„Statele mici dispar, de obicei, în urma agresiunii din partea statelor mai mari iar imperiile – în urma unor trădări din interiorul lor” Charles des Montesquieu.

ÎNCEPUTUL SFÎRŞITULUI

Dezintegrarea imperiului sovietic la începutul anilor nouăzeci ai secolului trecut, a marcat sfîrşitul unei perioade de mai bine de o jumătate de secol în care lumea a fost controlată de către două supraputeri -S.U.A. şi U.R.S.S. Toate statele lumii, într-o măsură mai mare sau mai mică, erau nevoite să se conformeze aceastei realităţi.

Au fost momente cînd părea că Uniunea Sovietică şi-a atins toate scopurile geopolitice, trasate încă de către predecesoarea sa – Rusia Ţaristă. Practic toată Eurasia se afla sub controlul său şi al aliaţilor săi ideologici. Mai multe ţări din Europa Răsăriteană, Africa, Asia şi America Latină se găseau în sfera de influenţă sovietică.

Dar primele fisuri în blocul comunist au apărut odată cu declanşarea „Războiului Rece”. Iugoslavia lui Tito a refuzat să accepte modelul sovietic de construire a socialismului şi a fost excomunicată din mişcarea comunistă internaţională. Numai sprijinul acordat de către S.U.A. şi Marea Britanie i-a salvat pe iugoslavi de la urmările grave prin care, ulterior, au trecut Ungaria şi Cehoslovacia.

Următoarea „schismă” este legată de moartea lui Stalin şi întronarea la Kremlin a fostului său lacheu şi bufon – Nikita Hruşciov care, în mare taină şi ca orice slugoi, întotdeauna şi-a urît şi invidiat fostul stăpîn. Are loc farsa sub denumirea de „critica cultului personalităţii lui Stalin”. Neavînd autoritatea şi capacităţile marelui său predecesor, Hruşciov a încercat să dezvolte politica acestuia. Însă eforturile sale de al imita s-au dovedit a fi jalnice şi ridicole, soldîndu-se, după cum şi era de aşteptat, cu un eşec total.

Izbucnirile sale impulsive şi ofensatoare au îndepărtat din lagărul sovietic China comunistă şi Albania. România îşi începe renumita sa „frondă” care-şi va atinge apogeul pe timpul lui Ceauşescu. Încercările lui Hruşciov de a înfrunta S.U.A., inclusiv recurgînd şi la „bluf”-ul racheto-nuclear, s-au terminat cu o capitulare înjositoare în faţa americanilor (criza din Marea Caraibilor).

În politica sa internă Nikita Hruşciov a dus o linie şi mai aventuristă decît pe plan extern. Promisiunile sale de edificare a comunismului în U.R.S.S. către anul 1980, crearea „sovnarhozurilor”, porumbomania, iradicarea religiei şi alte proiecte irealizabile au compromis cu totul ideea comunistă.

A urmat apoi o perioadă de stagnare care s-a încheiat cu marasmul senil al herontocraţiei nomenclaturiste Brejnev-Cernenko. Dacă după crahul campaniilor hruşcioviste s-au mai păstrat încă unele iluzii, apoi, către anii 80, acestea s-au spulberat complect. Din inerţie se mai vorbea de la cele mai înalte tribune despre devotamentul şi adeziunea faţă de ideologia marxist-leninistă, însă aparenţele nu mai puteau înşela pe nimeni – comunismul era sortit pieirii. Omenirea s-a mai lecuit de încă o boală a copilăriei.

Nomenclatura sovietică şi de partid, acea „noua burghezie” apărută după moartea lui Stalin, a început cu înfrigurare să caute căi pentru a supravieţui naufragiului iminent al imperiului sovietic Aceste căutări l-au adus la putere pe M. S. Gorbaciov cu politica sa de „perestroika”.

MASS-CULTURA OCCIDENTALĂ ŞI APORTUL EI LA GRĂBIREA PRĂBUŞIRII U.R.S.S.

Washingtonul a urmărit întotdeauna cu gelozie ascensiunea sovietică şi unde au reuşit i-au pus piedici. Preşedintele S.U.A. Garry Truman în timpul celui de-al doilea război mondial (pe atunci el îl secunda ca vice-preşedinte pe F. D. Roosevelt), a formulat deschis politica administraţiei americane prin următoarea frază: „Cînd vom vedea că înving germanii, ar trebui să-i ajutăm pe ruşi iar dacă încep să învingă ruşii – pe germani”. După terminarea războiului a urmat o scurtă perioadă de acalmie, după care relaţiile Est – Vest s-au încordat din nou.

Anul 1947 şi celebra cuvîntare a lui W. Curchill de la Foultone a marcat declanşarea formală a „războiului rece”. Însă acesta, de fapt, a început cu mult înainte. Hitler avea dreptate cînd a apreciat alianţa anglo-americano-sovietică ca fiind una protivnică tuturor legilor logicii şi politicii şi i-a prezis un sfîrşit grabnic (e drept că a cam greşit durata).

Goana înarmărilor care a urmat după război şi rolul ei în „defoolt”-ul U.R.S.S. au fost tratate destul de serios şi de obiectiv în mii de lucrări ale sovetologilor şi americaniştilor din mai multe ţări. De aceea aş vrea să mă opresc mai mult asupra altui factor, pe care îl consider tot atît, dacă nu şi mai hotărîtor, ce ţine de evenimentele de la începutul anilor nouăzeci ai secolului trecut.

Aici este vorba de ofensiva ideologică şi răspîndirea pe toate căile a valorilor liberalismului şi culturii de masă a societăţii de consum occidentale. În fosta U.R.S.S. se vorbea mereu despre „creşterea neîntreruptă a bunăstării materiale a poporului sovietic”, însă niciodată de cea a unui om concret luat în parte. „Bunăstarea materială sovietică” era exprimată în cifre goale neacoperite de un conţinut real, în primul rînd cu mărfuri de larg consum calitative.

Marina Vladi îşi amintea cu oroare cum soţul ei, renumitul bard sovietic Vladimir Vîsoţki, după ce-a vizitat un supermarket obişnuit din Berlinul de Vest şi a văzut belşugul de mărfuri expus în vitrinele acestuia, a început să plîngă. El nu putea nici de cum să înţeleagă de ce oamenii sovietici trăiesc cu mult mai rău decît foştii săi adversari învinşi.

Puţinele filme occidentale care ajungeau totuşi pe ecranele cinematografelor noastre accentuau şi mai mult prăpastia dintre ceea ce era „la ei” şi „la noi”. Cei care au reuşit să ajungă „peste cordon” fie cu probleme de serviciu, călătorii turistice, serviciu militar sau chiar în timpul războiului, fără să vrea făceau o comparaţie între ceea ce vedeau acolo şi ceea ce îi aştepta acasă. Evident că răspunsul putea să fie numai în defavoarea sistemului socialist sovietic care niciodată nu si-a axat atenţia asupra satisfacerii necesităţilor mărunte, dar foarte importante, a vieţii cotidiene.

O altă direcţie în care socialismul a pierdut lupta pe toate fronturile era viaţa cultural-spirituală. Materialismul militant promovat de către această ideologie a dus la distrugerea spiritualităţii şi culturii popoarelor sovietice. Aşa zisa cultură a „realismului socialist” s-a dovedit a fi un surogat prea primitiv pentru a îndestula interesul oamenilor sovietici pentru frumos.

Viaţa religioasă, care pe timpul lui Stalin şi-a mai revenit puţin după dezastrul antebelic, a fost din nou pusă sub interdicţie de către acelaşi Hruşciov care se lăuda că în anul 1980 îl va demonstra la televizor pe ultimul preot sovietic. Lăcaşele de cult erau din nou închise şi transformate în cluburi, muzee de ateism şi depozite.

În viaţa spirituală a sovieticilor s-a creat un vacuum pe care s-au grăbit să-l umple „maeştrii” kitch-ului holliwudian, care au propulsat în vidul format valorile îndoielnice ale culturii de masă occidentale. Această „cultură” în fond este lipsită de conţinut, însă e ambalată în culori ţipătoare. Ele corespund gustului nu prea rafinat al filistinului euro-american care este preocupat de un singur gînd – „acum şi aici!” Principalul e să nu-şi prea încordeze facultăţile mintale cu căutarea vre-unui sens ascuns în cele văzute, citite sau auzite.

Desigur că asemenea „cultură” se potrivea de minune cu necesităţile, în fond foarte primitive, ale „homo sovieticus” care, educat fiind în spiritul unui adevărat proletar, avea nevoie doar de „pîine şi distracţii”. Ideologia marxist-leninistă demult îşi pierduse orice atractivitate, iar cultura „realismului socialist” era ruptă total de viaţă şi nu mai era luată în serios nici chiar de către autorii ei.

Un alt factor foarte serios care a contribuit la reuşita ofensivei occidentale a fost distrugerea de către regimul comunist a vechii intelectualităţi care a fost împuşcată, deportată şi exilată. Pentru a construi noua societate, acest regim nu avea nevoie de personalităţi care i-ar fi putut pune la îndoială „valorile”. Liderul Chinei comuniste Mao Zedong a formulat foarte cinic această stare de lucruri: „Cele mai frumoase hieroglife pot fi scrise doar pe o foaie de hîrtie albă şi imaculată”.

Noua intelectualitate sovietică, care luase naştere între timp, a fost pusă în postura de slugă a regimului şi era discriminată comparativ cu celelalte pături sociale sovietice – muncitorimea, ţărănimea kolhoznică şi, bineînţeles, nomenclatura de partid şi de stat. Pierderea prestigiului muncii intelectuale se face resimţit şi astăzi, deşi au trecut mai bine de patrusprezece ani de la prăbuşirea comunismului.

Ofensiva mass-culturii occidentale s-a declanşat, în primul rînd, prin intermediul radioului. Încă V. I. Lenin a atras atenţia asupra importanţei extraordinare a acestui mijloc de propagandă care nu cunoaşte graniţe. Pe teritoriul statelor Europei de Vest au fost create de către, sau pe banii americanilor, mai multe posturi de radio înzestrate cu emiţătoare puternice orientate spre U.R.S.S. şi sateliţii ei răsăriteni. Transmisiile lor erau făcute în zeci de limbi şi dialecte vorbite pe teritoriul acestor ţări.

Deşi erau bruiate, aceste „voci” erau din ce în ce mai auzite şi-şi făceau efectul lor nociv încet dar implacabil. Totalitarismul comunist a fost supus eroziei  atît din interior cît şi din afară. Aici s-ar mai adăuga şi imixiunea modului de viaţă occidental prin intermediul rarelor filme de peste cordon care, totuşi rulau pe ecranele noastre, a casetelor video şi a jurnalelor aduse prin contrabandă de către puţinii care aveau ocazia să viziteze Apusul aflat, după cum perora propaganda comunistă, într-o stare de permanentă putrefacţie.

Nomenclatura comunistă se îmbogăţea în taină şi copia modul de viaţă occidental împotriva căruia se lupta. Tineretul „de aur” (copiii aceloraşi funcţionari de partid şi de stat) imitau eroii îndrăgiţi din blokbasterele holliwudiene şi nicidecum pe Pavel Korciaghin sau pe Paşa Anghelina.

Cu o iuţeală fulgerătoare s-a răspîndit o boală specifică Uniunii Sovietice cu o denumire practic intraductibilă – „veşcism” (ceva de genul maniei acumulării fără sens a obiectelor şi produselor „de prestigiu”). Această boală tipic filistină a otrăvit conştiinţa şi aşa cu un nivel nu prea ridicat al „homo sovieticus”. Occidentul s-a folosit imediat de acest „pliuşkinism” pentru a-şi infiltra ideologia sa liberală.

În societatea sovietică s-au format două clase între care s-a creat o adevărată prăpastie de netrecut. Uriaşa majoritate o alcătuia poporul simplu care  ducea tot greul muncii „construcţiei comunismului” şi mizeria ce o însoţea. La celălalt pol se afla pătura funcţionarilor de partid şi de stat care s-a transformat într-o adevărată castă ereditară în care accesul intruşilor din pătura de jos era strict interzis.

„Aristocraţia” sovietică îi dispreţuia pe proletarii din rîndul cărora au ieşit. Snobismul lorzilor britanici faţă de englezii simpli ar fi culmea democraţiei comparativ cu această discriminare. Lozincile comuniste demult nu mai erau decît o frazeologie rituală lipsită de orice credibilitate. „Perestroika” gorbaciovistă nu a făcut decît să finalizeze procesul demult declanşat în societatea sovietică.

Anul 1991 nu a fost decît sfîrşitul logic al fenomenelor distructive care au început odată cu Congresul XX al P.C.U.S. şi „critica cultului personalităţii lui Stalin” din anul 1956. Vacuumul format prin distrugerea valorilor creştine orodoxe, care au salvat de atîtea ori poporul rus în momentele de grea cumpănă, nu a mai putut fi umplut cu nimic.

A urmat o perioadă de haos şi triumf al distrugerii care poate fi comparat numai cu cea de la începutul secolului XVII numită şi „Velikaia Smuta” (marele haos, marele dezmăţ).

Alexandru Savin

(Va urma)