CE AVEM

Conform unei teorii al cărei autor este savantul german Hermann Keyserling există trei tipuri de imagini ale unui popor. Primul, este imaginea de sine, adică faptul cum se vede un popor pe el însuşi (de cele mai dese ori, această apreciere este pozitivă şi, prin urmare, departe de a fi obiectivă). Al doilea – hetero-imaginea (imaginea dintr-o parte): cum este privit de alte popoare (şi această imagine este cam departe de adevăr, deoarece, în cele mai dese cazuri, este negativă). Al treilea – etern, adică cum este poporul în cauză apreciat de către Dumnezeu (unica imagine în întregime obiectivă).

Primul şi al treilea tip ar putea fi obiectul unor studii aparte. În cazul nostru ne interesează al doilea şi în special imaginea românilor moldoveni în ochii ruşilor din Rusia (căci ruşii din fostele „republici unionale” se deosebesc radical după toţi parametrii etnoculturali, psihosociali de ruşii din Rusia, fiind doar rusofoni ca şi „ucrainenii”, „beloruşii”, „polonezii”, etc. din afara teritoriilor lor etnice), deoarece Rusia are încă o influenţă mare în această zonă. S-ar mai putea de adăugat aici şi afinităţile de ordin istoric, politic, confesional şi cultural.

Timp de mai bine de o sută cincizeci de ani (cu o întrerupere de două decenii), românii moldoveni de la est de Prut s-au aflat în componenţa statului rusesc şi a variantei sale bolşevico-comuniste (Uniunea Sovietică). În toată această perioadă ei au fost obiectul unui dispreţ şi discriminări din partea ruşilor. Nici în prezent situaţia nu este mai bună. Este destul să asculţi bancurile despre moldoveni ori să priveşti reprizele umoristice ale unor clovni de genul lui Zadornov de pe canalele TV ruseşti ca să îţi dai seama de acest lucru.

De-ar fi vorba numai de anecdotele povestite de către plebea din stradă sau gagurile ieftine ale bufonilor de la TV, atunci mai treacă-meargă, însă, problema este cu mult mai gravă şi are rădăcini mai adînci decît ne-am putea imagina. „Luceafărul” poeziei ruse, A. S. Puşkin care s-a aflat în exil prin Basarabia noastră nu cu mult timp după anexarea ei la Rusia, nutrea şi el faţă de populaţia băştinaşă un dispreţ asemănător cu cel a unui plantator alb din Virginia faţă de robii săi negri (tot de la un negru, fie vorba între noi, a provenit şi aedul rus).

În scrisorile sale din exil, acest „Ovidiu” ruso-african, care cu „lira sa nordică” a dat „glas pustietăţii” (unde a văzut el în Basarabia pustietate?), îi compara pe băştinaşi cu nişte boi cu priviri tîmpe. Gurile rele susţineau că aceste epitete nu prea diplomatice la adresa românilor basarabeni nu sînt, de fapt, decît o răzbunare din partea lui Alexandr Sergheievici cauzată de un incident avut cu boierii locali. Motivul „vendetei” a fost legat de încercările prea insistente din partea lui Puşkin de a le face curte soţiilor şi fiicelor acestora.

Basarabenii noştri, nu prea daţi cu moda duelurilor galante împrumutată de moşierii ruşi de la rafinaţii nobili francezi, pur şi simplu l-au luat la pumni pe fustangiul intrus venit de pe malurile Nevei. Puşkin, ca orice om cu deficienţe fizice şi origine dubioasă[i], era foarte orgolios şi s-a răzbunat printr-o acidă satiră în versurile şi proza sa. Trebuie să recunoaştem că această răzbunare a fost foarte eficace, deoarece ruşii şi pînă în acum ţin foarte mult la părerea lui Puşkin.

Această atitudine faţă de români trece ca un fir roşu prin toată literatura rusă din secolul XIX cu rare excepţii. Graţie aceluiaşi Puşkin, noi, românii basarabeni, sîntem confundaţi cu … ţiganii (poemul omonim). De acest fapt am avut ocazia să mă conving personal, fiind la Moscova şi în ţinutul Altai (în anii studenţiei). Cuvîntul „român” sună în gura unui rus ca o injurie. În ciuda propagandei „moldovenismului” românilor basarabeni, ruşii sînt conştienţi că noi sîntem români, deşi oficial îşi exprimă cu orice ocazie adeziunea faţă de această „teorie” perimată.

În această ordine de idei, îmi aduc aminte de inscripţiile lăsate vara de către huliganii venetici pe pereţii şcolii-internat nr. 2 din Tiraspol (ultima şcoală moldovenească din acest oraş din timpurile sovietice care a fost închisă încă în anul 1976 în toiul „prieteniei dintre popoare” şi a „internaţionalismului proletar”). Dacă le-am traduce într-un limbaj mai decent (de le-aş reda în original, ar roşi pînă şi monitorul), ele ar suna aproximativ cam aşa: „Lichele româneşti, căraţi-vă acasă peste Nistru!”.

Despre dispreţul cu care eram trataţi în public de către „ubermenschen”-ii lumpenizaţi veniţi de prin Vorkuta sau Uriupinsk să ne civilizeze pe noi, „basarabenii înapoiaţi”, nici nu mai face să mai vorbim, deoarece prea proaspete sînt amintirile şi obidele. Chiar şi în ziua de astăzi, cînd se pare că multe ar fi trebuit să se schimbe, această atitudine se dezvoltă. Doar atît că nu mai îndrăznesc să o facă deschis, însă ea iese la suprafaţă în orice gest sau privire ale foştilor „fraţi mai mari”.

(Va urma)

A. Savin, B. Moldoveanu

[i] Puşkin era foarte mic de statură şi avea un exterior respingător. Nici cu provenienţa sa nu era totul în regulă. Unul dintre strămoşii săi a fost un negru (arap) din Etiopia care i-a fost dăruit lui Petru I în calitate de bufon. A avea în suită grumi sau bufoni negri era pe atunci la modă printre nobilime şi monarhi. Urmaşii acestui arap au fost înnobilaţi, dar aşa şi au rămas desconsideraţi de către nobilii “pur-sînge”. Puşkin, care se deosebea printr-un amor propriu foarte sensibil, suferea foarte mult din aceste cauze.