DAR, A FOST ODATĂ ŞI BINE…

(Vezi partea I…)

De unde s-au luat asemenea dispoziţii la poporul rus, căci izvoarele istorico-literare de pînă la secolul XIX atestă contrariul. Nicolae Milescu-Spătaru a fost înalt apreciat la curtea ţarului Alexei Mihailovici. Ţarul Ivan al III-lea a socotit pentru sine o cinste să se încuscrească Ştefan cel Mare. Destul de relevantă este şi celebra frază a istoricului rus Karamzin despre acest domnitor al Moldovei şi oştenii săi[i].

În vechile izvoare istorice nu observăm nici un fel de dispreţ sau alt gen de atitudine negativă faţă de români. Pînă în secolul XVIII ei erau un obiect de admiraţie pentru cronicarii şi istoricii ruşi, deoarece Ţările Româneşti erau unicele state ortodoxe creştine de pe peninsula Balcanică care au reuşit să-şi păstreze fiinţa statală. Lupta eroică a confraţilor de credinţă români („volohi”) împotriva litfelor păgîne se bucura de simpatiile poporului rus. Chiar şi atunci cînd statele acestor două popoare nu aveau graniţe comune (fiind despărţite de „Stepa Sălbatică” stăpînită de tătari şi turci), între ele existau strînse legături diplomatice, religioase şi culturale. Patriarhii ruşi îi sfătuiau pe boieri şi pe dinaştii ruşi să se conducă de cartea „Învăţăturile către fiul Teodosie” a lui Neagoe Basarab, carte devenită de căpătîi pentru mai multe generaţii ale elitei ortodoxe ruseşti. Prezintă interese argumentul la care apelau ierarhii ruşi care le recomandau boierilor această carte: „Această carte este (a fost) citită şi apreciată de domnitorul Petru (Rareş) al Moldovei!”

Această stare de spirit a continuat şi în secolul XVII cînd, spre sfîrşitul lui, Rusia se lansează într-o îndelungată luptă cu turcii. Ea a fost marcată iniţial de eşecurile Sofiei (regentă pe lîngă fraţii săi Petru I şi Ivan V) în cele două campanii consecutive împotriva Hanatului Crimeei. Petru I, învingătorul Suediei, a fost şi el nevoit să cedeze în faţa Porţii în anii 1693 (încercarea eşuată de cucerire a Azovului) şi 1711 (campania de la Prut).

Petru I, după catastrofa de la Stănileşti, a refuzat să-i predea pe moldovenii lui Cantemir în mîinile turcilor, spunînd că mai degrabă le va ceda osmanlîilor ţara pînă la Kursk. El a creat primele regimente ale renumiţilor husari (în care, ulterior, vor fi înscrişi numai nobilii) din moldoveni, căci le aprecia foarte înalt calităţile militare.

Primele tratate semnate între Rusia şi Ţările Româneşti ne vorbesc despre relaţii bazate pe paritate şi respect reciproc în ciuda diferenţelor teritoriale şi de populaţie. Cele de la Luţk, de pildă, prevedeau pentru Moldova şi Muntenia condiţii nemaipomenit de avantajoase în schimbul acceptării unui protectorat formal din partea Rusiei. Ţările Româneşti urmau să aibă un statut quasindependent asemănător celui pe care îl au dominioanele (Canada, Auastralia) în componenţa Imperiului Britanic.

Împărăteasa Ecaterina II avea şi ea de gînd să formeze pe teritoriile populate de români un „Regat al Daciei” independent (drept că urma să fie condus de către un dinast rus). Chiar şi ţarul Alexandru I, anexînd Basarabia, i-a dăruit regiunii un statut autonom foarte larg, asemănător cu cel pe care îl aveau Finlanda şi Polonia în componenţa Imperiului Rus.

RĂTĂCIREA FILETISMULUI

Germenii actualei situaţii însă au fost semănaţi pe timpurile aceluiaşi Petru I. Acest ţar a fost (după părerea mea) o personalitate foarte malefică pentru soarta poporului şi statului rus. Aparent, Rusia a atins în această perioadă timpul său de glorie: este cucerită ieşirea la Marea Baltică; are loc dezvoltarea manufacturilor şi diversificarea economiei; armata rusă este modernizată şi înzestrată cu armament modern, ceea ce i-a permis să-i învingă pe suedezi; ţara căpătă pentru prima dată în istoria ei o flotă militară; Imperiul Rus se include activ în „concertul european” şi luptă pentru eliminarea definitivă a Turciei Otomane de pe peninsula Balcanică şi din Strîmtori ş. a. m. d.

Tot în această perioadă sînt însă puse începuturile acelui fenomen care a condus Rusia Ortodoxă la catastrofă. Încă din copilărie, fiind lipsit de control şi lăsat de capul său[ii], Petru I a căzut sub influenţa negustorilor străini din „settlement”-ul Kukuia (mahala izolată din Moscova în care trăiau străinii). După ce a ajuns la tron, el întreprinde „Marea Solie”, cînd împreună cu un grup de cîteva sute de fii de boieri pleacă pe cîteva luni în Europa pentru a prelua practica Apusului în diferite domenii.

În timpul acestei „practici de producţie”, el şi o mare parte din însoţitorii săi a fost contaminat de ideologia şi modul de viaţă protestant. Posibil că tot în această perioadă tînărul ţar a devenit membru al lojelor masonice şi devine un adversar convins al tradiţiei bizantine, moştenitoare de drept a căreia a fost Rusia Moscovită.

În timpul Războiului Nordic bisericile şi mănăstirile au fost jefuite fără milă de către această slugă a Antihristului: clopotele de pe biserici şi mănăstiri au fost topite pentru a fi turnate tunuri, vistieria patriarhiei a fost confiscată, iar călugării din mănăstiri şi schituri au fost arcăniţi la armată. După modelul apusean este începută şi secularizarea pămînturilor mănăstireşti (isprăvită de către Ecaterina II). Nu este de mirare că personalitatea lui Petru I a fost idealizată în istoriografia sovietică comunistă.

În această „operă” a sa, Petru I s-a „inspirat” din practica Occidentului, unde asemenea măsuri au fost întreprinse de către regele Angliei Henric al VIII-lea, principii germani şi suveranii scandinavi (reforma luterană). În timpul Războiului Nordic, baronii germani din Ţările Baltice (alipite la Rusia) l-a proclamat pe ţarul rus drept cap al bisericii luterane locale. Petru I a dorit să extindă această practică şi asupra Bisericii Ortodoxe din Rusia.

În anul 1700, după moartea patriarhului Adrian, aşa şi nu s-a procedat la alegerea unui nou cap al Bisericii. În locul lui a fost temporar instituită o locotenenţă patriarhică în frunte cu o creatură de-a ţarului, un oarecare Stefan Iavorski (episcop de Reazan), care în tinereţe a fost uniat[iii] şi şi-a făcut studiile la colegiile iezuite din Lvov, Liublin, Vilnius şi Poznan[iv]. În anul 1721 Petru I lichidează postul de patriarh care este înlocuit cu un cinovnic de stat, ober-procurorul Sinodului Patriarhiei. Biserica este transformată într-un instrument în mîinile statului. Petru I va proceda la represiuni crunte împotriva Ortodoxiei şi a clerului ortodox.

Prin contradictoriu, în Ţările Româneşti tradiţia bizantină era încă păstrată cu sfinţenie, ceea ce nu putea să nu-i irite pe unii dintre „iluminaţii” dvoreni[v] ruşi. În timpul Campaniei de la Prut din anul 1711, dacă să vorbim la figurat, Rusia vine pentru prima dată în contact direct cu Românimea. Elita politică rusească încă nu era într-atît de „europenizată” ca repulsia faţă de lumea românească patriarhal-bizantină să devină o obsesie.

Caracteristic este şi faptul că majoritatea boierilor moldoveni care au luat împreună cu Dimitrie Cantemir calea pribegiei nu au acceptat noile rînduieli instaurate de Petru I în Rusia şi s-au reîntors în Patrie (printre care şi cronicarul Ion Neculce). În Rusia au rămas numai moldovenii de rînd care s-au asimilat în masa ţărănimii ruseşti necontaminată de virusul „iluminismului” şi anturajul cel mai apropiat al lui Dimitrie Cantemir care, la fel ca şi ţarul rus, era deja „europenizat”.

(Va urma)

A. Savin, B. Moldoveanu

[i] Karamzin a spus despre Ştefan cel Mare că acest domnitor, cu mijloace mici făcea fapte mari, stîrnind admiraţia şi mirarea popoarelor şi suveranilori. Fraza cu pricina era înscrisă pe soclul monumentului domnitorullui Ştefan cel Mare din Chişinău în perioada ocupaţiei sovietice.

[ii] Tatăl său, cucernicul Alexei Mihailovici, a murit cînd nici unul dintre fiii săi nu a atins vîrsta majoratului. Tronul a rămas în mîinile fratelui său Fiodor Mihailovici care era slab dezvoltat mintal şi a decedat şi el în curînd. Educator al tînărului ţarevici a fost numit boierul Nikita Zotov care, fiind un beţivan notoriu, a scăpat de sub control procesul educativ al protejatullui său. În plus la toate, la această vîrstă fragedă, Petru a fost martor la rebeliunea streleţilor (unităţile de elită ale armatei ruseşti de atunci, soldaţii cărora erau înarmaţi cu arme de foc şi alebarde) care s-au răfuit crunt cu apropiaţii mamei sale. Această răfuială sîngeroasă şi-a lăsat o amprentă de neşters asupra psihicului viitorului ţar (devenit după aceasta epileptic cu crize de furie necontrolată).

[iii] Uniaţi sau greco-catolici: foşti ortodocşi care au acceptat supremaţia Vaticanului (păstrînd o parte din vechile ritualuri ortodoxe) în numele “egalării” în drepturi cu catolicii.

[iv] Nikolski N. M. „Istoria Russkoi Ţerkvi”, Moscova, anul 1985, p. 190.

[v] Dvoreni: casta nobiliară din Rusia instituită de către ţarul Ivan IV cel Groaznic, echivalentă cu cea a curtenilor din Ţările Româneşti. Dvorenii erau obligaţi să presteze servicii statului în schimbul domeniilor funciare şi a privilegiilor de care dispuneau (spre deosebire de boierii de viţă veche care le aveau prin moştenire). Apartenenţa ofiţerilor armatei şi a cinovnicilor aparatului de stat la această castă era obligatorie.