Asia de Sud-Est

(vezi partea a I-a…)

Asia de Sud-Est este una dintre cele mai importante regiuni de pe glob din punct de vedere geopolitic, deoarece este aşezată la joncţiunea a două oceane (Indian şi Pacific) şi în apropiere nemijlocită a două dintre viitoarele supraputeri – China şi India. Aici sînt concentrate rezerve uriaşe de ţiţei, minereuri de uraniu, cositor, boxite, metale nobile şi pietre preţioase etc. Condiţiile pentru dezvoltarea unei agriculturi intensive sînt aproape ideale. Statele din regiune dispun de braţe de muncă înalt calificate şi relativ ieftine. Toţi aceşti factori au făcut ca ASEAN să devină un nou centru economic al lumii care face o concurenţă destul de serioasă celor tradiţionale (SUA, Japoniei şi Europei).

Componenţa etnico-confesionalăi a acestei regiuni este extraordinar de pestriţă. Cele cîteva sute de popoare confesează islamul, budismul, creştinismul, religiile tradiţionale chineze (taoismul şi confucianismul), hinduiste (hinduismul propriu-zis şi derivatele sale – sikhismul şi jainismul) şi culturile animiste. Cea mai mare comunitate este cea musulmană care domină în Indonezia, Malaesia, Brunei, pe insulele Mindanao şi Sebu (Philipinele) şi în Thailanda de Sud (istmul Kra). Islamul este confesat şi de către unele popoare şi triburi din Mianmar (fosta Birmanie), Vietnam, Kambodja şi Laos.

Pe insulele filipineze Mindanao şi Sebu musulmanii de acolo (Frontul de eliberare Moro şi gruparea teroristă „Abu Sayaf”) duc timp de vre-o patruzeci de ani o luptă de gherilă împotriva autorităţilor de la Manila pentru crearea în aceste regiuni a unui stat islamic. Acelaşi lucru are loc în sudul Thailandei şi în statele autonome Shan şi Kacin ale Uniunii Mianmar.

O situaţie deosebită s-a creat în Malaesia şi Indonezia – state în care islamul este proclamat religie de stat. În aceste ţări de rînd cu musulmanii există numeroase grupuri etno-confesionale minoritare. În Malaesia circa o treime din locuitori sînt chinezi care confesează religiile tradiţionale chineze, budismul şi creştinismul. Între aceste grupuri persistă o puternică stare conflictuală care eclatează periodic în pogromuri, lupte de stradă şi de gherilă. Printre altele, în anul 1965 Federaţia Malaesă a exclus din rîndurile sale Singaporul pentru a nu se pomeni peste o perioadă de timp cu o majoritate chineză. În ultimul timp în această ţară se activizează grupările islamiste fundamentaliste.

În Indonezia problemele etno-confesionale sînt şi mai acute decît în Malaesia, deoarece minorităţi de acest gen sînt mai multe. Insulele Molucele Mici şi provincia Irian-Jaya sînt populate de către creştini, iar insula Bali – de către hinduişti. La fel ca şi în ţara vecină, persistă o sinofobie virulentă alimentată de situaţia dominantă a huaziao[1].

Situaţia din provincia sumatreză Aceh demonstrează cu lux de amănunte că aşa-zisa „naţiune unică musulmană „Umma” nu este decît un mit. În această regiune (care în secolul XIX a fost protectorat britanic, spere deosebire de restul Indoneziei) locuită tot de către musulmani, are loc o puternică mişcare secesionistă. La baza ei se află lupta pentru controlul asupra rezervelor de petrol care sînt concentrate aici. Aceh-ul pur şi simplu nu vrea să împartă veniturile cu restul Indoneziei.

În aceeaşi ordine de idei se înscriu pretenţiile teritoriale ale Indoneziei faţă de Malaesia în legătură cu statele Sarawac şi Sabah (care fac parte din federaţia malaesă). Aceste pretenţii au debuşat nu o dată în ostilităţi de frontieră între cele două „ţări-surori întru islam”.

Prin tradiţie în Indonezia islamul a fost mai puţin radical decît în restul „Dar al Islam” („Lumea Islamului”). În ultimul timp însă lucrurile s-au schimbat foarte mult. Vahhabismul a cîştigat teren mai ales după căderea dictaturii lui Suharto, cînd a avut loc o liberalizare a vieţii politice şi controlul din partea statului a slăbit. După intervenţia americană în Irak şi în Indonezia s-au început manifestaţii combinate cu acţiuni teroriste anti-occidentale (exploziile din discotecile şi hotelurile vizitate de străini).

Indonezia trece printr-o gravă criză economică şi politică, dar în caz de redresare a situaţiei ea promite să devină o mare putere regională, avînd toate atuurile necesare pentru aceasta. În afară de Malaesia ea mai are probleme teritoriale cu Singapore (din cauza unor insuliţe din strîmtoarea Malaca) şi Papua-Noua-Guinee (care revendică provincia Irian-Jaya, locuită şi ea de către popoarele papuase). Nu demult Jakarta a avut de suferit o înfrîngere umilitoare în problema Timorului Oriental[2], căruia a fost nevoită să-i acorde independenţă după un sfert de secol de ocupaţie. Succesul obţinut de către timorieni este un imbold şi pentru alte popoare rebele care îşi revendică dreptul la independenţă.

Sultanatul Brunei este un stat liliputan enclavat de către Malaesia, dar dispune de rezerve uriaşe de petrol şi gaze naturale, ceea ce îi permite să joace un rol destul de activ în regiune. La fel ca şi vecinii şi partenerii săi din ASEAN (Filipinele, Vietnam şi Malaesia), Brunei pretinde la insulele Spratly însă este puţin probabil să-i reuşească ceva, deoarece în competiţie pentru acest arhipelag s-a inclus una dintre potenţialele supraputeri – China.

Cele mai multe probleme cu mişcările islamiste le are Filipinele. În sudul ţării sînt situate două insule mari cu o numeroasă minoritate musulmană. Este vorba de insulele Mindanao şi Sebu, unde locuiesc mulţi musulmani (aşa-numiţii „Moro”). Deşi nu alcătuiesc majoritatea populaţiei în nici o provincie, Moro cer crearea pe aceste insule a unui stat islamic independent. Partizanii islamişti mai moderaţi de pe insula Mindanao s-au mulţumit cu o autonomie locală, pe cînd cei de pe Sebu (mişcarea teroristă „Abu-Sayaf” legată cu Usama-ben-Laden) rămîn pe poziţiile iniţiale şi continuă războiul de gherilă şi întreprind în continuare acţiuni teroriste de intimidare a turiştilor occidentali pentru a sili Manila să capituleze.

Asia de Sud-Est se află în pragul unei explozii demografice. Aceasta se referă în primul rînd la Indonezia care şi aşa este cea mai populată ţară a lumii musulmane. Din insulele sale (iar Indonezia este o ţară insulară) cea mai mare densitate o are Java. Guvernul de la Jakarta a încercat să canalizeze excedentul populaţiei javaneze pe alte insule însă fără rezultate vizibile. Tot mai mulţi indonezieni aleg calea emigraţiei nelegale în Australia vecină care are un înalt nivel de viaţă. Aceasta se fereşte de soarta statelor europene care au o numeroasă diasporă musulmană ce refuză de a se integra în societatea europeană şi a devenit un adevărat focar de instabilitate politică şi de criminalitate. Pentru a stopa afluxul de imigranţi nelegali, Kanberra ia măsuri drastice de securitate care duc la încordarea relaţiilor cu Jakarta (de altfel, nu prea bune).

(Va urma)

A. Savin

[1] Huaziao – denumirea chinezilor din diasporă. Ei, de obicei, deţin poziţiile-cheie în economia şi finanţele statelor-gazdă, ceea ce trezeşte la populaţia locală dispoziţii sinofobe (un fenomen asemănător cu antisemitismul).

[2] Timorul Oriental: stat situat în jumătatea estică a insulei omonime şi enclava Ocusi. Pînă în anul 1974 a fost colonie portugheză revendicată de Jakarta. Imediat după evacuarea trupelor portugheze, ţara a fost ocupată de armata indoneziană. Timp de mai bine de 25 de ani pe insulă s-au dus lupte de gherilă între trupele de ocupaţie şi o mişcare de eliberare naţională a Timorului de Est. După căderea dictaturii lui Suharto, Jakarta a fost nevoită, sub presiunea ONU, să-i acorde independenţă fostei sale provincii.