Cam această deviză mi-a venit în minte, citind interviul acordat de către preşedintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin, ziarului „Evenimentul Zilei”. Am avut o senzaţie că am revenit în anii de şcoală şi de facultate, cînd de pe paginile cărţilor şi ale ziarelor şi de pe ecranele televizoarelor ne băteau cu pumnul şi cu palma jandarmii şi ne asupreau de ne rupeau boierii români. Sireacii noştri moldoveni nu aveau voie să vorbească în limba maternă, căci pe toate gardurile era scris „Vorbiţi numai româneşte!” (chiar, dacă, vorba lui Voronin, era „moto-moto” cu cea moldovenească). Toţi îl aşteptau cu sufletul la gură pe pleşcatul răzbunător al codrilor să vină şi să ne scape de năpastă şi urgie. Urma un „happy-end” şi soarele roşu răsărea falnic şi victorios din stînga Nistrului, alungînd bezna dincolo de Prut.

Am terminat lectura, revenindu-mi din starea de prostraţie şi m-am reîntors în amărîtul nostru mileniu trei în al şaisprezecelea an de suverană independenţă. Sînt, însă, oameni care trăiesc cu trecutul şi mai rău decît atît - în trecut. Acesta, din păcate, este şi cazul Preşedintelui Voronin. România agresoare, România perfidă, România – ultimul imperiu al Europei - iată cîteva dintre sloganurile campaniei lansate de conducerea de vîrf a Republicii Moldova preluate, parcă, din trecutul nostru nu prea depărtat.

Din toate cele enunţate de Preşedinte, rezultă că de şaisprezece ani încoace, noi nu am avut un duşman mai aprig şi mai perfid decît România care face tot posibilul ca să înghită cu tot cu măruntaie tînăra şi fragila noastră statalitate. Conducerea Republicii Moldova parcă nu ar avea alte probleme, decît să demaşte pretenţiile imperiale ale Bucureştilor (ascunse într-atît de bine, încît nici nu se observă). Dacă ar fi să-i dăm crezare, liderii ţării vecine dorm şi visează să repete actul de la 1918. Am aflat cu stupoare că chiar şi atunci cînd România a recunoscut independenţa Republicii Moldova, a făcut-o cu scopuri anexioniste şi nu din solidaritate cu poporul nostru care înfrunta agresiunea directă din partea Federaţiei Ruse.

Argumentele aduse de către şeful statului, involuntar dau naştere la cîteva întrebări care ar trebui adresate, în primul rînd, referenţilor şi consilierilor prezidenţiali (căci este evident că anume ei vorbesc prin gura Preşedintelui Voronin):

-         De ce Noua Zeelandă, de pildă, nu protestează împotriva Australiei? În Legea Fundamentală a ţării continentului verde este un articol special care stipulează că, dacă Noua Zelandă ar dori-o, ea ar putea să adere liber la Uniunea Australiană (denumirea oficială a Australiei – n. a.).

-         De ce Statele Unite, Rusia şi ţările europene nu învinuiesc Israelul de amestec brutal în treburile lor interne, sub motiv că acesta „le fură” cetăţenii? De ce acelaşi lucru nu-l fac ţările continentului negru faţă de Uniunea Europeană în care visează să emigreze fiecare african cu scaun la cap (altă treabă e că pe acolo scaunele sînt cam rare)? De ce Preşedintele Voronin nu aduce învinuiri de „kidnaping” al cetăţenilor Republicii Moldova - Rusiei, Ucrainei, Israelului şi Bulgariei, dar se limitează numai la România?

-         De ce chiar americanii l-ar numi „un tip cam straniu” (ar zice-o şi mai şi, dar - corectitudinea politică!) pe acela care ar propune ca limba vorbită în SUA să fie numită „americană” şi nu „engleză”, deşi engleza clasică şi slang-ul american al limbii engleze nu corespund nici pe departe moto-moto (mi-a căzut cu tronc expresia – n. a.)? Flamanzii şi valonii belgieni nu se indignează cînd limbile vorbite de ei sînt numite, respectiv, olandeză şi franceză, precum nici austriecii nu se supără că limba de stat le este germana ş. a. m. d.

-         Este oare o manifestare a agresiunii faptul că mai multe ţări au pe drapele lor şi însemnele britanice (Tonga, Australia, Noua Zelandă, Fiji şi Tuvalu)?

-         Poate nu România, ci Republica Chad şi Principatul Andora ne-au impus culorile drapelului? De ce nu am blama Ecuadorul, Venezuela şi Columbia care nu numai că au culorile noastre, dar încă şi-au mai şi bătut joc de ele, aşezîndu-le pe orizontală?

-         Oare acvila (vulturul) cu crucea în cioc de pe stema de stat nu este expresia heraldică a provenienţei noastre comune de la Roma lui Traian şi a credinţei noastre Ortodoxe? Cronicarul Grigore Ureche, în această ordine de idei, scria: „Rumânii cîţi se află lăcuitori la Ţara Ungurească şi Ardeal şi la Maramoroşu de la un loc sîntu cu moldovenii şi toţi de la Rîm se trag!”. Sau, poate, unii au altă provenienţă - aproape moto-moto cu rîm-a?

„FACTORUL ROMÂNESC” AL EŞECURILOR GUVERNĂRII

V. Voronin lansează ideea că România ne-a impus standardele ei, inclusiv drapelul, stema, limba, imnul (de care s-au debarasat, între timp, ca şi de împărţirea teritorial-administrativă în judeţe), valută naţională şi istorie. O declaraţie destul de stranie, luînd în considerare elogierea efemerei (începutul anului 1918) independenţe a Republicii Democratice Moldoveneşti de către partidul de guvernămînt. Se ştie, doar, că drapelul acesteia a fost acelaşi tricolor roşu, galben şi albastru. Ce monedă naţională ar fi vrut Preşedintele să avem– rubla rusească, ducatul veneţian, talerii Mariei Tereze, paralele şi piaştrii turceşti, zloţii polonezi sau tătărăşti? Or, pînă la leu, noi aşa şi nu am avut o valută naţională stabilă.

Ar fi cazul de amintit garantului Constituţiei Republicii Moldova că unul dintre principiile care stau la baza unui stat de drept este prezumţia nevinovăţiei. Nimeni nu poate fi declarat vinovat de înfăptuirea unei sau altei infracţiuni pînă la pronunţarea verdictului judecăţii. Învinuirile de sponsorizare politică din partea unei puteri străine (aici: a României) a unor oameni politici sau partide politice sînt absolut iresponsabile (mai ales dacă ele sînt afirmate de către un şef de stat) atît timp, cît nu sînt aduse dovezi imbatabile. Şi, apoi, cine aduce asemenea învinuiri? Liderul unui partid care timp de şaptezeci de ani a sponsorizat partidele şi regimurile „frăţeşti” din întreaga lume, chiar dacă ele acţionau prin metode teroriste şi dictatoriale (numai regimul sîngeros al lui Menghistu Haile Mariam din Etiopia a nimicit mai mult de un milion de concetăţeni!)?

Astăzi, Republica Moldova este literalmente inundată de către tot felul de misionari ale unor secte protestante de sorginte nord-americană şi sionistă foarte agresive şi profund anti-ortodoxe. Straniu, dar nu se observă nici o reacţie din partea autorităţilor, deşi aceşti duşmani ai creştinătăţii umblă din casă în casă şi din poartă în poartă, recrutînd sufletele rătăcite. Musulmanii se simt la Chişinău ca în Arabia Saudită. Străzile sînt inundate de momîi în hijab-uri şi pardesiuri (chiar dacă afară sînt peste patruzeci de grade Celsius!). Dacă lucrurile vor evolua aşa şi în continuare, atunci Republica Moldova va rămîne în curînd nu numai fără cetăţeni, dar şi fără credinţa strămoşească.

În loc să ne plîngem de agresiunea României împotriva Bisericii Ortodoxe din Moldova, mult mai firesc ar fi pentru un Preşedinte care îşi iubeşte ţara şi poporul şi care se mai vrea şi ocrotitor-ctitor de biserici şi mănăstiri să vină cu iniţiativa legislativă de introducere a religiei ca obiect opţional-obligatoriu în învăţămîntul de toate gradele. Unde mai pui că tocmai sub guvernarea formaţiunii sale a fost înregistrată (fraudulos, să recunoaştem) acea „mitropolie” schizmatică cu tot cu „episcopiile” ei.

Un subiect deosebit de actual este şi aderarea RM la UE. În planurile de lărgire a acestei organizaţii euro-atlantice se amintesc Croaţia, Serbia, Albania, Macedonia, Muntenegru, Bosnia şi Herţegovina, Turcia, Albania şi chiar Ucraina. Numai despre aderarea Republicii Moldova nu s-a pomenit nimic, nici măcar într-o perspectivă depărtată. Corupţia, subdezvoltarea economică şi nerezolvata problemă nistreană ar fi numai unele dintre cauze. La urma-urmei, nici Nicosia nu a reuşit  să unifice insula, dar Ciprul a fost acceptat de către UE. Bulgaria, după nivelul economic, nu este nici pe departe Singapore, iar corupţia şi criminalitatea organizată în Italia a devenit proverbială.

Problema, după părerea noastră, constă în lipsa de consecvenţă a Chişinăului în politica sa externă. Oscilaţiile guvernării comuniste de la aderarea la statul unional Rusia-Belorusia – la Uniunea Europeană şi NATO (cu renunţarea ulterioară la orientarea natoistă) ş. a. m. d., au mozambicat cu totul elita politică euroatlantică. Marele scriitor român Ioan Luca Caragiale spunea odată că tuturor le place trădarea, dar nimeni nu-i iubeşte pe trădători.

Preşedintele Voronin declară că noi vom construi o Europă aici. Lăudabilă intenţie, dacă ea ar mai fi susţinută şi de careva realizări economice. Vladimir Voronin a uitat să amintească, vorbind despre creşterea PIB-ului, veniturilor pe cap de locuitor ş. a. m. d., pe ce bază au fost obţinute aceste succese (?). În ţară, practic, nu s-a construit nici o întreprindere industrială, ci numai tot felul de centre comerciale, benzinării, „ofis”-uri, locuinţe de lux, cazinouri, cluburi de noapte, discoteci etc. etc. Sectorul real al economiei a rămas, însă, la nivelul anului 2001. Pînă şi copiii ştiu că fără transferurile valutare de peste hotare ale pribegilor (neodeportaţilor) noştri, demult am fi fost declaraţi faliţi.

La capitolul luptei cu corupţia mi-a fost dat să citesc un răspuns care prin absurditatea sa poate concura doar cu cel dat (la o întrebare similară) de către un înalt funcţionar al partidului de guvernămînt („Edinaia Rossia”) din Federaţia Rusă. Acesta a confirmat faptul că nivelul corupţiei în timpul preşedinţiei lui Putin a crescut de vreo două ori, dar a motivat aceasta prin … creşterea veniturilor populaţiei şi uriaşa masă de bani aflată în circuit. Întrucît cu asemenea indicii nu ne putem lăuda, Preşedintele Voronin a motivat rata înaltă a corupţiei prin faptul că guvernările anterioare nu au luptat deloc cu această maladie socială. Dacă ar fi să credem celor citite, guvernarea comunistă a dus şi duce în continuare o luptă crîncenă şi fără compromis cu fenomenul corupţiei: Mai mult decît atît - acest flagel, în unele domenii, ar fi fost eradicat complet!

Într-adevăr, la fiecare două-trei zile la TVM şi NiT, în sunete de surle şi trîmbiţe este prezentat cîte un nou raport triumfal al Centrului de Combatere a Corupţiei şi Criminalităţii Organizate (CCCCO) privitor la victoriile repurtate în lupta cu hidra corupţiei. Ba un medic este filmat cu camera ascunsă cum primeşte o cutie de ciocolată „Meteorit”, ba unui primar i se bagă o sută de dolari în buzunar, ba un profesor este prins cum ia mită gigantica în sumă de o sută de lei. Printre altele, pentru efectuarea operaţiilor cu pricina, CCCCO cheltuieşte zeci de mii de lei (transport, diurne, aparatură şi utilaje speciale, premii - neînfricaţilor combatanţi ai frontului invizibil etc.).

În acelaşi timp, la Valea Morilor, Buiucani, Schinoasa Nouă ş. a. m. d. cresc ca din apă nişte castele de se crucesc pînă şi businesmanii occidentali care ne mai vizitează din cînd în cînd plaiul nostru mioritic. Majoritatea acestor edificii, al căror cost se ridică la sute de mii şi chiar milioane de euro, aparţin funcţionarilor de stat şi municipali, liderilor de partide şi deputaţilor. Aceste mahalale, încercuite cu adevărate ziduri de cetate cu turnuri de pază, amintesc de renumitul „oraş interzis” în care trăiau mandarinii chinezi. Ele, însă, sînt ocolite cu grijă de brigăzile CCCCO. Toată chestia aceasta cu „lupta fără compromis cu fenomenul corupţiei” poate provoca numai dezgustul.

„ESTE FOARTE GREU SĂ GĂSEŞTI O PISICĂ NEAGRĂ ÎNTR-O CAMERĂ ÎNTUNECATĂ, MAI ALES DACĂ PISICA NU ESTE ACOLO” (proverb popular chinez)

Credem că a venit timpul să facem cîteva concluzii. Izbucnirile de românofobie troglodită din partea „elitei” noastre politice îşi găsesc explicaţia în deplina ei impotenţă de a rezolva problemele de care se ciocneşte ţara. Trucul este vechi de cînd lumea: nemulţumirea maselor trebuie, în asemenea cazuri, canalizată într-o altă direcţie. Căutarea unui duşman intern sau extern care, asemenea unui ţap ispăşitor, ar prelua asupra sa toată povara greşelilor şi păcatelor guvernanţilor – iată soluţia tuturor timpurilor şi popoarelor!

Cu duşmanii interni, Preşedintele Voronin s-a descurcat de minune. Opoziţia este destrămată şi redusă la tăcere. Roşca a devenit roşu, cît despre culoarea altor lideri – „no comment!”. Etnicii ruşi, ucraineni şi bulgari au paşapoartele ţărilor respective cu care Chişinăul nu prea vrea să se certe. Cît despre evrei – „Aut nihil, aut bene” („Ori nimic, ori numai de bine!”). Nu de alta, dar poţi să te trezeşti cu un dosar nu numai la CEDO, dar şi la tribunalul de la Haga. Prin urmare, rămîne duşmanul extern.

La începutul secolului XX, ministrul de externe al Imperiului Rus, contele Pleve, spunea: „Pentru a evita revoluţia, noi avem nevoie de un mic război victorios”. A urmat războiul ruso-japonez din anii 1904-1905 pe care Rusia l-a pierdut în modul cel mai lamentabil cu putinţă. Înfrîngerea militară a catalizat revoluţia pe care a căutat să o evite Pleve. Un caz mai recent: în anul 1980, „gorilele” (dictatorii militari) aflate în fruntea Argentinei, simţind că guvernarea lor a adus ţara în pragul unei catastrofe economice, au provocat un război cu Marea Britanie pentru insulele Falkland (Malvine). Războiul a fost pierdut, la fel ca şi puterea. Într-un mod similar (şi cu acelaşi rezultat) a procedat şi Saddam Hussein în anul 1992.

Republica Moldova este un stat prea mic şi slab din punct de vedere economic şi militar (construirea vilelor, scoaterea cartofilor şi păzitul viilor şi livezilor nu sînt cele mai potrivite exerciţii pentru ridicarea nivelului pregătirii militare şi a moralului de luptă al soldaţilor Armatei Naţionale şi Trupelor de Carabinieri – n. a.) pentru a se aventura într-un conflict militar cu vecinii săi. Atacurile, fie şi verbale, împotriva Rusiei şi Ucrainei ar duce la un colaps economic inevitabil. Rămîne - România care, din diferite motive, nu poate şi nici nu doreşte să răspundă într-un mod adecvat la toate injuriile venite din partea Chişinăului. Este uşor să fii erou, atunci cînd ştii că adversarul nu va riposta.

Cine are nevoie de „republica” noastră sfîşiată de separatism, bolnavă de corupţie, criminalitate organizată, subdezvoltare economică şi polarizare socială ajunsă la paroxism? Rusiei – ea deja a obţinut cea dorit - „rmn”; Turcia – UTAG-ul; Bulgaria – Taraclia; Ucraina este preocupată, deocamdată, de problemele sale interne şi de asimilarea puţinei populaţii româneşti care a mai rămas pe pământurile rupte din trupul Moldovei istorice. Ce va fi atunci cînd aceste probleme vor rămîne de domeniul trecutului şi Kievul îşi va reaminti de pretenţiile sale asupra teritoriului întregii Basarabii?

România nu este nici ea interesată în reunire. Un hotar zdrenţuit de separatişti şi problemele inevitabile cu Ucraina şi Federaţia Rusă? Discursul unionist, prezent la unii politicieni români nu este decît un tribut adus tradiţiei istorice şi nimic mai mult! În Grecia, de pildă, orice politician care ar îndrăzni să afirme că Ciprul (stat independent şi suveran) sau Smirna (Izmir) nu sînt teritorii istorice greceşti, ar fi excomunicat imediat din viaţa politică. Nimeni, însă, nu va face nici un pas pentru înfăptuirea „enozis”-ului (din limba greacă – „reunire” – n. a.) lor, căci aceasta ar duce la un război cu Turcia şi excluderea Greciei din NATO şi UE.

LIMBA NOASTRĂ-I  O COMOARĂ (?)

Şi, în sfîrşit – limba discursului prezidenţial. Ea este o limbă română (moldovenească) schimonosită la maximum. Un şef de stat, în asemenea situaţie, s-ar strădui să vorbească în public cît mai puţin, pînă ce îşi va acoperi lacunele avute. Limbajul interviului denotă un provincialism incurabil. Să vedem, însă, ce spune în această privinţă literatura de specialitate.

În lucrarea colectivă „Antropologia politică”, care poartă semnătura renumiţilor filozofi ruşi V. V. Ilin, A. S. Panarin şi D. V. Badovski, este descris arhetipul omului politic provincial (pp. 191-192). Acesta, pentru a fi pe placul maselor, foloseşte intenţionat un limbaj provincial, „din popor” (în cazul nostru, Preşedintele nu se preface – el aşa vorbeşte – n. a.). Cu timpul, acesta devine o formă cotidiană de exprimare, un fel de „alter ego”. Limba este indicatorul cel mai sigur al nivelului culturii interioare a politicianului. Filozoful francez M. Montaigne afirmă că acel care schimonoseşte limba este „…un trădător faţă de societate; cuvîntul este unicul instrument cu ajutorul căruia noi ne anunţăm reciproc despre dorinţele şi ideile noastre… dacă noi ne lipsim de el, nu ne vom putea înţelege unii pe alţii; dacă el ne induce în eroare, este imposibilă comunicarea dintre oameni; el poate distruge toate legăturile structurii statului”[1].

În calitate de dovadă a justeţii celor spuse de Montaigne, politologul şi filozoful rus N. Komlev invocă soarta tragică a Uniunii Sovietice condusă de către M. S Gorbaciov. Acesta aşa şi nu s-a putut debarasa de jargonul sărăcăcios şi provincial al unui tractorist din Kuban. După cuvinte, afirmă Komlev, se ascunde practica socială şi se poate de conchis că bagajul lingvistic al unui individ corespunde cu autonomia şi bogăţia concepţiei sale despre lume. Aprecierea bagajului lingvistic şi a asociaţiilor legate de acesta înlătură orice dubii: purtătorul unui limbaj provincial şi sărac din punct de vedere stilistic nu are dreptul de a pretinde la funcţii înalte de stat[2].

Vreţi să vă convingeţi de justeţea argumentelor invocate de Montaigne, Ilin, Panarin, Badovski şi Komlev? Nu aveţi decît să studiaţi discursul reprezentanţilor elitei noastre politice de la anul 1991 – pînă în prezent. Sărăcia lui poate fi comparată numai cu mizeria în care trăim. Comentariile sînt de prisos.

P.S. Diareea verbală eurounionistă a „opoziţiei” noastre, deşi vorbită într-o română pretenţioasă, trezeşte un dezgust şi mai mare.

A. Apolschii

 

 

 

---

[1] Montaigne M. „Opîtî”, V. II, Moscova, 1960, pp.393-400

[2] Ilin V. V., Panarin A. S., Badovski D. V., Antropologia politică („Politiceskaia antropologhia”), Moscova, 1995, p. 192.