Punctul de pornire/alunecare

Acum 16 ani majoritatea covîrşitoare a populaţiei Moldovei a optat pentru înlocuirea modelului sovietic de societate cu cel occidental, euro-american: economie de piaţă (capitalism), iniţiativă privată, concurenţă, alegeri libere, pluripartidism, presă independentă etc. Fiind parte integrantă a sistemului geopolitic, social-economic şi ideologico-politic al Uniunii Sovietice, populaţia unităţii teritorial-administrative „Republica Moldova” nu putea să realizeze această înlocuire decît în coordonare cu celelalte părţi integrante ale URSS.

Atunci prea puţini îşi puneau asemenea întrebări ca, bunăoară, în ce măsură sistemul economic al lumii occidentale reflectă sistemul culturologic al societăţilor respective? Care sînt limitele (dacă există ele) de aplicare a principiilor economiei de piaţă la societăţile de tradiţie non-occidentală ? În ce limite poate varia de la cultură la cultură modelul economic capitalist concret al vreunei ţări ? Ce comun şi ce deosebit este între capitalismele american, german, suedez, grec, israelian, nipon, singaporez, mexican, brazilian, chilian, saudit sau kuweitian ? În ce măsură pot fi aplicate preceptele occidentale la societăţi ca Uzbekistanul, Kirghizia, Azerbaigean, Moldova sau Lituania ?

Aceleaşi întrebări erau formulate şi referitor la sistemele politice şi sociale occidentale. Oricum, aceste întrebări, îngrijorări au fost neglijate, iar purtătorii lor au fost foarte curînd şi lesne marginalizaţi, fiind învinuiţi de colaboraţionism cu nomenklatura comunistă, de îngustimea viziunilor sau, în cel mai bun caz, de inoportunitatea exprimării lor (a viziunilor), deoarece ele, chipurile, ar fi slăbit elanul popular de combatere a modelului sovietic compromis iremediabil (cel puţin aşa susţinea opinia publică dominantă atunci – alegerile din 2001 au demonstrat exact contrariul).

Peste un an şi jumătate de la acea opţiune, o bună parte din populaţie, dar deja simţitor mai mică decît anterior, în august 1991, a optat pentru formarea propriului instrument de realizare a opţiunii celei dintîi – înfiinţarea statului Republica Moldova. Din acel moment, decidenţii respectivi, în persoana reprezentanţilor clasei politice care au optat pentru independenţa Republicii Moldova, îşi asumau întreaga răspundere pentru realizarea consecinţelor acestei decizii – fie înfăptuirea reunirii cu România, fie înfăptuirea statalităţii moldoveneşti. Bineînţeles, o asemenea opţiune ca reunirea cu România nu a intrat în documentele oficiale de stat, dar ea era pe larg vehiculată în presă, în documentele mai multor partide, în luările de atitudine publice ale multor politicieni şi fruntaşi ai vieţii obşteşti care sprijiniseră opţiunea pro-independenţă etc.

Astfel, la o distanţă de numai un an şi jumătate – 25 februarie 1990 – 27 august 1991 – populaţia Moldovei de la est de Prut a luat decizii cruciale pentru viitorul ei. Fireşte, o parte din clasa politică nu a sprijinit crearea unui stat moldovenesc, această parte optînd categoric pentru menţinerea acestui spaţiu în cadrul Uniunii Sovietice, din raţiuni fie geopolitice, fie social-economice sau ideologico-politice.

Trebuie să fim conştienţi cu toţii de faptul că votanţii pro-independenţă erau destul de dezbinaţi – ceea ce i-a făcut să voteze împreună era tocmai opţiunea anti-URSS sub toate aspectele – geopolitic, social-economic, ideologico-politic şi etno-cultural. Ceea ce îi dezbina era tocmai atitudinea faţă de scopul major al desprinderii de URSS. Oricare dintre acele două opţiuni anti-URSS ar fi fost - pro-statalitate reală sau pro-reunire cu România –, fiecare dintre ele presupunea acţiuni concrete şi energice, potrivit unei strategii bine gîndite, de transpunere în realitate a opţiunii respective.

Călăuza impostoare

Evoluţia ulterioară a evenimentelor a demonstrat că nici una dintre aceste două opţiuni nu a fost sprijinită de vreun plan concret, realist de acţiuni, fapt care a condiţionat propulsarea în prim-plan a unor actori politici cu un comportament politic, acceptat ulterior şi la nivel de întreaga societate, care se caracteriza prin atitudini de tipul „aici şi acum”: facem ce putem în conjunctura de moment, profitînd de oportunităţile de moment. O asemenea atitudine exclude abordarea oricăror probleme de principiu, mai ales a problemelor cruciale de existenţă a Moldovei – a forma un instrument de realizare a doleanţelor vitale ale populaţiei – numit în ştiinţa politică „Stat” – sau de a realiza reunirea cu un alt stat care are deja acest instrument format – România. (Dar care ar fi fost instrumentul de realizare a reunirii – nu tot stat se cheamă acela, fie şi unul provizoriu, cu funcţii reduse ?)

Renunţarea în fapt a clasei politice la soluţionarea problemelor strategice (aceste probleme au fost lăsate doar pentru spectacolele electorale) a concentrat atenţia reprezentanţilor ei de frunte asupra unor probleme mai personale, dar care nu se puteau rezolva decît prin aplicarea puterii de stat – astfel a apărut şi s-a consolidat fenomenul de corupţie politică care a devenit, practic, reala ideologie a întregii elite politice. Acest fenomen a generat grupurile comercial-financiare informale care şi-au împărţit între ele patrimoniul economic naţional şi care formează astăzi atît investitorii „autohtoni”, cît şi cei „străini”, reprezentaţi de firmele „off-shore” ale acestora.

Această ideologie, firească pentru persoanele care renunţă la soluţionarea problemelor cruciale pentru existenţa unei populaţii, fie şi dezbinate grav, a înlesnit, din cîte arată analizele, cooperarea pe toate direcţiile, inclusiv la nivel parlamentar, dintre toate curentele electorale, pe tot eşichierul politic – de la unionişti la restauratori, de la „independentişti” la „lichidatorişti”, de la „unitarişti” la „federalişti”, de la „europenişti” la filoruşi etc. Nici spectacolele electorale nu au împiedicat formarea unui sistem economic bazat în întregime pe despuierea legalizată a satului, a ţăranilor, jaf legitimat prin invocarea „legităţilor economiei de piaţă”, a „obligaţiilor ţării faţă de organismele financiare şi economice internaţionale”, a „necesităţii atragerii investitorilor străini”, la urma urmei, a „greutăţilor inerente perioadei de tranziţie”.

La această distanţă de aproximativ o generaţie – 14 ani – este firesc să ne întrebăm: ştim de unde am pornit, ştim în ce hal am ajuns, mai departe încotro ? Socialism am gustat, pînă la refuz. Nu ne-a plăcut. Cel puţin, multora. Independenţă am avut. A fost chiar mai rău decît în Uniunea Sovietică. Cu excepţia elitei politice. ##*1*##Acum urmează să ne integrăm în ceva ce se cheamă tot Uniune – deja calificată geografic (nu şi politic cum a fost cazul URSS, nu şi ideologic sau confesional, fără vreo referinţă la vreo esenţă axiologică; ci doar la una teritorială, de ce oare[1] ?) – „Europeană”. Elita politică care a condus alternativ ţara este aceeaşi ca şi pe 25 februarie 1990 – aceleaşi nume în esenţă, doar etichetele au variat, în funcţie de decorul electoral şi preferinţele „publicului” şi ale „sponsorilor”. De ce să avem încredere că de data aceasta actuala, care e şi fosta, elită politică va fi în stare să pregătească eficient pentru Moldova această integrare ? Vedem ce au făcut cu reunirea, cum au dervelit-o, cu independenţa, - aşişderea.

Integrarea, mai ales în condiţiile globalizării, exacerbării contradicţiilor geopolitice mondiale, a degradării vertiginoase a mediului, a schimbării catastrofale a climei (ceea ce a devenit deja un factor geopolitic major, dar încă nedeclarat pentru marele public), a migrării necontrolate, a dictatului transnaţionalelor, a conflictelor culturale şi confesionale, a crizei generale a tuturor identităţilor etc., este o problemă care reclamă un efort concentrat pe ani înainte al întregii populaţii, efort posibil numai în condiţii de coeziune, iar aceasta este posibilă numai în condiţii de încredere reciprocă.

Încrederea porneşte de la transparenţă, de la discutarea deschisă, competentă şi responsabilă a problemelor de principiu, de la acţiuni concrete de soluţionare a problemelor strategice. Refacerea încrederii sociale este posibilă fie prin înnoirea radicală şi masivă a elitei politice, fie ca urmare a pocăinţei publice şi sincere a actorilor-veterani din această elită – 1990 este anul cu care începe numărătoarea, procesul de conştiinţă.

O elită depăşită de evenimente, purtînd bagajul eşecurilor permanente – limbă de stat, reunire, independenţă, privatizare, depăşirea sărăcirii sovietice, democratizare, presă independentă, drepturile omului, - unica performanţă reală fiind corupţia ca politică şi trădarea (a tot şi a toate) ca mod de viaţă, o elită nepocăită, încrezută, incultă, dezrădăcinată, sigură de impunitatea sa, agresivă în interior şi faţă de electorat şi, totodată, slugarnică faţă de „sponsorii” săi „autohtoni” şi de aiurea, nu va putea soluţiona pozitiv pentru ţară problema integrării. „De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere” – reprodus din înţelepciunea milenară a poporului nostru, redus acum la condiţia de electorat, şi acesta - al unei asemenea „elite”.

În contextul evoluţiei noastre post-sovietice se poate afirma că fără să fi rezolvat problemele fundamentale ale independenţei - ca instrument de decidere asupra propriei sorţi – nu este posibilă nici rezolvarea, spre binele obştesc, al ţării, nici a problemei integrării. Fără a conştientiza la nivel de societate problemele fundamentale ale acestei societăţi nu vom putea depăşi starea noastră, numită eufemistic şi delicat, „de criză”, care de fapt este o stare de degradare generală. Nu este întîmplătoare, deci, o asemenea calificare făcută nouă – „moldovenii nu mai pot fi nici măcar criticaţi, ei pot fi doar dispreţuiţi sau, în cel mai bun caz – neglijaţi”.

Elita politică a refuzat, practic, să ia în dezbatere şi să soluţioneze problemele pe care le implică declararea independenţei de stat, acele probleme care au fost rezolvate cu succes (deşi relativ şi parţial) de către Ţările Baltice. Aceste probleme au fost numite „tranziţie” – un concept, sau, mai degrabă, un cuvînt-etichetă pentru a desemna tumultul nearticulat al unor prefaceri radicale cu rezultate absolut incerte pentru cei zvîrliţi sub tăvălugul transformărilor globale cu impact local.
Problemele trecute sub tăcere
În cazul ţărilor post-sovietice problema tranziţiei a fost formulată în cel mai tranşant mod posibil, ea devenind o problemă nu numai social-economică, dar şi una geopolitică şi culturologică. Astfel, Moldova urma să se angajeze într-un cuadruplu proces de transformări radicale şi interconexe:

1. Tranziţia de la o unitate administrativ-teritorială la stat independent, integrat nemijlocit în sistemul geopolitic mondial;

2. Tranziţia de la o componentă a complexului economic unic al Uniunii Sovietice la economie naţională viabilă în condiţiile globalizării;

3. Tranziţia de la o economie „socialistă”, administrativ-indicativă la o economie „de piaţă” (capitalistă), „social orientată”;

4. Tranziţia de la o societate totalitară la una democratică.

Starea actuală a tuturor acestor procese reprezintă o dovadă clară a eşecului răsunător al celor care au guvernat ţara, în special al acelor grupări din clasa politică ce s-au aflat mai aproape de izvoarele schimbărilor, deoarece anume atunci ai drumul deschis, nerătăcit încă de predecesori, nebătătorit de ei în direcţii greşite. Cu cît guvernarea concretă este mai îndepărtată de începuturile „tranziţiei”, cu atît ea are de rezolvat mai multe probleme, căci guvernările premergătoare, fără a rezolva problemele de bază – cele patru formulate mai sus -, au adăugat numeroase şi tot mai grave probleme noi, datorate unei guvernări iresponsabile şi incompetente, îngreunînd exponenţial soluţionarea.

Deşi toate aceste patru feluri de tranziţie ar fi trebuit să se desfăşoare simultan şi coordonat, fiind orientate în aceeaşi direcţie, ele, prin logica însăşi a transformărilor, trebuie ierarhizate. La fel, datorită aceleiaşi logici a bunului-simţ, ierarhia lor este exact cea în care ele au fost enumerate. Fără posibilitatea de a elabora şi aplica decizii chibzuite, cîntărite nu poţi în principiu să construieşti o economie naţională eficientă pe plan internaţional sub aspect comercial şi investiţional şi, totodată, eficientă social pe plan intern, nu poţi dirija procesul politic spre unul democratic. Unicul instrument de elaborare, adoptare şi implementare a unor asemenea decizii este statul. Acest instrument poate fi folosit chiar şi pentru a realiza propria desfiinţare, cum a făcut-o Uniunea Sovietică.

Altfel zis, statalitatea Republicii Moldova poate fi folosită şi pentru realizarea reunirii cu România, aderării la Uniunea Europeană, a diferitelor afilieri etc. ##*2*##Tocmai acest lucru nu au vrut să-l înţeleagă unioniştii de la Chişinău care fie că au sabotat, fie că au fost incapabili, fie că nici nu au dorit-o fiind, eventual, doar persoane interpuse, fie că s-au autoexclus din acest proces de formare a statului moldovenesc, al românilor (pentru cei mai sensibili, zicem, al românofonilor) de la est de Prut[2], lăsînd prioritatea numărul 1 la cheremul corupţilor (cu care au început să se confunde chiar din primul guvern de după alegerile din 1990), iar în cadrul ultimei guvernări, la forţele de expresie prea puţin moldovenească.

Spre deosebire de Ţările Baltice, cele caucaziene şi Uzbekistan, populaţia Moldovei dintre Prut şi Nistru, cu atît mai puţin cea a Moldovei transnistrene, nu au avut vreo experienţă istorică a propriei statalităţi, prima făcînd parte de la începuturi din Ţara Moldovei, iar din 1792, respectiv, din 1812, aceste părţi fiind încorporate Imperiului Rus şi succesoarei acestuia – URSS, cu o singură cezură - 1918-1940/1941-1944 cînd ele, pe rînd, au făcut parte din România. Acest fapt a constituit o piedică în plus faţă de caucazieni şi baltici în calea edificării propriei statalităţi.

Într-o atare situaţie ar fi fost firesc să se convină, cel puţin în cadrul votanţilor nemijlociţi ai Declaraţiei de Independenţă, nemaivorbind de cercurile largi, la acea dată, de susţinători ai Independenţei, asupra unor chestiuni de importanţă strategică pentru succesul realizării acelei Declaraţii.

Problema de bază ţinea atunci şi mai ţine şi astăzi, dar în condiţii mult mai adverse, de formularea unui răspuns fundamentat şi convingător la întrebarea: Cine (care grupuri anume ale populaţiei) şi de ce fel de statalitate a Moldovei are nevoie şi pentru ce anume ?

Procesul însuşi de formulare publică a răspunsurilor la această întrebare, în cadrul dezbaterilor politice deschise, ar fi structurat politic societatea, ar fi conferit sens, direcţie evoluţiei scenei politice a Moldovei, ierarhizînd constructiv forţele politice în raport cu răspunsurile posibile la această întrebare crucială.

Răspunsul cel mai convingător, în acea etapă, pentru electorat ar fi fost consfinţit în Constituţie (Legislatura a XII a Sovietului Suprem al R(SS)M din 1990 a refuzat să ia în dezbatere problema elaborării şi adoptării unei noi Constituţii, a Constituţiei Statului Moldovenesc), stabilindu-se prin aceasta limitele procesului politic şi tematica de bază a tuturor discursurilor politice.

Din păcate, elita politică de atunci nu a izbutit sau, mai degrabă, nu a dorit să izbutească în, cel puţin, lansarea unor dezbateri publice în jurul acestei probleme, deşi ea, problema a fost formulată în repetate rînduri, cu diferite prilejuri şi în diferite organe de presă încă din 1990. Elita s-a mărginit la blamarea vehementă şi furioasă a celor care au îndrăznit să atragă atenţia opiniei publice la existenţa acestei probleme cruciale pentru evoluţia ulterioară a întregului proces politic din ţară, pentru viitorul însuşi al moldovenilor.

Nu este suficient să formulăm un răspuns dorit, deoarece răspunsurile corecte nu fac parte din cele dorite, ci din cele fezabile, factibile, posibile de înfăptuit. Pentru aceasta, însă, fosta şi actuala încă elită politică trebuia, iar noua elită politică trebuie (1) să identifice cu cea mai mare grijă şi răspundere pericolele şi piedicile posibile în calea edificării unei statalităţi eficiente, precum şi factorii interni negativi pentru ea, (2) oportunităţile externe şi factorii pozitivi interni pentru afirmarea statalităţii noastre, (3) condiţiile interne şi externe, necesare şi suficiente, de realizare a statalităţii moldoveneşti, (4) opţiunile posibile de parcurgere a căii de la situaţia actuală de non-statalitate sau cvasi-statalitate la statalitate reală, (5) elaborarea unui plan de acţiuni orientat spre transpunerea în realitate a statalităţii dorite.

Nici astăzi, din păcate, această problemă nu şi-a pierdut din actualitate, dar condiţiile rezolvării ei sînt mai dure, mai conflictuale, cu posibilităţi de ingerinţă externă dintre cele mai adverse. Anume lipsa răspunsului la această întrebare a surpat, practic, din temelii posibilitatea canalizării energiei morale, sociale, economice şi spirituale a majorităţii covîrşitoare a populaţiei spre edificarea principalului şi indispensabilului ei instrument de realizare a voinţei sale, de protecţie a securităţii sale, de reîntregire a ţării spintecate de teroriştii oploşiţi la Tiraspol şi cocoliţi de elita politică rusă.

Situaţia geopolitică creată prin destrămarea Uniunii Sovietice, procesele intense de globalizare cu întreaga ei trenă de probleme specifice şi inedite îi dictează populaţiei Moldovei să rezolve într-un fel sau altul această problemă, deoarece, în caz contrar, pentru acest teritoriu cu populaţia lui sînt posibile doar două scenarii:

1) „libanizarea/palestinizarea” întregii ţări: transformarea întregului ei teritoriu într-o zonă de confruntări permanente şi violente dintre numeroase grupări reciproc ostile, de cele mai variate orientări politice, geopolitice, culturale şi confesionale;

2) transformarea ţării într-o colonie a unei sau a cîtorva corporaţii transnaţionale formale sau informale.

De altfel, cel de al doilea scenariu este deja în plină desfăşurare.

Idealul naţional ca vector al urcuşului

După 1991 elita politică a Moldovei împreună cu susţinătorii săi, cei care i-au încredinţat destinele lor, nu a izbutit să creeze condiţii elementare pentru afirmarea statalităţii, populaţia acestui teritoriu eşuînd, astfel, să-şi realizeze suveranitatea. Altfel zis, elita politică

1) nu a elaborat o înţelegere comună a idealurilor naţionale care să fie împărtăşite de cel puţin 95-98 % din populaţie (sau din românofoni, ceilalţi, în cea mai mare parte s-ar fi conformat deciziei băştinaşilor), asemenea idealuri care (a) să se bucure de o continuitate multiseculară, (b) se fie lipsite de contradictorialitate internă, (c) pentru care ar merita să-ţi dai viaţa (adică asemenea idealuri care nu se limitează la „bunăstare”, la „beţia plăcerilor interminabile”) şi (d) a căror afirmare ar rezolva problemele vitale cu care se ciocneşte fiecare cetăţean al Republicii Moldova;

2) nu a cristalizat o idee naţională (a întregului popor) care să reflecte cît mai simplu, limpede şi reliefat totalitatea maxim posibilă de idealuri naţionale, care, prin aceasta, să fie acceptată de aproape întreaga populaţiei (în orice societate există transfugi, renegaţi şi trădători);

3) ##*3*##nu a elaborat doctrina statalităţii moldoveneşti care să fundamenteze rostul şi rolul statului celor pe care ea, elita politică, pretinde să-i guverneze, statalitate care reprezintă cel mai important instrument de afirmare şi aplicare a idealurilor naţionale ale poporului[3], de călăuză strategică a întregului popor în înfăptuirea ideii sale naţionale.

Fără a rezolva aceste probleme populaţia Moldovei continuă să se zbată în nevoile sale cotidiene, călcînd întruna pe aceeaşi greblă electorală, lăsîndu-se atrasă de tot soiul de aventurieri în ale politicii de sorginte „autohtonă” sau chiar „internaţională” în diverse capcane economice, politice, sociale şi chiar geopolitice.

Fără doctrina propriei statalităţi populaţia Moldovei este lipsită cu desăvîrşire de vreo imunitate – politică, economică, socială, culturală şi chiar demografică.

Altfel zis, fără a soluţiona aceste probleme populaţia Moldovei nu poate în principiu să-şi asigure vreo securitate oricît de mică, constituind mereu o pradă uşoară pentru orice forţă cît de cît organizată care doreşte să se căpătuiască pe seama ei.

O elită politică care nu doreşte să rezolve aceste probleme sau, cel puţin, să le abordeze în discursul său politic, procedează anume astfel, încît ea să fie acea forţă minim organizată în jefuirea acestui popor, zvîrlit peste noapte în „propria” statalitate prin hotărîrea unor forţe străine, externe. Faptul însuşi că toate guvernele din 1990 şi pînă în 2001 au evitat sau au refuzat cu îndărătnicie şi agresivitate să pună în discuţie o asemenea formulare tranşantă a problemei statalităţii moldoveneşti demonstrează că ele au urmărit scopuri personale, în esenţă anti-moldoveneşti, anti-populare şi, anume din această cauză, ele s-au simţit de azi pe mîine, aplicînd doctrina lor permanentă de „aici şi acum”.

În consecinţă, avem o guvernare, autointitulată drept comunistă (care numai comunistă nu este, în esenţă, ea, cel mult, arborînd în scopuri electoral-nostalgice, psihosociale simbolurile respective), care, fiind înstrăinată etno-cultural de românii de la est de Prut, de noi, moldovenii, lansează iniţiative care nici pe departe nu pot constitui vreo contribuţie la afirmarea unei statalităţi eficiente pentru populaţia actuală a Moldovei.

Iniţiativele actualei guvernări care ţin de probleme ale construcţiei de stat, în special, iniţiativa privind „Concepţia politicii naţionale de stat a Republicii Moldova” reprezintă în primul rînd recunoaşterea existenţei unei asemenea probleme cruciale cum este necesitatea edificării unei statalităţi în spaţiul moştenit de Republica Moldova de la URSS. Este important să subliniem încă o dată că toate guvernările din 1990 şi pînă în 2001 au neglijat în cvasi totalitate această problemă.

În al doilea rînd, conţinutul acestui document reflectă viziuni euro-liberale asupra problematicii etnoculturale a eventualei statalităţi de la est de Prut („est-prutene”, „transprutene”). Altfel zis, această potenţială statalitate nu pretinde să exprime componenta etnoculturală şi confesională a băştinaşilor moldoveni, ei fiind asimilaţi tuturor celorlalte comunităţi paraşutate pe acest teritoriu.

În al treilea rînd, această viziune profund liberală asupra componentei etnoculturale a presupusei statalităţi a devenit posibilă atît datorită înstrăinării, practic, ontologice a actualei guvernări de cultura, istoria şi spiritul comunităţii majoritare, cît şi datorită politicii de „non-colaborare” cu autorităţile, promovată de „opoziţia unită”, alias de elita politică care a guvernat ţara între 1990 şi 2001 şi care a refuzat să rezolve orice probleme legate de edificarea statalităţii Republicii Moldova.

Nu guvernarea, oricare ar fi ea, este responsabilă pentru elaborarea soluţiilor de edificare a statalităţii, de elaborare şi aplicare a doctrinii statalităţii, ci întreaga clasă politică. Politica de boicotare a guvernării actuale promovată de clasa politică aflată în opoziţie este mult prea mioapă, chiar distructivă pe termen lung, deoarece problematica edificării statalităţii devine tot mai stringentă (procesul de integrare europeană reclamă o claritate în structurarea puterilor politice de pe teritoriile adiacente UE). Pe de altă parte, grupările aflate acum la putere (nu sîntem naivi să percepem guvernarea comunistă ca expresie doar a unei grupări, a unui centru decizional) şi ascunse în dosul simbolurilor nostalgice au puterea necesară să elaboreze şi să implementeze soluţii „statalitare”, beneficiind de muţenia clasei politice de expresie „etnoculturală”.

Rezolvarea problemelor Moldovei în vederea integrării europene, a depăşirii stării de degradare, a căderii ei libere şi nestingherite în hăul dispariţiei nu este posibilă fără a ne forma un instrument eficient şi adecvat care este statalitatea, iar aceasta nu este posibilă decît avînd la temeliile ei un ideal naţional, chiar dacă ideologia comunistă şi cea liberală sînt identic refractare la acest concept. Dacă majoritatea etnoculturală a Moldovei are un viitor, el nu poate fi găsit în aceste două curente îngemănate ontologic. Dacă această majoritate nu vrea să aibă vreun viitor, atunci opţiunea ei actuală – căutarea soluţiilor în cadrul pseudodilemei comunişti/liberali - este „corectă”.

[1] Specificarea exclusiv a coordonatei geografice în denumirea Uniunii Europene ne duce la gîndul că acest proiect – UE – ar fi un proiect exclusiv geopolitic, iar geopoliticul este indisolubil legat de temeliile sale culturologice. Această suspiciune este întărită şi de temeiurile cultural-spirituale declarate şi ţesute în Constituţia UE, temeiuri care declară UE ca o moştenitoare a păgînismului antic greco-roman (care, de altfel, includea ca valoare pozitivă homosexualitatea, adulterul, împărţirea speciei umane în categorii ierarhizate – „civilizaţii”, barbarii, „federaţii” – barbarii domesticiţi etc.), respingînd, totodată, prin vot vreo referinţă, oricît de simbolică sau marginală la temeiurile creştine ale actualei Europe unionalizate. Astfel, se pare, că integrarea europeană este în primul rînd o problemă geopolitică şi apoi una economică, socială, politică. Problema geopolitică este în primul rînd o problemă de opţiune culturală şi, ascendent, spirituală.

[2] Bineînţeles, nu intenţionăm să negăm experienţa istorică deosebită a acestor români, ceea ce îi deosebeşte de ceilalţi români moldoveni (fără a mai menţiona experienţa istorică diferită a românilor munteni, ardeleni, bănăţeni, dobrogeni cu care basarabenii „nu prea” au comunicat la nivel socio-politic, iar transnistrenii nu au comunicat practic deloc): cei de la est de Prut nu au experienţa participării la Unirea din 1859 (dacă facem abstracţie de cele trei judeţe din sudul Basarabiei, care au fost parte componentă a Principatului Moldova, apoi, a Principatele Unite (României, între 1856-1878), la făurirea statului modern român (1866-1918), la construirea „socialismului românesc” (1944-1989), la integrarea în NATO şi UE, în schimb au, spre deosebire de toţi ceilalţi români din actuala Românie, experienţa autonomiei de guvernare (1812-1828), cea de supravieţuire etno-culturală şi socială (1829-1918), de supravieţuire confesională (1925-1938 şi 1961-1988), de supravieţuire etno-culturală, socială şi, parţial, politică (1940/1944-1989/1991), de supravieţuire socială şi naţională (1991-2004/etc.) Procesele de la est de Prut şi cele de la vest de el au avut cauze şi orientări diferite, ca să nu spunem opuse, şi şi-au exercitat influenţa pe parcursul mai multor generaţii.

[3] O populaţie care împărtăşeşte un set destul de larg de idealuri comune este deja o comunitate, un popor, pînă atunci fiind doar populaţie, parte a sistemului biocenotic local.