ISPITA PUTERII

(citeste partea a II-a)

Din anturajul lui Vladimir Voronin cel puţin o persoană (consilierul său în probleme de politică internă) este în deplină cunoştinţă de cauză de riscurile la care s-a expus Preşedintele Republicii atunci cînd i-a primit pe „minoritarii moldoveni” din România. Deci, se poate de conchis că este vorba de o provocare absolut conştientă şi premeditată din partea Chişinăului.

Pentru politicaştrii de pe malurile Bîcului, asemeni unei săbii a lui Damocles, atîrnă frica de a pierde puterea. Sindromul Marii Uniri din anul 1918 a devenit o adevărată fobie pentru oficialităţile de la Chişinău. În viziunea lor, recunoaşterea glotonimului de „limbă română” şi a etnonimului „popor român” pentru naţiunea titulară din Republica Moldova ar însemna iminenţa Unirii cu Ţara şi, implicit, pierderea puterii.

Ispita puterii este cea mai puternică dintre toate acele cu ajutorul cărora Satan încearcă să corupă sufletul omului. Puţini sînt cei care odată ajunşi în vîrful piramidei politice ar binevoi să renunţe la ea. Pildele lui Sulla [1], Diocletian [2] şi, mai ales, cea a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos [1] rămîn un „strigăt în pustiu” („clamant in desertum”).

Max Weber, referindu-se la o asemenea situaţie, afirma că un şef de stat, fie şi al unei ţărişoare prăpădite, rămîne, totuşi, şef de stat cu toate atributele şi regaliile cuvenite. În cazul unirii cu ţara-matcă (mai mare ca teritoriu şi populaţie), el poate ajunge (în cel mai bun caz) doar un primar de comună sau prefect de judeţ. Acelaşi lucru se referă şi la ceilalţi „aleşi ai poporului”. Şi-o poate închipui cineva pe Eugenia Ostapciuc sau pe Dumitru Moţpan măcar în postura de consilieri comunali într-un tîrguşor dintr-o Românie Mare? La noi, însă, ei au condus Legislativul ţării!

Există un raport direct proporţional între retorica pseudounionistă şi distanţa pînă la „treucă” (vîrful piramidei puterii). Cu cît distanţa este mai mare, cu atît retorica este mai activă şi mai belicoasă. Mai aproape de treucă, însă, guiţatul se transformă treptat şi organic într-un clefăit gurmand. În extazul procesului godăceii cu pricina mai dau şi cu rîtul. Astfel, cel mai mare unionist şi „mai bine – mort, decît comunist!” (în trecutul puţin mai depărtat – secretar al Uniunii tineretului comunist la TVM), ajungînd vice-speaker, a declarat că, gata, nu mai vrea să meargă cu cireada!

Pentru a demonstra stăpînului că nu-şi mănîncă pînea pe degeaba, acest „Joujou, căţel tărcat” a mai făcut o dată sluj pe labele dinapoi, venind cu iniţiativa legislativă de a nu se mai transmite în direct la „Radio Moldova” şi TVM şedinţele în plen ale parlamentului. Avînd, totuşi cîteva circumvoluţiuni, el şi-a dat seama că încă un spectacol de genul „prezentării colegilor de lucru” şi va crăpa chiar şi „răbdăul” nostru mioritic. Păcat, căci după ce ni s-a luat pînea cea de toate zilele, mai sîntem lipsiţi şi de distracţii. De-acum înainte nu ne vom mai putea bucura că sînt şi alţii … (vezi zicala nr. 3 de la începutul articolului).

CINE-A SPUS CĂ GRAIURI DIFERITE …

De fapt, problema limbii într-adevăr nu face nici cît o ceapă degerată. Cu condiţia ca Chişinăul să recunoască, în sfîrşit, unitatea etno-lingvistică a populaţiei de pe ambele maluri ale Prutului. În lume sînt destule precedente cînd acelaşi popor vorbitor de aceeaşi limbă alcătuieşte state diferite. În perioada contemporană este cunoscut un singur caz cînd reunirea lor într-un singur stat a fost făcută prin metode nu prea legitime (din punct de vedere al dreptului internaţional). Este vorba de Anschluss-ul (unirea) Austriei la Germania nazistă din anul 1938 (dar şi acesta a avut loc pe cale paşnică).

Astfel, peste trei sute de milioane de arabi alcătuiesc naţiunea titulară în 22 de state ale lumii. Arabii nu numai că vorbesc aceeaşi limbă, dar şi confesează aceeaşi religie – islamul de orientare sunită (cu unele excepţii [4]). Încercări de unire au avut loc în repetate rînduri (Republica Arabă Unită [5], proiectele de confederaţii dintre Libia şi vecinii ei [6]ş. a.), dar ele s-au soldat cu eşec. Cu toate că locuiesc în zeci de state independente, sînt de rase şi, uneori, de religii diferite, arabii consideră că fac parte din marea naţiune arabă unită şi indivizibilă. Obiecţiile de genul: „Aţi găsit cu cine să ne comparaţi!”, sînt, pur şi simplu, idioate. Arabii au avut parte în trecut de o cultură şi civilizaţie strălucită care, pînă la Marile Descoperiri Geografice, o eclipsa totalmente pe cea apuseană.

Limba germană are statut de limbă de stat în R. F. Germană, Austria, Luxemburg, Liechtenstein şi Elveţia. Deşi, dialectele limbii germane vorbite în aceste ţări sînt foarte diferite, nimănui încă nu i-a trăsnit prin cap ideea neroadă să legifereze denumirile lor regionale în constituţiile statelor în cauză. O situaţie similară se poate de observat şi în cazul limbii engleze. În SUA, Canada, Australia şi Noua Zelandă locuiesc urmaşii coloniştilor britanici care vorbesc dialecte (slang-uri) puternic influenţate de limbile aborigenilor şi ale migranţilor veniţi din alte ţări. Ele s-au depărtat foarte mult de engleza clasică, însă nici cei mai patrotarzi americani sau australieni nu neagă faptul că, totuşi, vorbesc engleza.

S-ar mai putea de adus încă foarte multe exemple (statele hispano- şi franco-fone, familia ţărilor lusitane etc.), dar ne vom mărgini la cele expuse. Sînt cazuri cînd antipatia reciprocă (la care apelează şi patrotarzii cronici ai moldovenismului sforăitor) dintre purtătorii aceleiaşi limbi este destul de acută, însă, nici atunci nu este negată unitatea lingvistică. Astfel, valonii (una dintre cele două naţiuni titulare din Belgia) nu prea-i agreează pe francezi şi-şi numesc limba „valonă”, însă, în constituţie este legiferată, totuşi, franceza.

Excepţie face limba sîrbo-croată pe care în fiecare republică ex-iugoslavă vorbitorii ei o numesc după ţara în cauză (sîrbă, croată şi bosniacă). Acesta este un caz aparte, deoarece între aceste popoare de aceeaşi limbă, dar de religii diferite (croaţii sînt catolici, sîrbii – ortodocşi, iar bosanii – musulmani), persistă o ură ancestrală întreţinută cu grijă de către Occident şi biserica catolică [7]. Ea a degenerat în repetate rînduri în conflicte etno-confesionale nemaipomenit de crude şi sîngeroase. Atrocităţile săvîrşite de către părţile beligerante în plin secol XX faţă de populaţia civilă şi prizonierii de război se pot asemui doar cu cele medievale. În anii celui de-al II Război Mondial s-a ajuns la aceea că pînă şi gradaţii esesişti au intervenit pe lîngă ustaşii croaţi pentru a tempera sălbăticiile la care aceştia se dedau faţă de sîrbi şi ţigani.

CÎTE CEVA DESPRE JERTFE

Apropo de cel de-al II Război Mondial: Preşedintele Voronin a scos nu mai ştiu din care pod cifra de trei sute de mii de „conaţionali” de-ai noştri (este vorba de evrei, desigur) exterminaţi de către regimul antonescian pe teritoriul RSSM. În ceea ce priveşte obiceiul de a face din ţînţar – harmăsar, primatul nu-i aparţine preşedintelui moldav (mai bine zis – consilierilor lui), ci generalisimului A. V. Suvorov. Acesta, fiind încă la începutul strălucitei sale cariere militare, alcătuia un raport superiorilor săi despre victoria repurtată la Izmail. Pisarul de regiment, la un moment, ridică capul şi-l întrebă: „Domnule colonel (după acest succes Suvorov a fost avansat în grad: de la maior – la locotenent-colonel), cîţi soldaţi turci să-i includ la rubrica „pierderi ale inamicului”? Suvorov a răspuns prompt: „Nu avem de ce să-i jelim pe păgîni, scrie cît mai mulţi!”

Oare şeful statului nu a fost informat despre rolul nefast pe care l-au jucat „conaţionalii” noştri în răpirea Basarabiei şi Bucovinei de Nord sau batjocura la care ei au supus militarii armatei române în retragere ? Desigur, că toate acestea nu pot îndreptăţi atrocităţile săvîrşite faţă de evreii din Basarabia, dar acestea au fost acte de răzbunare spontană şi nu ordonate direct de către mareşal. Orice adevăr spus numai pe jumătate sau falsificat (fie şi parţial), nu mai este adevăr. Oare nu datorită mareşalului Antonescu circa un milion de evrei din „Regatul Vechi” au fost salvaţi de ororile politicii naziste de reprimare, inclusiv fizică, a evreilor? Zeci de mii de evrei din Ardealul de Nord ocupat de Ungaria şi-au găsit salvarea în România lui Antonescu. Navele de război româneşti au escortat vapoarele cu refugiaţi evrei în drumul lor spre Palestina pentru a nu fi scufundate de submarinele germane sau cele engleze (!) etc.

Amnezia istorică selectivă de care dau dovadă autorităţile moldoveneşti debordează şi se transformă într-o patologie clinică. Nu se mai pomeneşte nimic despre sutele de mii de moldoveni pieriţi în lagărele GULAG-ului, împuşcaţi în beciurile NKVD-ului sau la o margine de sat [8]. S-a uitat de cei condamnaţi la moarte lentă şi chinuitoare prin înfometare, de bisericile pîngărite şi preoţii martirizaţi. Toate aceste crime odioase faţă de românii de la est de Prut – adică faţă de băştinaşii Răsăritului Românesc – au fost înfăptuite de către regimul comunist sovietic. Printre altele, demult nu mai constituie nici un secret de ce naţionalitate au fost acei care au stat la originile acestui regim criminal şi (cel puţin pînă în anul 1949 [9]) au constituit osatura nomenclaturii sovietice de partid şi de stat, inclusiv componenţa etnică a „troicelor” staliniste de exterminare fără judecată a băştinaşilor.

(va urma)

A. Apolschi