REGATUL UNIT AL MARII BRITANII ŞI AL IRLANDEI DE NORD (în continuare vom folosi abreviatura RUMBIN, n. a.)

(vezi partea II…)

„Dominionizarea” unor teritorii absolut alogene din punct de vedere teritorial, etnic şi lingvistic, scandinavii au preluat-o de la Marea Britanie. Această ţară a procedat în acest mod nu numai cu teritoriile sale de peste mări şi oceane, ci şi cu unele aflate sub coastele insulei britanice sau care se află chiar pe teritoriul ei.

Transformarea Marii Britanii într-un singur regat a fost un proces îndelungat care a durat secole întregi. Astfel, dacă Ţara Galilor (Wales) a fost supusă de către regii englezi încă în secolul XI, atunci Scoţia a devenit parte componentă a Regatului Unit abia în anul 1707. Din cauza conservatismului atît de caracteristic britanicilor, părţile componente ale RUMBIN şi-au păstrat de-a lungul istoriei trăsăturile specifice ale sistemului politic local, tradiţiile, religia, propriul sistem de drept ş.a.m.d.

În Scoţia, de pildă, alături de lira sterlină engleză circulă şi cea scoţiană (e drept că aceasta are o valoare mai mult numismatică). Tot în această regiune istorică (alţii o numesc ţară) a Marii Britanii este în vigoare sistemul de drept scoţian, spre deosebire de restul regatului care se bazează pe cel anglo-saxon. Scoţienii confesează protestantismul calvinist, pe cînd englezii şi galezii pe cel anglican, iar irlandezii – catolicismul.

Din punct de vedere lingvistic, tabloul este cu mult mai omogen. Majoritatea absolută a populaţiei RUMBIN vorbeşte limba engleză şi numai o mică parte a irlandezilor, galezilor (Wales) şi ghelilor din Higlander mai cunosc limba galeză pe care au vorbit-o în trecut strămoşii lor. Procesul de asimilare lingvistică a alolingvilor a fost cu mult mai eficient decît cel de uniformizare politică, confesională şi culturală.

Pînă după cel de-al Doilea Război Mondial, manifestările de separatism (cu excepţia Irlandei de Nord) nu se prea manifestau la periferiile naţionale ale Marii Britanii. Un imbold puternic, naţionalismul regional (cu precădere cel scoţian) l-a căpăta după ce în anii`70 ai secolului trecut în bazinul Mării Nordului, lîngă coastele Scoţiei, au fost descoperite zăcăminte importante de petrol şi gaze naturale. Scoţienii, cam pragmatici din fire, au socotit că veniturile colosale de pe urma acestor bogăţii s-ar raporta mai eficient la patru milioane de scoţieni, decît la 60 de milioane de britanici şi s-au lansat într-o luptă pentru o autonomie mai largă a ţării lor în cadrul RUMBIN.

Exemplul lor a fost urmat, deşi într-o formă mai moderată, şi de către galezi. Drept urmare, în anii `80 ai secoului XX Scoţia şi Ţara Galilor au obţinut dreptul de a avea parlamentele lor regionale. Cel scoţian are prerogative mai largi, inclusiv în domeniul fiscal (dreptul de a impune şi strînge impozite proprii), pe cînd cel galez patronează numai problemele legate de cultură, învăţămînt, asigurare medicală şi alte probleme de importanţă minoră.

Un caz aparte îl reprezintă posesiunile insulare ale coroanei britanice situate lîngă coastele Marii Britanii. Este vorba de insulele Normande şi Man. Oficial, aceste teritorii sînt calificate drept „ţări dependente”. Fiecare dintre ele dispun de o deplină autonomie internă. De competenţa coroanei rămîn afacerile externe, finanţele şi apărarea. Pentru businessul britanic insulele cu pricina sînt adevărate Clondike-uri, deoarece ele dispun de suveranitate fiscală. Mărfurile de import nu sînt supuse impozitelor regale, iar cele locale sînt foarte mici. Cu alte cuvinte, insulele prezintă o adevărată oază pentru contrabandiştii şi afaceriştii de toată mîna.

Una dintre insulele Normande, Sark, este în genere un adevărat vestigiu al Evului Mediu, deoarece este proprietatea manorală  a lordului local care poartă titlul de senior şi care guvernează insula în stilul unui feudal de pe timpurile lui Ivanhoe. Nici aceste forme de autonomie teritorială nu pot servi în calitate de precedent pentru cercurile separatiste din Republica Moldova, deoarece situaţiile şi istoricul lor sînt total diferite.

Insula Man pînă la cucerirea ei de către Anglia a aparţinut pe rînd Ţării Galilor (Wales), piraţilor scandinavi (vikingii) şi Scoţiei. Pe parcursul întregii sale istorii, insula Man a avut un statut deosebit şi nu a făcut parte din punct de vedere administrativ din RUMBIN, deşi populaţia ei vorbeşte engleza şi confesează protestantismul anglican.

Insulele Normande în genere, din punct de vedere geografic, ţin mai degrabă de Franţa, fiind mai aproape de ţărmurile ei. Iniţial ele au fost o parte componentă a ducatului Normandia care era o feudă a regelui Angliei pe continent. În anul 1066 ele devin posesiune engleză. După Războiul de o Sută de Ani şi căderea portului Calais, insulele Normande rămîn unica posesiune engleză în Franţa. Pînă în ziua de astăzi aborigenii sînt vorbitori de limbă franceză şi confesează catolicismul.

În trecut, toate părţile componente ale RUMBIN şi „ţările dependente” de coroana britanică au avut statalitatea lor. În orice caz, locuitorii acestor teritorii nu sînt veniţi de aiurea şi autohtonismul lor nu poate fi pus la îndoială. Pakistanezi sau hinduşi în Marea Britanie sînt de zeci de ori mai mulţi decît normanzii şi poate locuiesc şi mai compact, însă, deoarece nu sînt autohtoni, ei nu pot pretinde la autonomie teritorială. De fapt, ei nici nu înainteză asemenea revendicări, fiind conştienţi de absurditatea lor, spre deosebire de membrii alolingvi ai „polietnicului popor moldovenesc”.

A. Savin