„Da, eu sînt prost, am un frate mai prost decît mine, dar chiar şi-aşa!!!”

„Prostul nu e prost destul dacă nu e şi fudul!”

„Tare mă mai bucur că pe lumea aceasta sînt şi mai proşti decît mine!”

„Îi rău să fii prost!”

„A fi prost – e pe viaţă!”

„Dacă eşti prost, nu te porni de-acasă!”

Toate aceste zicale şi vorbe de duh despre una dintre cele mai frecvent întîlnite calităţi ale naturii umane mi-au trecut prin cap cu o iuţeală caleidoscopică atunci cînd am privit emisiunea „Focus-TV” pe canalul TVM de la data de 25 februarie anul curent. Departe de mine gîndul de a-i încălca drepturile de autor al marelui nostru scriitor Ion Druţă, parodiindu-i denumirea renumitului său eseu „Răscrucea celor proşti”, însă, „La răscrucea proştilor” era cea mai potrivită calificare pentru ceea ce-am văzut şi am auzit în acele zile de mare ruşine pentru întreaga noastră ţară. Am întîrziat intenţionat cu reacţia, deoarece, pentru a fi cît mai obiectiv cu putinţă, am dorit să se decanteze cît de cît emoţiile pe care mi le-a provocat evenimentul cu pricina.

Nu a trecut însă nici o lună, că a urmat un nou atac virulent la adresa României. Preşedintele Republicii Moldova, într-o emisiune televizată a învinuit din nou România de intenţii unioniste şi a declarat că aceasta se amestecă în modul cel mai neruşinat („fără săpon”) în treburile noastre interne. De data aceasta nu am mai lăsat evenimentele să se „decanteze”, căci este prea de tot. Românofobia ca politică de stat a Chişinăului întrece orice măsură şi limită a bunului simţ după care începe isteria. Dar, să o luăm pe rînd, respectînd succesiunea evenimentelor.

TREI CRAI DE LA ASFINŢIT…

Primul, în această ordine de idei, a fost scandalul cu „minoritarii moldoveni de dincolo de Prut”. În această afacere murdară, „ai noştri – ca brazii” (nu în sens de înălţime şi supleţe, ci al conţinutului cutiei craniene) s-au implicat pînă peste urechi. La „curtea voievodală de pe malurile Bîcului” a fost organizată primirea cu mult fast şi la cel mai înalt nivel a celor „trei crai de la Asfinţit”: Marian Russo, Claudiu Alexa şi Lucian Timofticiuc. De fapt, un grup de aventurieri (sau vrînd să-i luăm drept aventurieri ?!) care s-au dat drept „reprezentanţi ai minorităţii etnice moldoveneşti din România” (!?!).

Acţiunea pripită şi negîndită a oficialităţilor moldoveneşti s-a dorit o provocare murdară la adresa României şi, în mod normal, ar fi trebuit să aducă la o notă de protest din partea Guvernului României sau rechemarea pentru consultaţii [1] a ambasadorului român. Această mostră de prostie incredibilă a fost savurată copios de către toţi amatorii genului de pe ambele maluri ale Prutului.

În acest context se mai înscrie şi declaraţia recentă (departe de a fi prima) venită din partea premierului Tarlev care, în legătură cu înlesnirea procesului de dobîndire a cetăţeniei române, a acuzat România de amestec flagrant în treburile interne ale Republicii Moldova. Adeverindu-şi impotenţa de a asigura propriilor cetăţeni un trai mai decent, fostul patron al „Bucuriei” (pe care a condus-o la fel de fraudulos ca şi Executivul) a chemat forurile europene să apere Republica Moldova de agresiunea latentă de dincolo de Prut. Se vede că nu prea departe este momentul cînd pretendenţii la moştenirea voievodală a marelui Ştefan vor rămîne fără de supuşi.

În calitate de represiuni, Guvernul Republicii Moldova a refuzat să-şi respecte angajamentele luate anterior privitor la deschiderea a două noi consulate ale României în oraşele Bălţi şi Cahul. Se reliefează clar cîteva motivaţii posibile ale acestor crize periodice de isterie românofobă:

• - Frica de a nu rămîne fără cetăţeni. Dacă am judeca după lungimea cozilor de la consulatul român din Chişinău, se poate de crezut că această teamă are temei. Nu înţeleg, însă, de ce nu s-a manifestat o atitudine similară faţă de Federaţia Rusă, Ucraina şi Israel. Or, cîteva sute de mii de „conaţionali” alolingvi (zice „lumea” că sîntem o „naţiune polietnică”) sînt concomitent şi cetăţeni ai acestor ţări. Cînd o mare putere face o politică a dublelor standarde – mai treacă-meargă, dar încercarea unei ţărişoare de „talia” Republicii Moldova de a face acelaşi lucru este pur şi simplu ridicolă.

• - Lobby-zarea intereselor traficanţilor de „carne vie” şi braţe ieftine de muncă. Gheşefturile acestora sînt pur şi simplu fabuloase. De la o singură persoană mînată în pribegie în statele apusene de către politica social-economică a oficialităţilor actuale chişinăuiene „businessmanii” indigeni percep (în funcţie de ţara de destinaţie) cîte 3-4 mii de euro. Cei care au cetăţenie românească nu plătesc decît costul călătoriei şi, uneori, a vizei (cheltuielile lor sînt cam de zece ori mai mici decît ale refugiaţilor nelegali). Priveliştea complexelor rezidenţiale care cresc ca ciupercile după ploaie în capitala celei mai sărace ţări din Europa, volens-nolens, face ca această ipoteză să devină credibilă.

• - Avansuri insistente făcute chiriaşilor actuali ai Cremlinului. Conducerea Republicii Moldova le face semn „noilor ruşi” că este gata să capituleze, însă în condiţii cît de cît onorabile pentru a nu-şi pierde ultimele rămăşiţe ale demnităţii (în Rusia aceasta înseamnă „a-ţi pierde faţa”). După învinuirile mai vechi de imperialism la adresa României au urmat declaraţiile că RM nu doreşte să intre în NATO. Vedeţi Dumneavoastră, calitatea de membru al acestui bloc nu ar corespunde cu statutul de ţară neutră a RM stipulat în Constituţie (de parcă în ea ar fi legiferat ocupaţia rusească a regiunii nistrene!). Va urma, probabil, o acceptare a „memorandumului Kozak” într-o variantă puţin primenită (din aceleaşi considerente de „faţă”). Moscova doreşte însă o capitulare necondiţionată, ceva de genul „Aut Caesar, aut nihil!” (în sensul de „ori totul, ori nimic!”).

• - Fenomenul poate fi explicat şi prin apropierea campaniei electorale în organele locale ale puterii de stat. O mare parte din electorat (cel mai activ, din punct de vedere al participării la alegeri) este alcătuit din populaţia în vîrstă, veterani de război şi de vîrsta a doua printre care sînt răspîndite stările de spirit românofobe moştenite din perioada sovietică. Coaliţia de guvernămînt doreşte să atragă de partea sa acest segment electoral pentru a cîştiga majoritatea nu numai în parlament, dar şi în organele autoconducerii locale

… ŞI FRAŢII LOR DE LA RĂSĂRIT

În simulacrul de „Moldovagheit” derulat pe micile ecrane şi în presă au fost implicate cele mai suspuse persoane de pe eşichierul nostru politic: speaker-ul parlamentului, tot felul de preşedinţi a tot felul de comisii parlamentare şi, „finis coronat opus!” („sfîrşitul – încununează opera!”) chiar de către şeful statului moldovenesc! În ceea ce-l priveşte pe Marian Lupu, bănuiam de la bun început că acea cascadă de neologisme „selecte” prăbuşită cu – şi fără ocazie peste bietele noastre capete de ţărănoi neciopliţi de către poliglotul speaker moldav nu este altceva decît o simplă exhibiţie pentru inculţi. Acum, în sfîrşit, această bănuială s-a transformat în certitudine. Să aduci nişte boschetari şi aventurieri politici în Parlament şi să-i prezinţi drept „colegi de lucru” (în care Legislativ au fost aleşi tipii?) – iată culmea prostiei pe care o poate face un om politic de rangul Dumisale. Speaker-ul însuşi şi-a devalorizat funcţia, mai exact, a dat pe faţă valoarea reală a slujirii sale – echivalentă cu cea a aventurierilor „de peste pîrău” – executarea în scaunul speaker-al a indicaţiilor aventuroase venite din dosul scenei politice moldoveneşti.

Priveam cutremurat bufonada de la TVM şi îmi era ruşine pentru ţara mea. Mă gîndeam că am păcătuit grav de tot în faţa Mîntuitorului de ne-a „fericit” cu asemenea „căpetenii de neam” şi dacă nu cumva o fi avut dreptate cineva care afirma că, în ultimă instanţă, orice popor şi ţară îşi merită conducătorii. Era mai mare greaţa să vezi şi să asculţi cum preşedintele comisiei parlamentare pentru tineret şi învăţămînt etc., etc., domnul Stepaniuc, se aşternea ca o duduiţă de pe Albişoara în faţa unor aşa zişi „politicieni” mărunţi de la periferia scenei politice româneşti. În plus la aceasta, aceştia îşi băteau joc în mod deschis de incultura şi „moldovenismul” patrotard şi idiot al „toboşarului revoluţiei” din Costeşti (cît face numai calificativul de „adevărat istoric” vizavi de tovarăşul Stepaniuc!).

Iată cîteva crîmpeie în sprijinul acestei afirmaţii: „fratele moldovean” de peste Prut susţinea că ideea autonomiei teritoriale a minorităţii etnice moldoveneşti se bucură de un sprijin deosebit în judeţele Covasna şi Harghita. La mintea cocoşului e că ungurii şi secuii ar juca de bucurie ceardaş în pielea goală dacă aşa ceva ar avea loc aievea şi nu în închipuirea bolnavă a unora. De fapt, dacă ne gîndim mai bine, atunci devine clar că această afirmaţie nu a fost o glumă de prost gust, ci o provocare făţişă din partea „minoritarilor” pentru a-i încerca de minte şi a observa reacţia interlocutorilor. Răspunsul, însă, nu a fost un hohot de rîs (cum ar şi fi fost normal), ci legănări „savante” din cap în semn de încuviinţare şi sprijin.

O altă „perlă” (de fapt care perlă – un adevărat diamant solitar!) a fost chestiunea cu „traducerea” din limba „moldovenească” în cea română a cuvîntului „pîrjoală”. Or, dacă securistul nostru (că tipii cu pricina sînt provocatori în soldă de la SRI aproape că nu mai încape îndoială) a fost nevoit să–i traducă garsonului de la o crăpelniţă din Bucureşti neaoşul cuvînt moldovenesc „pîrjoală” (muntenii le numesc „chifteluţe”).

De aici şi concluzia că musai şi „linghili” sînt diferite! Domnul Stati (prezent şi el, altfel nici că se putea!) se afla într-o stare de euforie orgasmatică: cea mai aberantă „capodoperă ştiinţifică” a tuturor timpurilor şi popoarelor – „Dicţionarul moldo-românesc” – şi-a găsit, în sfîrşit, recunoaşterea internaţională! Dacă ne-am conforma acestei logici bolnave, atunci în spaţiul carpato-danubian s-ar vorbi mai multe limbi decît în Papua-Noua Guinee (care ocupă primul loc în lume după numărul limbilor şi dialectelor raportate la numărul de locuitori – fiecare cătun de cîte 5-10 colibe vorbeşte o proprie „limbă” pe care o deosebeşte cu înverşunare de „cele” ale vecinilor).

Am apreciat şi am admirat nemaipomenita tărie de caracter, stăpînirea de sine şi talentul actoricesc de care au dat dovadă „fraţii oprimaţi” de dincolo de Prut. Să fi fost altcineva, mai slabi de înger, demult ar fi izbucnit într-un rîs homeric cu lacrimi şi toată daravera cu „minoritatea etnică moldovenească” şi-ar fi pierdut sensul Înregistrarea video nu ar mai fi fost difuzată la TV şi nimeni nu ar fi aflat că regele este nu numai gol, ci măcar nu are nici ce ascunde (în sens de facultăţi mintale).

Pe frunţile late de bour heraldic ale apărătorilor cauzei „naţiunii moldoveneşti polietnice” se reliefau clar calificativele de „loh”, „sladkii tî naş” şi „terpila” [2]. Oricît s-ar strădui „confraţii oprimaţi” de peste Prut, ei nu ar putea să pătrundă în adîncul lor sens. El poate fi înţeles numai de acei care au trecut prin şcoala „zonelor” (penitenciarelor) sovietice, piramidelor financiare „MMM”, „Tibet”, „Hopior-Invest” şi a „prihvatizării” la drumul mare cu ajutorul Bonurilor Patrimoniale (acţiune întreprinsă de către nomenclatura de partid „restructurată” la începuturile existenţei noastre în calitate de stat „independent” şi „suveran”).

Din păcate, noi nu avem o elită politică în adevăratul sens al cuvîntului. Ceea de ce dispunem este o mînă de politicaştri inculţi sau demagogi care s-au ascuns de propriul lor popor în spatele sistemului electoral proporţional (conform listelor de partid [3]) şi a tot felul de interdicţii (de genul celei de a nu mai transmite în direct la radio şi TV şedinţele în plen ale parlamentului [4]). Liber-schimbismul, trădarea, nerespectarea şi încălcarea flagrantă a promisiunilor electorale, „diareea verbală”, lobbyzarea intereselor structurilor criminale ş. a. – iată doar cîteva dintre maladiile tipice ale scenei noastre politice.

În murdarul scandal cu „minoritarii” s-a inclus, din păcate şi Preşedintele Republicii Moldova. El i-a primit pe cei trei şi a acordat un interviu agenţiei „Moldpreş” (publicat pe prima pagină a oficiosului „Moldova Suverană”) pe marginea problemei „minorităţii etnice moldoveneşti” din România. Se vede că domnul Voronin rămîne prizonierul unei mentalităţi îmbîcsită cu stereotipuri ultra-românofobe din arsenalul propagandei sovietice, ceea ce este lesne explicabil, avînd în vedere lunga sa experienţă de viaţă (alias vîrsta) ca funcţionar de seamă al regimului de ocupaţie sovietică a pămînturilor noastre româneşti de la Răsărit de Prut. Îngrijorează alt fapt: Preşedintele ţării este înconjurat de consilieri şi specialişti nu prea competenţi (în acest caz dau şi eu dovadă de „corectitudine politică”, căci ar trebui să-i calific aşa cum o merită: diletanţi semidocţi) în materie de istorie, politică internă şi externă. Dar, de fapt, calificativele adecvate lor nu ţin atît de intelectul lor, cît de morala lor, mai exact, de lipsa desăvîrşită a acesteia.

(va urma)

A. Apolschi

[1] Forme de protest folosite în relaţiile diplomatice în cazul unor acţiuni ostile şi provocatoare din partea altei ţări.

[2] Cuvinte intraductibile din argoul lumii interlope („fenea”) din spaţiul ex-sovietic care caracterizează jertfa potenţială a intenţiei criminale. În limba română (la acest capitol – cu mult mai săracă decît cea rusă) ceva apropiat ca sens ar fi: „fraier”, „dus cu preşul”, „luat la mişto” ş. a m. d.

[3] În asemenea sistem electoral, deputaţii sînt, practic, absolviţi de orice răspundere personală în faţa alegătorilor (spre deosebire de votul uninominal pe circumscripţii electorale). Persoanele din fruntea listelor devin în mod automat deputaţi în cazul în care formaţiunea lor politică a trecut pragul electoral (în RM el este de 7%), indiferent de simpatiile şi preferinţele personale ale alegătorilor.

[4] Această iniţiativă venită din partea lui Roşka este menită să ascundă adevărata faţă a „aleşilor poporului”. În asemenea caz ei ar putea liber, fără să se mai sfiască de opinia publică, să treacă prin Legislativ orice proiect de lege sau hotărîre anti-populară. Anonimatul le permite să nu-şi etaleze incultura şi trădarea.