Realitatea este mai dură decît cea expusă de Putin

[citeste partea I-a]

La Munchen Putin nu a făcut nimic altceva decît să prezinte o analiză a relaţiilor internaţionale actuale şi a declarat că nu poate fi de acord cu aceste realităţi în condiţiile în care acestea afectează interesele ţării sale. Atît. Nimic mai mult. Nici un cuvînt despre o eventuală confruntare dintre Est şi Vest, nici un cuvînt despre un nou „război rece”, nici un cuvînt despre dreptul statelor apusene de a trăi şi de a urma valorile pe care le urmează, nici un fel de cereri şi revendicări teritoriale… Toate acestea au răsunat exlusiv din guri liberale.

Indignările apusenilor şi reacţiile bolnăvicioase ale acestora au fost provocate de faptul că liderul de la Cremlin le-a spus verde în faţă cine sînt şi ce urmăresc, cum văd lumea ce îi înconjoară şi sistemul relaţiilor internaţionale.

Şi nici pe departe nu este cert dacă Putin va ţine măcar cont de aceste realităţi în relaţiile sale de mai departe cu Apusul, nemaivorbind de o nouă politică internă şi o nouă atitudine în relaţiile internaţionale (cum a spus recent Piotr Mamonov, interpretul rolului principa în filmul „Ostrov” (”Insula”), chemînd societatea să se trezească la viaţă, Putin ce poate? El este mic, slab… El este cercetaş…) În partida puterii - administraţie, guvern şi legislativ - predomină suporterii concepţiilor liberale. Şeful administraţiei prezidenţiale toarnă în stînga şi în drepta marasm liberal pur, ascuns sub aşa zisul concept al „democraţiei suverane”, aceleaşi atitudini fiind susţinute de către Medvedev, unul din potenţialii urmaşi la postul de preşedinte …

Discursul lui Putin a fost unul rezervat, incomplet. Realităţile expuse în faţă Occidentului, în special SUA, nu au fost chiar realităţi.

Preşedintele rus s-a referit doar la o parte, la jumătate dintre acestea, cealaltă jumătate, cine ştie din ce motive, nu a fost pusă pe tapet.

Adevărul este mult mai cumplit. Statele Unite nu şi-au încheiat războiul împotriva Rusiei. În 1989-1991 a fost încheiată doar o etapă în războiul împotriva duşmanului de moarte, imediat fiind declanşată alta – „lupta finală” (după cum cred ei!!!). S-ar putea de spus că SUA văd în Rusia o nouă Cartagină care prin simpla existenţă a sa repzintă un potenţial pericol şi din care cauză trebuie distrusă. Însă nu este chiar aşa. Analogia romano-punică este una subiectivă şi ţine pînă în momentul în care vorbim despre o confruntare între două puteri pentru supremaţie.

Administraţia de la Casa Albă se îngrijorează, întîi şi întî de toate, ca Moscova să nu revină la normal. Pentru SUA, Rusia nu este Cartagina, ci mai degrabă Constantinopol dacă ţinem seama de evenimentele din 1204, iar mai precis A Treia Romă care, pentru ca nu cumva să renască, trebuie distrusă fizic.

În luna noiembrie a lui 1998, pe paginile unui cotidian ce se editează în Federaţia Rusă pînă în prezent (Nezavisemaia gazeta), Brzezinsky anunţa ca prioritară distrugerea Ortodoxiei în care ideologul lumii libere, în vidul de conţinut creat de dispariţia comunismului, vedea miezul în jurul căruia ar fi putut renaşte Rusia. La fel de sincer, probabil prea încrezut în faptul că viitorul inamicului este hotărît de către învingători, respectivul ne spune că distrugerea Ortodoxiei este necesară pentru ca Rusia să devină cu adevărat liberă şi pentru a fi evitat o nouă confruntare între Est şi Vest…

Cît de mult se înşeală comentatorii cînd în urma discursului lui Putin încercau să demonstreze că o nouă confruntare ideologică între Rusia şi Apus nu este posibilă. Mai degrabă ar fi pus la îndoială dorinţa şi capacitatea actualei conduceri de la Cremlin de a se opune cumva Occidentului. Confruntarea ideologică, dacă o putem numi aşa, între Rusia şi Apus, ca parte a luptei purtate de circa un mileniu, nu s-a mai întrerupt de sute de ani, cu excepţia perioadei bolşevico-comuniste, şi a fost reluată cu o nouă intensitate după 1991. Altă problemă este că guvernări de tipul lui Elţîn sau Putin nu au recunoscut existenţă războilui existenţial neîncetat pe care îl poartă Apusul împotriva ţării lor şi nici nu s-au opus într-un fel sau altul. Astfel, la moment, de partea Occidentului nu sînt numai enorme resurse politice, ideologice, financiare etc. ci şi absenţa statului, pe cînd de partea cealaltă doar slujitori şi oameni simpli cu credinţă şi speranţă în Dumnezeu, fapt însă extrem de important.

„Viitorul liberal” luminos

La moment, se poate spune că Rusia ca ţară şi ca stat se află la o răscruce unde trebuie să aleagă în ce parte să meargă. Redresarea economică şi socială din ultimii cinci-şase ani, stabilitatea politică, depăşirea punctului critic a ceea ce reprezintă problema caucaziană, revigorarea într-o anumită măsură a unor componente identitare, au făcut ca în oameni să reînvie speranţa în ziua de azi şi să provoace căutarea răspunsului la întrebarea Ce va fi cu noi mîine?

Dezastrul provocat de către transformările liberale de după 1990 şi rolul pe care l-a avut Apusul în jucarea acestui scenariu determină căutarea răspunsurilor identitare şi existenţiale în valorile autentice. Chiar şi o parte din elita intelectuală, cei care au rămas decepţionaţi de efectele transformărilor liberale, cei care au perceput care este soarta pregătită Rusiei de către „binevoitorii” liberali şi cei care au conştientizat identitatea comună a liberalismului şi comunismului, spun că singura cale de salvare pentru ţara lor este întoarcerea cu faţa spre Adevăr.

În mare măsură trebuie să se aleagă între a fi şi între a nu fi. Dacă se va merge pe calea liberalizării ţării nu vom mai putea vorbi despre Rusia decît la timpul trecut – ca despre azteci sau incaşi sau daci. Ca şi în cazul oricărei entităţi naţionale, culturale şi civilizaţionale (cu unele mici excepţii), liberalismul urmăreşte distrugerea identităţilor şi valorilor caracteristice unui popor sau unui om şi prin care omul sau un popor se regăsesc. În urma transformărilor liberale, în orice ţară, fără excepţii, poporul îşi pierde orice caracteristică identitară, transformîndu-se într-o masă unde singurele ce amintesc de trecutul uman sînt „valorile” anatomice. În liberalism „valoarea”omului nu o depăşeşte pe cea a unui animal domestic crescut şi îngrijit într-o fermă de producţie a cărnii şi laptelui cu conştiinţa şi capacitatea de gîndire respectivă: (Este nevoie să atenţionăm că atunci cînd spunem fermă nu avem în vedere o fermă obişnuită, ci anume una din Apus unde în scopul asigurării unei productivităţi maxime animalelor le sînt administrate diferite substanţe chimice de origine artificială).

Pentru cei rătăciţi care speră că liberalismul este o şansă de a se relansa economic, politic, geopolitic, etc. şi de a redobîndi statutul de supra-putere trebuie să le spunem că oricum aceasta este imposibil în condiţiile în care Rusia va fi lipsită de orice resurse de influenţă ideologică, propagandistică, „culturală” care vor fi în continuare monopolizate de către Apus. Din momentul în care Rusia va declara că acceptă „valorile” liberale şi transformarea sa în stil apusean, din momentul acela va accepta statutul inferior de ucenic, în care se va afla cel puţin 40-50 de ani, timp în care se va afla la cheremul „profesorilor” apuseni care, de fapt, vor fi cei care vor guverna şi cei care vor hotărî la ce etapă se află ţara în calea spre „viitorul luminos” (este ceea prin ce trec ţările din Europa Centrală şi de Est, proaspeţi membri ai UE şi NATO). Îi vor permite Federaţiei Ruse în aceste condiţii „profesorii” ei să devină o supra-putere sau măcar un centru regional-local de putere pentru a putea concura în Europa de Est, Orient sau Pacific, cu interesele imperiului american, exponentul politico-ideologico-economico-cultural al liberalismului?

Or, acesta este, totuşi, scenariul optimist, dacă admitem că „profesorii” apuseni nu vor acţiona după cel al anilor 90 care puţin lipsea să se fi sfîrşit cu dispariţia fizică a ţării, şi Federaţia Rusă va fi păstrată ca entitate teritorială în graniţile actuale. Trebuie să ţinem seama de faptul că pentru Occident Rusia nu este o oarecare Ungarie, Polonie sau altceva asemenea. Ea nu numai că ţine de o cu totul altă tradiţie culturală şi civilizaţională, dar este şi urmaşa (la momentul actual !) a ceea ce a însemnat odată exponentul politico-ideologico-economico-cultural al civilizaţiei ortodoxe sau bizantine. Or, Apusul, prin cazul Serbiei, a arătat că nu tolerează mai întîi de toate şi mai ales amintirea şi trecutul, entităţile statale care sub o formă sau alta pot reînvia idei ontologic contrare viziunilor mizantropice, urmînd, astfel, să fie nimicite fizic.

Pentru Occident Rusia este cu atît mai periculoasă cu cît practic este singura care deţine resursele necesare (tradiţie ortodoxă, tradiţie istorică, tradiţie imperială, tradiţie culturală, capacităţi tehnologice, capacităţi militare, capacităţi economice, capacităţi teritoriale, resurse naturale) de a servi politic civilizaţia ortodoxă alias bizantină, civilizaţie în care Apusul şi-a identificat duşmanul de moarte încă din secolul XI.

Astfel, dacă în cazul altor ţări, ca Bulgaria, Ungaria, Polonia şi România, liberalismul vine doar ca un mecanism pentru deznaţionalizare şi dezumanizare, atunci în cazul Rusiei trebuie abordat întîi şi întî ca mecanism de desfiinţare a acestei ţări. Tovarăşa Novodvorscaia, „mintea, onoarea şi demnitatea” liberalismului din Federaţia Rusă, premiata de nenumărate ori pentru civism şi promovarea „libertăţii umane”, finanţată masiv de către fondurile şi organizaţii apusene, a declarat pe şleau, fără menajamente de „corectitudine politică”: „pentru Rusia ar fi mai bine dacă ar fi parte componentă a SUA” …

(Un alt citat memorabil din această întruchipare liberală - „Triumful valorilor liberale pe suprafaţa întregului Pămînt ar merita şi nimicirea a 3 miliarde (!!!!) de oameni”. Care Lenin, care Hitler, care Stalin, care Pol Pot, nemaivorbind de Ceauşescu şi alte „infantilităţi” la acest capitol. Iată asta anvergură, asta amploare, asta dragoste de oameni. Păi, aici gulagul liberal-bolşevic împreună cu cel hitlerist nu pot fi apreciate decît ca nişte rudimente preistorice.)

Va urma…