presupun că prin această acţiune scandaloasă redactorul a dorit să ridice tirajul ziarului care, de altfel, se găsea în pragul falimentului (o reclamă proastă este şi ea, în ultimă instanţă, o reclamă!).

În Franţa însă, spre deosebire de Danemarca, locuieşte o numeroasă diasporă musulmană care numără cîteva milioane de membri şi care are o bogată „practică” de acţiuni protestatare („Războiul urnelor”, campania împotriva hijaburilor şi recentul „autodafe”[8] al automobilelor). De aceea, foarte plauzibilă este ideea că la mijloc a fost o provocaţie în stilul lui popa Gapon care era menită să contribuie la explozia lumii islamice.

În aşa caz, imediat apare eterna întrebare: „Qui prodest? („Cui îi este convenabil?”). Să fie oare o coincidenţă faptul că proprietarul acestui cotidian este un milionar de origine egipteană? Oare redactorul-şef nu-şi dădea seama că va fi concediat fără drept de apel şi cu şanse foarte mici de a mai fi angajat în altă parte?

Oare jurnaliştii vest-europeni au uitat de soarta scriitorului pakistanez Salman Rushdie? Acesta este nevoit şi pînă în ziua de astăzi să se ascundă de coreligionarii săi, deoarece în romanul său „Versurile satanice” l-a prezentat pe prorocul Mahomed într-o formă nu prea canonică. Ayatollahul[9] Homeini a emis o fetvă[10] prin care i-a cheamă pe toţi dreptcredincioşii musulmani să-l omoare pe Rushdie pentru acest sacrilegiu. Sau poate că jurnaliştii nu conştientizează îndeajuns riscurile la care se expun, reluînd caricaturile daneze? – Puţin probabil!

Redactorul-şef al „France soire”, spre deosebire de patronul său, este francez, iar francezii sînt vestiţi prin avariţia lor de-a dreptul harpagonică. Un urmaş de-al lui Gobseck trebuie să fie foarte bine plătit pentru ca să rişte cu cariera şi chiar viaţa sa. Dacă această versiune este dreaptă, atunci apare o altă întrebare: de către cine? Nu putem exclude faptul că acest „cineva” să fi fost legat cu cercurile islamice (bossul egiptean?).

Una dintre legităţile „revoluţiei permanente” este aceea că elanul revoluţionar al maselor trebuie întreţinut în permanenţă, altfel riscă să se stingă. Dacă este aşa, atunci scopul a fost atins: întregul „Dar-al Islam” [11] a fost cuprins de o adevărată psihoză antioccidentală. Chiar şi crescătorii de cămile şi capre din pustiul Danakil care nici nu au văzut ziare în viaţa lor, iar de Danemarca nu au nici cea mai mică idee, au declarat că nu vor mai cumpăra mărfuri daneze.

A mai rămas puţin şi se va împlini încă un „vis de idiot” (primul a fost milionul lui Koreiko adus poclon pe tava, n. a.) de-al lui Ostap Ibraghimovici Berta-Maria Bender-bei: jihadul[12] împotriva Danemarcei. E drept că motiv pentru acesta nu va fi asasinarea kronprinz [13]-ului, ci caricaturile la adresa profetului.

Reieşind dintr-o falsă solidaritate jurnalistică, mai multe ziare din Europa Occidentală s-au grăbit să preia caricaturile cu pricina, turnînd astfel benzină pe foc. În Indonezia, Palestina, Iran, Irak, Pakistan şi în alte ţări mulţimile înfuriate se dedau la acţiuni de vandalism. Afganistanul, care părea că a fost în sfîrşit pacificat de către trupele coaliţiei anti-taleban după mai mult de treizeci de ani de război civil şi de gherilă, s-a aprins din nou.

În Liban, musulmanii şiiţi, sunniţi şi druzi [14] pare-se că au căpătat multcăutatul motiv de a uita vechile disensiuni şi de a face front comun împotriva creştinilor maroniţi [15] (dintre care mai mult de un milion au părăsit deja ţara în urma războiului civil din anii 1975-1990). Sectorul de vest (creştin) al Beirutului este din nou atacat de către miliţiile musulmane.

„PISTA” SIONISTĂ

Alţi analişti politici susţin că la mijloc ar fi cercurile sioniste care vor să aţîţe Occidentul împotriva lumii islamice. În aşa caz, Israelul ar căpăta un aliat foarte puternic în veşnica sa confruntare cu islamul. Situaţia sa este mai precară ca niciodată: Iranul, duşmanul său declarat, posedă (nu fără concursul Kremlinului) tehnologii care i-ar permite într-un timp scurt să-şi facă propria bombă atomică. Teheranul deja dispune de rachete balistice care pot fi dotate cu ogive nucleare şi sînt în stare să atingă orice ţintă de pe teritoriul Israelului.

Tel-Avivul nu mai poate să repete raidul din anul 1981 de la Osiraq [16] care a pus capăt ambiţiilor atomice ale lui Saddam Hussein. Obiectele nucleare iraniene sînt împrăştiate prin întreaga ţară şi pot fi anihilate doar de către o intervenţie terestră de mari proporţii. Aceasta ar putea fi înfăptuită doar de americani. Israelul ar vrea ca tînărul şi impulsivul preşedinte al Iranului să facă vre-un pas greşit, dictat de emoţii, care i-ar împinge pe yankei [17] la acţiune. Caricaturile cu pricina i-au adus pe radicalii islamici la o aşa stare de psihoză, încît nu a mai rămas mult pînă la efectul scontat.

Pe de altă parte însă, este clar că în cazul înfăptuirii unui asemenea scenariu Israelul ar putea deveni ţinta rachetelor iraniene care sînt cu mult mai performante şi precise decît „SKUD” [18] -urile lui Saddam. Sub coastele sale, în valea Bekaa din Liban, se află baza teroriştilor pro-iranieni din „Hesbollah” („Partidul lui Allah”). În sectorul Gaza zeci de mii de şahizi palestinieni din grupările „Hamas”, „Al-Jihad-al-Islami” şi „Brigăzile mucenicilor Al-Aksa” [19] abia aşteaptă ordinul de a porni un „jihad” total împotriva statului evreiesc. Prin urmare, varianta „celui de-al treilea care stă într-o parte şi se bucură”, nu mai merge!

„PISTA” AMERICANĂ

Politologii înaintează şi versiunea americană în afacerea caricaturilor. Washingtonul ar avea nevoie de sprijinul consolidat al aliaţilor occidentali în eventuala sa campanie împotriva Iranului. Asemenea sprijin i-a lipsit în timpul ultimului Război din Golf, cînd Franţa şi Germania au protestat împotriva intervenţiei armate a SUA în Irak. Pentru a căpăta un asemenea suport, Casa Albă ar fi cointeresată într-un conflict dintre Orientul Islamic şi Europa Apuseană

Un nou război în zonă însă ar provoca o adevărată explozie a preţurilor la petrol, şi nu se ştie cum va reacţiona economia americană care şi aşa este din ce în ce mai strîmtorată de concurenţa din partea Chinei. Aici s-ar mai adăuga şi povara celui mai mare buget militar din istoria ţării şi riscurile unui nou război de uzură pe lîngă cel din Irak.

Teheranul poate chema sub arme între şapte şi douăzeci de milioane de oameni cu un moral de luptă cu mult mai înalt decît armata lui Saddam. Pe lîngă o gherilă urbană, americanii ar risca să mai capete un război general de partizani, asemănător celui pe care l-au dus mojahezii afgani împotriva sovieticilor.

CONSECINŢELE

Lumea musulmană ar fi cu mult mai consolidată în cazul unui asemenea conflict şi ar uita de disensiunile doctrinare existente între şiismul ayatollahilor iranieni şi sunnismul dominant în restul ţărilor musulmane. Repetarea unui embargo petrolier de genul celui din anul 1973 [20] ar deveni inevitabilă şi ar avea consecinţe mult mai grave.

Occidentul a stîrnit cuibul cu viespi musulman (care s-a aflat în anabioză cîteva secole) încă în anul1917, cînd prin gura lordului Balfour le-a promis evreilor un cămin naţional în Palestina, deja populată către secolul VIII de o quasimajoritate arabă. Lumea musulmană niciodată nu se va putea împăca cu gîndul că cel de-al treilea loc sfînt al islamului, Al Kuds (denumirea arabă a Ierusalimului), se va afla sub stăpînirea iudeilor. Pe de altă parte, Israelul nu va putea renunţa la declaraţia sa din anul 1973 care a proclamat Ierusalimul drept capitala sa unică şi indivizibilă.

S-a creat un cerc vicios care poate fi rupt doar în cazul în care părţile implicate în conflict ar merge la cedări reciproce. Însă pentru orientali orice cedare ar însemna „pierderea feţei”, ceea ce este pentru ei inadmisibil. Politicienii temerari care au încercat totuşi să o facă, au plătit cu viaţa asemenea nesăbuinţă. Drept exemplu este asasinarea preşedintelui egiptean Anwar el-Sadat pentru pacea de la Camp-David cu Israelul şi a premierului israelian Yitzhak Rabin – pentru semnarea acordurilor de la Oslo cu palestinienii.

DE CEALALTĂ PARTE A LINIEI FRONTULUI

Orice încălcare reală sau închipuită a drepturilor musulmanilor în statele ne-islamice trezeşte imediat o reacţie turbulentă în „Dar-al-Islam”. În acelaşi timp însă comunităţile confesionale minoritare din ţările musulmane sînt supuse unor presiuni şi represalii, caracteristice mai mult pentru Evul Mediu decît pentru lumea contemporană. Orice încercare de a protesta împotriva acestor încălcări este apreciată ca amestec în treburile interne ale acestor state.

Este strigătoare la cer practica condamnării la moarte prin spînzurătoare a celor care se convertesc benevol la altă religie (inclusiv la creştinism). În majoritatea statelor musulmane este interzisă răspîndirea literaturii religioase ne-islamice, iar reprezentanţii celorlalte culte sînt impuşi să se conformeze normelor shariatului [21] (cum ar fi, de pildă, obligativitatea purtării hijabului de către femei).

În Arabia Saudită este interzisă (sub pretextul că acesta este „pămîntul sfînt al islamului”) domicilierea permanentă a celor de altă credinţă, iar apariţia lor în oraşele Mekka şi Medina [22] este pedepsită cu moartea. Chiar şi staţionarea temporară în această ţară a trupelor coaliţiei anti-irakiene a fost calificată de către unele organizaţii fundamentaliste (de genul „Al-Kaeda” [23]) drept o profanare a „pămîntului sfînt”.

Acuzînd lumea creştină de discriminare a musulmanilor şi de profanare a islamului, regimurile islamice permit distrugerea lăcaşelor de cult şi a monumentelor istorice care nu „corespund normelor shariatului” (distrugerea statuilor lui Budha în Afganistan). Ele acordă sprijin financiar şi militar organizaţiilor teroriste şi confesional-xenofobe din „Dar-al Harb” (lumea ne-musulmană). Masacrarea creştinilor în Indonezia şi Pakistan, ameninţările teroriştilor palestinieni de a distruge sfintele lăcaşe creştine din Bethlehem, Ierusalim şi Nazareth sînt numai cîteva exemple de „toleranţă” confesională în stil islamic.

CONCLUZII

Problema neînţelegerilor confesional-civilizaţionale este foarte complicată. Rădăcinile lor se află în trecutul istoric şi ele trebuie studiate cu atenţie pentru a nu permite o recidivă războaielor creştino-musulmane care şi-au pus amprenta asupra întregului Ev Mediu. În tensionarea recentă a relaţiilor dintre lumea islamică şi restul lumii au partea lor de vină toate părţile implicate în conflict. Soluţia ar putea fi găsită numai în cadrul unor cedări reciproce bazate pe echitate şi paritate.

Este necesar să fie adoptate legi care nu ar permite pe viitor repetarea unor provocaţii de genul „scandalului caricaturilor”. Orice satirizare sau profanare a sentimentelor religioase să fie pedepsite la fel ca şi crimele de drept comun. Se cere şi interzicerea categorică a propagandei xenofobiei confesionale.

Ţările musulmane (fără nici un fel de excepţii) ar trebui să garanteze libertatea confesională şi să înceteze discriminarea celorlalte culte. Propaganda acestora şi convertirea benevolă nu trebuie tratate şi penalizate ca nişte crime grave.

Reacţia lumii europene la orice încălcare a libertăţii confesionale în ţările musulmane trebuie să fie echivalentă şi proporţională provocării. Cedările unilaterale nu fac altceva decît să toarne apă la moara fundamentaliştilor islamici. Aceştia le apreciază ca pe o manifestare a slăbiciunii adversarului, căci în lumea lor este respectată doar politica forţei dure.

Dacă aceste condiţii nu vor fi acceptate şi implementate în practică, orice coabitat creştino-musulman este imposibil. Corectitudinea politică şi dialogul cu fanaticii sînt imposibile, deoarece ei a priori nu acceptă nici un fel de compromis.

A. Savin 

[1] Tsunami: valuri oceanice uriaşe provocate de seismuri tectonice.

[2] Koran: cartea sfîntă a musulmanilor. Orice reprezentare a oamenilor (antropomorfă) şi de animale (zoomorfă) este strict interzisă.

[3] Tabu: interdicţie religioasă.

[4] Allah: din limba arabă – Dumnezeu. Formula sacră a islamului sună: Nu există alt Dumnezeu în afară de Allah şi Mahomed este prorocul (profetul) lui!” (La illaha il Alla, uanabi Mohamed rasul Alla!”).

[5] Comics: naraţiune în imagini însoţite de comentarii succinte. Primele lucrări avînd forma unor serii de desene (benzi desenate) au apărut în gazetele din SUA  la sfîrşitul sec. XIX. Comicsurile sînt o manifestare caracteristică a culturii de masă. în ultimul timp comicsurile mizează mai puţin pe efecte comice, distractive, afirmînd mai mult cultul violenţei, al cruzimii.

[6] Talebani (din limba arabă – „studenţi”): mişcare fundamentalistă radicală care a luat naştere în taberele de refugiaţi afgani din Pakistan. Talebanii au reuşit să preia controlul asupra întregului Afganistan (cu excepţia regiunii de nord, Badahshan). În anul 2002 au fost înlăturaţi de la putere de către trupele de intervenţie americane, deoarece l-au găzduit pe Usama–ben Laden (teroristul mondial nr.1). Citadela lor este considerată regiunea Kandahar din sudul ţării.

[7] Hijab: năframă pe care femeile musulmane sînt obligate să o poarte pe cap în afara casei sau în prezenţa unor bărbaţi străini.

[8] Autodafe: arderea pe rug a ereticilor de către tribunalele inchiziţiei în timpurile medievale.

[9] Ayatollah: rang superior în clerul şiit.

[10] Fetva: hotărîre a instanţelor clericale musulmane care poartă un caracter obligatoriu pentru toţi musulmanii, indiferent de ţara de reşedinţă.

[11] În concepţia islamică lumea se împarte in „Dar-al-Islam” (lumea islamului, a „păcii”) şi „Dar-al-Harb” (lumea războiului). Între ele nu poate să fie o pace permanentă, ci doar o stare de armistiţiu.

[12] Jihad: război sfînt în numele credinţei. În unele cazuri mai este folosit termenul de gazavat (sinonim).

[13] Kronprinz: titlul purtat de către prinţul-moştenitor în ţările germanofone şi scandinave.

[14] Sunniţi, şiiţi, ibadiţi, druzi, ismailiţi ş. a.:curente în sînul islamului.

[15] Maroniţi: creştini greco-catolici (uniaţi) din Liban şi Siria, numiţi astfel după numele sfîntului Maron.

[16] Osiraq: fostul centru nuclear irakian de lîngă Bagdad, unde Saddam Hussein a construit cu ajutorul francezilor un reactor nuclear capabil să asigure obţinerea uraniului îmbogăţit şi a plutoniului, necesare pentru bomba atomică.

[17] Yankei: poreclă dispreţuitoare dată de către sudişti americanilor din statele nordice. Mai tîrziu ea a fost extinsă asupra tuturor americanilor.

[18] SCUD: rachete tactice cu raza de acţiune de circa o mie de kilometri. Modernizate, ele pot fi transformate în rachete cu rază medie şi pot duce o încărcătură nucleară. Precizia lor, însă, lasă de dorit.

[19] Toate acestea sînt grupări teroriste care îşi pun drept scop nimicirea statului Israel.

[20] În anul 1973, ţările arabe exportatoare de petrol au suspendat livrările de petrol în statele care au susţinut Israelul în timpul războiului arabo-israelian care a avut loc în acel an. Acest embargou a provocat cea mai gravă criză energetică din istorie.

[21] Shariat: norme de drept islamice rădăcinile cărora se află în Koran şi Sunna (culegere de nuvele din viaţa lui Mahomed).

[22] Oraşe sfinte pentru musulmani, deoarece ele sînt legate de viaţa şi moartea profetului.

[23] Organizaţie teroristă islamică bine conspirată care îşi are celulele sale în toată lumea musulmană şi în diasporele ei.