Dintre cel trei religii mondiale mari – budismul, creştinismul şi islamul, ultima este cea mai tînără şi cea mai dinamică (după ritmul de creştere a numărului credincioşilor). În prezent, majoritatea celor care se convertesc la una din aceste trei confesiuni o constituie neofiţii musulmani. Cauzele sînt multiple şi se deosebesc în dependenţă de situaţia concretă şi specificul fiecărei regiuni, ţări sau continent luate în parte.

AFRICA

Întrebare adresată postului de radio Erevan: Ce se va întîmpla dacă în pustiul Sahara va birui socialismul? – La început va fi tot aşa ca şi mai înainte, însă peste puţin timp se va simţi deficitul de nisip! (Anecdotă din perioada sovietică)

Dacă privim la harta confesională a continentului africane, atunci toată partea lui de nord şi litoralul Oceanului Indian se prezintă ca o imensă pată verde[1] care se măreşte pe an ce trece. În majoritatea statelor din nordul Africii islamul este deja religie de stat, iar şariatul[2], de fapt, a substituit sistemele de drept preluate de la europeni (anglo-saxon şi continental).

În timpul procesului de decolonizare care a avut loc după cel de-al Doilea Război Mondial, majoritatea statelor africane au ales calea socialistă de dezvoltare, ca o alternativă capitalismului fostelor metropole. În majoritatea cazurilor adeziunea elitei politice locale la cauza socialismului a purtat mai mult un caracter declarativ, totuşi, în multe ţări africane s-au făcut experimente socialiste. Acestea au dus la urmări catastrofale chiar şi pentru statele africane bogate în zăcăminte minerale şi cu o economie şi infrastructură relativ dezvoltată şi diversificată.

Foarte relevant în această ordine de idei este exemplul Algeriei, ţară care dispune de uriaşe rezerve de petrol şi gaze naturale. Pe timpul stăpînirii coloniale franceze ea era unul dintre cei mai mari exportatori de produse agricole din bazinul mediteranian (vinuri, lemn de plută, stafide, citrice, conserve de legume, produse animaliere etc.). După un îndelungat şi sîngeros război anticolonialist, algerienii (ajutaţi de către URSS şi Cuba lui Fidel Castro) în anul 1962 şi-au obţinut independenţa.

Imediat a urmat deposedarea de pămînt şi expulzarea din ţară a două milioane de colonişti francezi (cei mai buni fermieri, specialişti şi muncitori calificaţi). Terenurile agricole au fost împărţite felahilor analfabeţi. A avut loc crearea unor cooperative agricole („satele socialiste”), naţionalizarea industriei petro-chimice şi alte reforme în stil sovietic. Către anii ‘90 aceste experimente socialiste au adus Algeria în pragul colapsului economic, politic şi social.

Criza totală a societăţii algeriene a provocat creşterea popularităţii ideilor fundamentalismului islamic. Cînd biruinţa în alegeri a islamiştilor a devenit inevitabilă, autorităţile au recurs la declararea stării de asediu. Ea a fost urmată de un adevărat război civil soldat cu sute de mii de jertfe omeneşti.

Experimente socialiste au avut loc în mai multe state africane(Angola, Mozambic, Guineea, Ethiopia, Tanzania, etc.), dar cu aceleaşi rezultate ca şi în Algeria. Ele au făcut ca popoarele africane să capete imunitate împotriva oricăror modele de socialism, fie sovietic, chinez, african, arab sau de altă natură.

Modelul capitalist occidental este tot atît de detestat ca şi cel socialist, deoarece el aminteşte de timpurile colonialismului cînd pe tot continentul african exista doar o singură ţară independentă – Ethiopia (Africa de Sud era dominion britanic, iar Liberia – marionetă a SUA), iar africanii erau trataţi de către colonizatorii europeni ca pe nişte „untermenchen“[3]. Iată de ce şi misionarismul creştin de sorginte catolico-protestant nu se bucură de prea mare succes printre africani.

Cît priveşte credinţele autohtone, ele ţin de orînduirea gentilico-tribală şi nu pot deveni o ideologie de stat, fiind proprii numai pentru un cerc îngust de oameni. În asemenea condiţii misionarii islamului finanţaţi din belşug de către emirii din Golf[4] se bucură de un succes deosebit.

Islamul se răspîndeşte deosebit de repede în statele aflate la sud de tropicul Racului (aşa numita „Africă Neagră”). Pentru populaţia lor, în majoritate analfabetă, islamul cu simplitatea sa care nu lasă loc tainelor şi minunilor greu de explicat, este deosebit de atractiv. Corupţia regimurilor laice (de cele mai dese ori – dictaturi militare), sărăcia, dezastrul economic şi a haosul politic fac ca ideile fundamentalismului islamic (care propun modelul unei societăţi libere de aceste fenomene negative) să devină din ce în ce mai populare

AMERICA

În statele Americii de Nord şi din bazinul Mării Caraibelor există o numeroasă populaţie de culoare care în trecut a fost supusă discriminării şi exploatării de către albi. Apartheidul şi segregarea rasială[5] nu se mai practică demult şi sînt interzise prin lege. Memoria istorică, însă, păstrează ura, obida şi neîncrederea semănată odată între majoritatea albă şi minoritatea de culoare (în stătuleţele din bazinul Mării Caraibelor acest raport este invers-proporţional). Marşurile de protest şi campaniile de nesupunere civilă din anii ‘60 au fost schimbate de o nouă formă de protest: populaţia afro-americană se converteşte în masă la islam.

Cel mai mare pericol astăzi îl prezintă nu rasismul şi xenofobia albilor, ci al afroamericanilor (teoria „negritudinii”). Foarte mulţi afroamericani s-au convertit la islam numai ca să nu fie de aceeaşi religie cu albii. În SUA a luat naştere mişcarea „Poporul negru al Islamului” care numără cîteva milioane de membri. Ea, de rînd cu organizaţia teroristă afroamericană „Panterele negre”, promovează un rasism negritud de cea mai joasă speţă.

Intervenţia americană în Irak şi „pîngărirea” locurilor sfinte ale Islamului de către soldaţii nemusulmani ai coaliţiei anti-irakiene (printre care erau şi evrei) au dat motiv organizaţiilor fundamentaliste să declare „jihad[6]” Statelor Unite. La tensionarea situaţiei au mai contribuit şi declaraţiile imprudente ale preşedintelui american George W. Buch (care nu străluceşte printr-un intelect deosebit) despre „cruciada antiteroristă[7]” (făcute imediat după atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001).

În unele ţări din bazinul Mării Caraibelor, precum Surinam, Trinidad-Tobago şi Guyana mişcările şi partidele islamiste sînt foarte active şi periodic destabilizează situaţia din aceste ţări, recurgînd la violenţă ca procedeu al luptei politice. Islamul prinde rădăcini şi în Jamaica, deşi, în urmă cu cîteva decenii, aici nu erau deloc musulmani.

EUROPA DE VEST

În Europa occidentală după război în căutarea unei vieţi mai bune au pătruns milioane de imigranţi din ţările musulmane africane şi asiatice, precum şi refugiaţi din zonele de conflict în care este atît de bogată lumea islamică. Deosebit de mare este numărul lor în Franţa, Germania, Spania, Italia, Olanda şi Marea Britanie, ţări care (cu excepţia Germaniei) au avut în trecutul nu prea depărtat întinse imperii coloniale. Speranţele că imigranţii musulmani se vor integra paşnic în societatea europeană s-au dovedit a fi nişte iluzii deşarte. Aceştia refuză să accepte modul de viaţă occidental şi se aşează cu traiul în cartiere separate, formînd adevărate ghetouri afro-asiatice în inima metropolelor europene.

Susţinerea de către Occident a Israelului în lupta acestuia cu lumea arabă şi intervenţia americano-engleză în Irak şi Afghanistan au provocat o vie nemulţumire în diaspora musulmană din Europa. Această nemulţumire se manifestă nu numai prin respingerea modului de viaţă european, dar şi prin forme mai violente de genul deturnărilor de avioane (Athena, Nicosia ş. a.), luarea de ostatici (Olimpiada de la Munchen, Germania), acţiunilor teroriste individuale (asasinatele politice din Olanda) şi organizate (exploziile din metropolitanurile madrilene şi londoneze).

Liberalismul excesiv de care au dat dovadă statele Uniunii Europene în problema migraţiei forţei de muncă şi acordării azilului politic disidenţilor politici (adeseori fundamentalişti) din ţările musulmane a dus la destabilizarea vieţii politice interne în ţările-gazdă. Ghetourile muslmane din oraşele europene au devenit adevărate focare de violenţă, criminalitate, xenofobie rasială şi confesională.

Bătrînul continent a devenit arena luptelor interne dintre diferite grupări islamiste şi naţionaliste. În această ordine de idei se deosebeşte Republica Federativă Germană care în anii „bum”-ului economic din anii ‘70 a primit foarte mulţi gastarbaiteri (muncitori necalificaţi) din Turcia şi Iugoslavia. În aceste ţări au loc sîngeroase ciocniri interetnice între turci şi kurzi, sîrbi şi albanezi, etc. În consecinţă, de fiecare dată cînd în Turcia au loc lupte între trupele guvernamentale şi gherilele kurde sau alte evenimente (de pildă arestarea liderului kurd Ogialan), în oraşele germane au loc pogromuri şi adevărate lupte de stradă dintre reprezentanţii acestor etnii. La fel se prezintă şi situaţia cu imigranţii din fosta Iugoslavie.

La începutul anilor ‘90 ţările NATO s-au amestecat activ în conflictul balcanic de partea bosniacilor şi a albanezilor musulmani din Kosovo împotriva sîrbilor ortodocşi. În Europa de Vest au pătruns sute de mii de bejenari din aceste regiuni care s-au folosit de ocazie şi au obţinut statutul refugiaţi. Aceştia, de rînd cu transfugii din ţările Asiei şi Africii, creează probleme grele bugetului comunitar şi periclitează pacea socială şi ordinea publică în statele din regiune.

Unul dintre rezultatele miopiei euro-liberalilor este apariţia în mediul acestor „refugiaţi” a diferitor grupări mafiote care se evidenţiază prin cruzimea şi lipsă totală de scrupule în alegerea mijloacelor pentru atingerea scopurilor lor criminale[8].Un loc aparte în această ordine de idei îl deţin grupările de provenienţă albaneză (mai ales din Kosovo). Ele s-au cuibărit în Macedonia şi Italia. Pe peninsula Apenină ele au eclipsat renumita mafie siciliană, calabreză (Camorra) şi napolitană (n’Draghetta). Grupările criminale albaneze domină în aşa ramuri ale „busines”-ului criminal, precum proxenetismul, traficul de stupefiante şi „carne vie” (mai ales din ţările est-europene printre inclusiv din Republica Moldova) etc.

Tot în Europa Occidentală se află centrul financiar-bancar al lumii islamice din care vin ajutoare băneşti pentru organizaţiile teroriste de orientare fundamentalist-islamică din întreaga lume inclusiv şi a celor care-şi au aici cîmpul operaţional.

EUROPA DE SUD-EST

În Europa au existat mai multe regiuni în care musulmanii au constituit pe timpuri o parte considerabilă a populaţiei. Este vorba de peninsula Iberică, Malta, Septimania, Languedoque, Provence, Calabria şi Sicilia. În perioada medievală timpurie ele au făcut parte din Califatul Arab sau din statele musulmane care au luat naştere pe ruinele acestuia. După Reconchista[9] populaţia musulmană a fost izgonită sau forţată să se convertească la catolicism. Ultimul bastion al maurilor din Europa de Vest (emiratul din Grenada) a căzut în anul 1492. Refluxul islamului  în Apus a coincis cu ofensiva lansată de către turcii otomani (musulmani şi ei) în sud-estul Europei. În anul 1453 cade Constantinopolul şi Imperiul Otoman cucereşte întreaga peninsulă Balcanică.

Tributare ale Porţii devin şi Ţările Româneşti, însă, ele reuşesc să-şi păstreze suveranitatea internă şi externă pe cînd celelalte state ortodoxe din regiune devin simple paşalîcuri[10] turceşti. Turcii nu au procedat la convertirea forţată a ortodocşilor la islam, fiindcă ei alcătuiau principala masă a contribuabililor.

Excepţie au făcut bogomilii, membrii unei secte satanice care a luat naştere pe teritoriul Bosniei actuale şi care s-a răspîndit şi în Europa Apuseană unde erau cunoscut sub denumirea de catari sau albigensi[11]. Bogomilii s-au convertit în masă la islam. Drept răsplată pentru renegare aceşti prozeliţi au fost numiţi în funcţii de răspundere în administraţia locală şi în timpul stăpînirii otomane au alcătuit elita politică şi socială în regiune. Masa principală a bosniecilor şi pomacilor (sîrbii şi bulgarii care s-au convertit la islam, dar şi-au păstrat limba) era concentrată în oraşe şi tîrguri unde se afla sediul autorităţilor şi trupele de garnizoană turceşti. De aceea populaţia musulmană era prezentă sub forma unor insuliţe izolate într-un mediu alcătuit din creştini ortodocşi.

Tot la islam s-au convertit şi majoritatea albanezilor. În armata turcă ei alcătuiau trupele neregulate, iar la curţile domnitorilor fanarioţi din Ţările Româneşti – poterele de arnăuţi (detaşamente de mercenari cu funcţii poliţieneşti şi gărzi de corp).

În urma Primului Război Balcanic din anul 1912 cînd a avut loc retragerea otomană din Balcani, minoritatea musulmană şi-a pierdut statutul său privilegiat şi a devenit un factor destabilizator pentru statele noi din zonă. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial musulmanii balcanici au colaborat activ cu puterile Axei, sperînd că acestea le vor restabili fostul statut.

Cu toate acestea, în Iugoslavia lui Tito, bosanii şi albanezii cosovari şi-au obţinut propriile formaţiuni statale autonome – Republica Iugoslavă Socialistă Unională Bosnia şi Herţegovina şi Ţinutul Autonom Cosovo-Metohia (cu statut real de republică unională). Mai proastă era situaţia pomacilor, albanezilor şi turcilor din Bulgaria şi Grecia. Cît priveşte Albania comunistă, aici religia în genere a fost declarată în afara legii.

Căderea „cortinei de fier”[12] şi destrămarea sistemului mondial al comunismului a însemnat şi sfîrşitul dictaturilor comuniste din Balcani. SUA şi acoliţii săi, sub pretextul „apărării drepturilor omului”, s-a folosit de moment pentru a da lovitura de graţie Ortodoxiei, incitînd minorităţile etno-confesionale din fosta Iugoslavie, Bulgaria şi România la acţiuni cu caracter separatist.

În acelaşi timp, Occidentul se face a nu observa că nu există nici o ţară musulmană unde drepturile minorităţilor confesionale şi naţionale ar fi respectate cît de cît, chiar şi acolo unde ele alcătuiesc un procent însemnat al populaţiei şi locuiesc compact. Este destul să ne amintim de genocidul creştinilor din Sudan şi Indonesia sau al armenilor, grecilor şi kurzilor din Turcia.

Susţinerea Islamului de către Occident este cu atît mai stranie, cu cît unii lideri musulmani din Balcani şi-au declarat deschis adeziunea faţă de ideologia islamică fundamentalistă (de pildă răposatul preşedinte bosniac Alija Izetbegovici). Un stat fundamentalist islamic în centrul Balcanilor ar însemna un focar permanent de destabilizare a relaţiilor internaţionale, interetnice şi interconfesionale pentru întreaga Europă. „Strategii” euroatlantici, însă, nu sînt în stare sau nu vor să sesizeze acest pericol, sperînd că toată energia distructivă a islamismului va fi îndreptată înspre lumea ortodoxă. Aceeaşi greşeală fatală au făcut-o în anul 1938 (cîrdăşia de la Munchen) cînd au încercat să canalizeze tendinţele agresive ale hitlerismului spre Răsărit. Rezultatul a fost total contrar aşteptărilor. Total contrar este şi acum.

(continuarea va urma)

[1] Culoarea verde este culoarea tradiţională a islamului.

[2] Şaria: din limba arabă – „calea cea bună”. Cod care cuprinde norme şi recomandări cu caracter juridic din Coran şi Sunna (tradiţia musulmană).

[3] Untermenchen: termen din lexiconul nazist care ar însemna „oameni de rasă inferioară”.

[4] Golf: denumirea uzuală a Golfului Persic, regiune în care se află bogatele emirate arabe care deţin cele mai mari rezerve de petrol şi gaze naturale din lume. Aceste state sînt principalii „sponsori” a misionarismului islamic.

[5] Teorii rasiste care propagă superioritatea rasei albe şi dezvoltarea separată a raselor.

[6] Jihad sau gazavat: război sfînt al musulmanilor împotriva necredincioşilor.

[7] În lumea islamică cuvîntul „cruciadă” trezeşte nişte asociaţii foarte neplăcute legate de epoca medievală cînd Europa romano-catolică s-a lansat în campaniile de „eliberare” a Pămîntului Sfînt (Palestinei). Cavalerii cruciaţi s-au comportat atunci ca nişte vandali.

[8] Cauza principală a acestui fenomen este xenofobia confesională. Musulmanii nu se consideră că ar putea să aibă careva obligaţii de ordin etico-moral faţă de cei din „Dar-al-Harb” („lumea războiului” – cum îi numesc ei pe cei de o altă credinţă).

[9] Reconchista: din limba spaniolă, literalmente, „recucerire” – lupta pentru eliberarea de sarazini (arabi, cărora europenii le mai ziceau şi mauri) a pămînturilor creştineşti cucerite de către aceştia în secolele VIII-IX d. Hr.

[10] Paşlîc: unitate teritorial-administrativă din Imperiul Otoman, echivalentă cu provinciile în statele europene.

[11] Bogomilii: o mişcare eretică anticreştină care propăvăduia ideile maniheice despre egalitatea binelui şi a răului, a lui Dumnezeu şi Satan, detestau Sfînta Cruce. În viaţa intimă propagau desfrîul, incestul şi perversiunile sexuale

[12] „Cortina de fier”: termen inventat de către Winston Churcill şi care însemna izolarea impusă de către Stalin a statelor lagărului socialist de restul lumii.