…ŞI DESPRE „MAMA LIMBII ROMÂNE”

(citeste partea a III-a)

Nu mai ştiu cărui „deştept” i-a venit în minte „geniala” idee să-i sugereze preşedintelui nostru, precum că „limba moldovenească” ar fi „mama limbii române”. Într-adevăr, în Evul Mediu şi în primele secole ale perioadei moderne viaţa culturală, inclusiv cea literară, a fost mai activă anume în Ţara Moldovei. Cauzele acestei înfloriri au fost diferite şi merită să fie subiectul unui articol aparte. Primii cronicari, cărturari şi dătătăroi de legi şi datini (mitropoliţii Varlaam şi Dosoftei, domnitorul Vasile Lupu ş. a.) care au renunţat la limba slavonă bisericească şi au început să scrie în limba maternă nu au negat niciodată caracterul ei atotromânesc şi au numit-o „limbă română”. Acest glotonim este prezent chiar şi în titlurile lucrărilor acestor înaintaşi. Cît despre clasicii literaturii române din secolele XIX-XX care s-au născut în Moldova (inclusiv în Basarabia ocupată de ruşi sau în Bucovina răpită de austrieci), nici nu mai face să vorbim. Toţi pînă la unul s-au autoconştientizat ca fiind români, iar limba în care au scris au numit-o română.

Vladimir Voronin, folosind nelalocul ei expresia cu „mama”, se dă în spectacol, spre delectarea adversarilor săi direcţi şi ascunşi (îmi închipui cum îşi rîde în barbă portocaliul „popular” „creştin” şi „democrat”). Toţi funcţionăraşii locali (care nu au ţinut în mînă alte cărţi, decît cele de joc, iar din ziare - „Comunistul”), au preluat operativ „argumentul” prezidenţial. El este rostit cu tremur în glas ca o revelaţie mesianică care, în sfîrşit, va face să triumfe „adevărul istoric”.

În acest context nu mă mai miră faptul că Bucureştii nu reacţionează în nici un fel la toate atacurile verbale venite din partea Chişinăului oficial. Canalul oficial TVR 1 se mărgineşte doar la simpla lor redare fără a mai face vre-un comentariu. Persistă scîrboasa senzaţie de „deja vu”. Noi, cei mai în vîrstă, am retrăit odată timpurile românofobiei clinice cînd numai la auzul cuvîntului „român” KGB-ul se rupea din hlanţug. Totuşi, a avut dreptate Ecleziastul, afirmînd că totul se repetă şi nu este nimic nou sub soare. Astăzi, sînt maturi deja copiii noştri, iar la noi, în Republica Moldova („stat independent şi internaţional recunoscut”), românofobia este din nou în vogă.

Preşedintele Voronin face marea greşeală că se lasă antrenat într-o discuţie în care el, personal, nu prea este competent (puţin spus). La rîndul său şi anturajul îi face servicii cum nu se poate mai proaste, punîndu-i la îndemînă „argumente” inspirate din unele comentarii la temă făcute de Ion Druţă. Acesta, printre altele, în eseul său „Răscrucea celor proşti” (pomenit deja la începutul articolului) s-a exprimat destul de clar şi răspicat: „Cum o numim noi pînă la urmă? Fireşte, limba română…”. Nu ne rămîne decît să adăugăm eminescianul „…şi punctum!”

PAROLE, PAROLE, PAROLE…

(„Cuvinte, cuvinte, cuvinte…” – un cîntec italian la modă prin anii `70 – ca opoziţie logică faţă de fapte)

Cu vre-o două săptămîni în urmă, la emisiunea „Maximum” de pe canalul NIT, Preşedintele Republicii Moldova s-a dedat din nou la acuzaţii virulente la adresa României. Emisiunea a fost, ca de obicei la acest post TV al ocupanţilor românilor est-pruteni, în limba rusă, însă, ceea ce este interesant, injuriile au fost rostite în „limba de stat” (probabil pentru a fi înţelese de toţi, inclusiv şi de „minoritarii” de peste Prut). România a fost învinuită că „..se amestecă în modul cel mai neruşinat în treburile interne ale Republicii Moldova”. Despre nivelul „intelectual” al discursului prezidenţial ne vorbeşte clar expresia „…se bagă fără săpon (!!!)”.

În diplomaţie şi în declaraţiile care se referă la relaţiile cu alte ţări (îndeosebi cu cele vecine) este folosit, de obicei, un limbaj specific numit „limbaj diplomatic”. Orice cuvînt trebuie bine cîntărit pentru a nu leza demnitatea naţională sau trezi amintiri istorice nu prea plăcute, iar învinuirile - minuţios argumentate. George W. Buch a folosit neinspirat cuvîntul „cruciadă” în discursul consacrat declanşării războiului împotriva terorismului internaţional după tragedia de la 11 septembrie 2001. Toată lumea islamică a protestat cu vehemenţă şi cowboy-ul texan a fost nevoit să-şi ceară scuze.
Limbajul diplomatic nu permite folosirea unui lexic nenormativ aflat în uzul străzii sau a scursurilor de mahala, deoarece poate atrage consecinţe destul de grave. Astfel, după „tratarea cu muşte” a preşedintelui belorus Lukaşenko de către V. Putin, relaţiile dintre Rusia şi Belorusia s-au înrăutăţit brusc şi, cel puţin pînă la expirarea mandatului preşedintelui rus, o ameliorare semnificativă a acestora nu se întrevede.

Preşedintele nostru a nimerit într-o companie de neinvidiat din care fac parte liderii de stat ai Rusiei, Iranului şi politicaştrii mărunţi de teapa lui Roşka şi Jirinovski. Aceştia folosesc cu fiecare ocazie expresii cam deocheate de genul „a îneca în veceu”, „muştele - aparte, pîrjoalele – aparte”, „eu nu merg cu cireada”, „nu grohăiţi, domnilor deputaţi” ş. a. m. d. Lumea aşteaptă ca la bîlci să audă ce „perle” vor mai ieşi din gurile acestora. Nu prea se simte ca acest limbaj porcos să le fi adăugat în popularitate. Excepţie face Putin, dar, cine să înţeleagă misteriosul suflet rusesc?

Nu este de competenţa şi condiţia mea să-i dau sfaturi unui şef de stat, dar, totuşi, Vladimir Voronin ar trebui să fie mai atent în alegerea consilierilor şi specialiştilor care îi redactează discursurile („Regele este aşa, cum îi este anturajul!”). Lumea îşi face o impresie despre o ţară sau un popor, în primul rînd, după liderii care îi reprezintă. Stereotipurile şi clişeele create sînt foarte greu de şters. De pildă şi pînă în ziua de astăzi cuvîntul „neamţ” la mulţi se asociază cu persoana lui Hitler, deşi au trecut 52 de ani de la căderea celui de-al III Reich.

Mai mult decît ridicole sînt şi ameninţările venite din partea Chişinăului de a acorda cetăţenia Republicii Moldova într-un regim preferenţial şi urgentat tuturor doritorilor din rîndul celor „zece milioane” (sic!) de moldoveni de dincolo de Prut. Ce ar putea oare să le ofere acest statut „minoritarilor” noştri din România în afară de simpla posesie a buletinului de identitate moldovenesc? În orice caz, nu cred ca în viitorul apropiat la consulatele RM din România să fie mare înghesuială. Nu prea se observă ca în urma acestui război verbal să crească prestigiul internaţional al Republicii Moldova. Dacă pînă şi Bucureştii dau din mînă a lehamite la atacurile Chişinăului de parcă s-ar apăra de o muscă sîcîitoare, atunci la acest capitol totul este clar.

ÎN LOC DE EPILOG

Radio Erevan a fost întrebat de către un radioascultător: „Care ţări din lume sînt cele mai independente?”. Răspunsul a fost: „Mongolia şi Republica Moldova, deoarece de ele nu depinde absolut nimic!”.

A. Apolschi