După terminarea celui de-al II-lea Război Mondial, în ţările Europei Apusene s-au declanşat unele procese aparent contradictorii. Sub presiunea SUA şi simţindu-se ameninţate de pericolul sovietic, ele s-au unit în cadrul unor alianţe şi blocuri militar-politice şi economice, precum NATO şi „Piaţa Comună” (viitoarea „Uniune Europeană”). Astăzi, procesul de integrare europeană se prezintă ca o încercare de a transforma Europa într-un nou centru de putere pe arena mondială (în calitate de alternativă celui nord-american).

În anii `70 ai secolului trecut s-a evidenţiat şi cealaltă parte a medaliei: tendinţa spre descentralizare, care era menită să niveleze inegalitatea social-economică dintre diferite regiuni ale statelor europene. Adepţii federalismului autohton din rîndul grupurilor etnoculturale minoritare din Republica Moldova au înţeles greşit această tendinţă, crezînd că este vorba despre un proces de federalizare etnică. În procesul de descentralizare regională însă hotarele etno-confesionale corespund numai accidental cu cele administrative interne. De cele mai dese ori, ultimele sînt trasate reieşind din unele considerente istorico-culturale sau economico-geografice.

PORTUGALIA

Această ţară este situată la extremitatea vestică a continentului european. Ea se caracterizează printr-o omogenitate etnico-confesională rar întîlnită în lumea contemporană: mai mult de 90% din populaţia ţării o alcătuiesc reprezentanţii naţiunii titulare: portughezii care confesează catolicismul. În ciuda acestui fapt, urmînd tendinţa generală spre descentralizăre care a cuprins întreaga Europă Apuseană, Lisabona a procedat şi ea la lărgirea substanţială a prerogativelor organelor de auto-conducere provinciale. Aceste prerogative se referă numai la sfera economico-financiară. De o situaţie deosebită în această ordine de idei se bucură cele două provincii insulare care se află la o distanţă considerabilă de ţărmul lusitan: arhipelagurile Madeira şi Azore.

În Portugalia nu locuiesc nici un fel de minorităţi naţionale. Printre grupurile etnoculturale eterogene se numără o mică comunitate ţigănească şi diasporele de imigranţi din fostele colonii portugheze, ţările Maghrebului[1] şi cele ale gastarbaiterilor din Europa Răsăriteană. Ele însă nu pretind la nici un fel de autonomie, fiind dispersate prin marile centre urbane ale ţării.

SPANIA

Locuită în antichitate de triburile celtiberice, care în timpul stăpînirii romane au fost aproape în întregime romanizate, Spania zilelor noastre este unul dintre cele mai multinaţionale state vest-europene. La începuturile Evului Mediu, aici şi-au găsit „staţia terminus” triburile germanice ale vizigoţilor, suebilor şi vandalilor. Ele au creat pe acest teritoriu o serie de regate feudale timpurii (numite şi „barbare”). Populaţia autohtonă romanizată a reuşit într-un răstimp destul de scurt să-i asimileze pe cuceritori.

În colţul de Nord-Est al Spaniei, apărat de bastionul inexpugnabil al munţilor Pirinei şi Cantabrici s-a păstrat şi pînă astăzi misteriosul popor al bascilor. Printre etnografi este foarte populară teoria care susţine că aceştia prezintă vestigiile celei mai vechi populaţii din Europa care s-a mai păstrat numai în Caucaz^[2].

În sud-estul ţării, acolo unde Carol cel Mare a creat renumita marcă a Barcelonei^[3], a luat naştere poporul catalan. În limba catalană găsim atît elementele limbii spaniole, cît şi ale dialectului francez vorbit odată în Languedoque. La extremitatea nord vestică a peninsulei Pirineice, în urma asimilării suebilor germanici de către populaţia lusitano-romană, s-a format etnosul galician care vorbeşte o limbă foarte apropiată cu cea portugheză. Galicia însă niciodată nu a făcut parte din statul portughez. Soarta acestei regiuni a fost legată întotdeauna de formaţiunile statale din care în anul 1479 a fost creat regatul Spaniei.

În regiunea sudică, Andaluzia, spre deosebire de restul ţării, suprastratul barbar a fost constituit din vandali (fapt dovedit, printre altele şi de denumirea provinciei). În această regiune s-a dovedit a fi mai puternică şi persistentă influenţa arabo-berberă. În Andaluzia locuieşte cea mai numeroasă colonie ţigănească („los gitanos”) din Europa apuseană. Toate aceste „ingrediente” au format subetnosul andaluz care ocupă (şi din punct de vedere lingvistic, inclusiv) o poziţie deosebită în cadrul naţiunii spaniole.

Graiuri şi dialecte aparte sînt răspîndite şi în restul provinciilor istorice, dar ele nu se deosebesc de limba literară spaniolă în aşa măsură ca dialectul andaluz. Pe insulele Baleare, în regiunile istorice Valencia şi Murcia este în uz atît spaniola, cît şi catalana.

Locuitorii părţii centrale a peninsulei vorbesc dialectul castilian care a stat la baza limbii spaniole literare. El s-a format în urma asimilării de către populaţia celtiberică romanizată a diferitelor elemente lingvistice străine (în primul rînd vizigote şi arabo-berbere).

O însemnătate foarte mare pentru înţelegerea a ceea ce se întîmplă astăzi în Spania a avut-o Reconquista (literalmente: „recucerirea”). Arabii, aflaţi în apogeul pasionarismului, au trecut în anul 711 strîmtoarea Gibraltar^[4] şi cu o uşurinţă care a uimit întreaga Europă pur şi simplu au pulverizat regatul Vizigoţilor. Între secolele VIII-XV, pe peninsula Pirineică a fiinţat o strălucitoare civilizaţie musulmană arabo-maură care şi-a lăsat amprenta asupra culturii şi limbii popoarelor de pe peninsula Iberică.

Numai în nordul peninsulei Pirineice, la adăpostul munţilor, şi-au păstrat independenţa războinicii munteni (pe care nici romanii nu au reuşit să-i supună) din Asturia, Cantabria şi Basconia. Aceste regate creştine au pus începutul uneia dintre cele mai îndelungate lupte de eliberare naţională şi confesională din istoria omenirii care a fost Reconquista.

Din punct de vedere confesional, Spania în prezent este o ţară deosebit de omogenă. Puternica biserică catolică, după biruinţa definitivă a Reconquistei, a insistat să fie izgoniţi din ţară nu numai musulmanii, dar şi moriscii (maurii convertiţi la catolicism). Într-un mod similar s-a procedat şi cu numeroasa colonie evreiască din Spania (care vorbeau limba sefardă^[5]).

Hotarele vechilor state feudale din perioada Reconquistei (Leon, Castilia, Navarra, Aragon, Asturia ş. a. m. d.) au stat la baza actualelor graniţe administrative ale regiunilor autonome din componenţa regatului spaniol. Factorul etnic nu a jucat nici un rol în „autonomizarea” de tip spaniol.

Altă chestiune este că unele dintre aceste formaţiuni statale au luat naştere pe teritoriul populat de către anumite etnosuri, precum regatul Aragonului (cataloni) sau Navarra (basconi). Procesul de formare a statului spaniol a fost unul al legăturilor şi căsătoriilor dinastice şi nu al războaielor de cucerire^[6]. Astfel, în anul 1479, regina Isabela de Castilia şi regele Ferdinand al II-lea de Aragon au încheiat o asemenea căsătorie în urma căreia a luat naştere regatul Spaniol. Un ultim relict al fostei fărîmiţări feudale este principatul liliputan Andorra^[7] situat în inima Pirineilor la graniţă dintre Franţa şi Spania.

Fostele regate, comitate şi mărci care au format monarhia iberică, şi-au păstrat cortesurile (adunări reprezentative ale stărilor sociale) şi alte instituţii ale autoconducerii locale. Unica perioadă din istoria Spaniei cînd libertăţile, privilegiile şi prerogativele deosebite ale provinciilor spaniole au fost abrogate, a fost dictatura generalisimului Franco care a promovat politica unei centralizări stricte pentru a contracara separatismul periferiilor naţionale (mai ales, al Ţării Bascilor şi Cataloniei). Limba şi cultura minorităţilor naţionale au fost supuse şi ele unor presiuni şi restricţii deosebite.

Această politică a avut însă un efect contrar aşteptărilor lui „caudillo” („conducătorul”) Francisco Franco Bahamonde. În Ţara Bascilor a luat naştere o puternică mişcare iredentistă care şi-a ales terorismul drept instrument al atingerii scopurilor politice.

După moartea dictatorului, care a survenit în anul 1975, a urmat democratizarea vieţii social-politice. Spania a devenit monarhie constituţională. Regele Juan-Carlos I Bourbon, deşi nu a dispus de careva prerogative substanţiale, a ştiut să se manifeste ca un monarh al tuturor spaniolilor, ferindu-şi ţara de destrămare şi de un nou război civil.

În anul 1978 este adoptată Constituţia actuală care a acordat celor 17 regiuni istorice o autonomie internă destul de largă. Ţara Bascilor şi Catalonia au dreptul chiar de a întreţine legături economice cu alte ţări. Acest fapt însă nu are nimic de a face cu specificul lor naţional. Pur şi simplu, regiunile cu pricina sînt cele mai industrializate din Spania şi, fiind situate la graniţă, au ieşire directă la piaţa externă.

În Spania se observă un fenomen paradoxal: unele dintre regiunile istorice (mai ales, cele cu un nivel scăzut al bunăstării materiale, precum Galicia) doresc o reîntoarcere la vechiul sistem unitar. Acesta prevedea, printre altele, repartizarea centralizată a mijloacelor bugetare. Problema constă în faptul că regiunile istorice, pe lîngă autoconducerea politică, au mai „cîştigat” în calitate de „supliment” şi autogestiunea economică care presupune sistarea oricăror dotaţii din partea centrului.

Orice paralelă dintre Spania şi Republica Moldova este absolut arbitrară şi eronată, deoarece:

-          La baza divizării teritorial-administrative spaniole în regiuni istorice autonome nu a stat criteriul etnico-lingvistic (precum în Republica Moldova), ci acel istorico-geografic şi cultural.

-          În Spania, minorităţile naţionale sînt autohtone în regiunile pe care le populează. Or, în RM numai naţiunea titulară este autohtonă.

-          În trecutul istoric, minorităţile naţionale din Spania şi-au avut propriile statalităţi pe teritoriul pe care îl populează în prezent. În RM o asemenea statalitate a avut-o numai naţiunea titulară (românii moldoveni).

-          Chiar şi în provinciile „naţionale”, cunoaşterea limbii spaniole este o condiţie obligatorie şi aceasta, prin urmare, este o limbă de stat nu numai „de jure” (precum limba moldovenească (română) în UTAG, JAT sau „rmn”^[8]), dar şi „de facto”.

FRANŢA

De la Marea Revoluţie Burgheză Franceză (MRBF) de la sfîrşitul secolului XVIII pînă în anii `70 ai secolului trecut, Franţa a servit în calitate de model al unui stat unitar centralizat. Una din primele reforme la care au procedat revoluţionarii francezi a fost lichidarea vechii împărţiri teritorial-administrative în provincii (care cu vreo două secole în urmă au fost domenii feudale quasi-independente). Acestea, chiar şi în timpurile absolutismului regal,, se bucurau de anumite libertăţi şi privilegii, dispunînd de un anumit grad de autoconducere.

În anul 1789, ţara este împărţită în departamente aproximativ egale după teritoriu şi populaţie, care erau administrate din centru. Orice urmă de autonomie provincială a fost lichidată. Restaurarea Bourbonilor şi celelalte regimuri politice care s-au perindat la putere în Franţa după anul 1815 nu au schimbat aproape nimic în această stare de lucruri.

Franţa, printre altele, este o ţară destul de multinaţională. De-a lungul perimetrului graniţelor sale se întind raioane populate de către minorităţi naţionale. În Nord-Est, în provinciile Artois şi Flandra (segmentul francez) locuiesc flamanzii care vorbesc aceeaşi limbă cu olandezii, însă confesează catolicismul (pe cînd ultimiii sînt protestanţi calvinişti).

Alsacia şi, parţial, Lorena vecină sînt populate de către alsacieni (porecliţi de către francezi – „les boches”) care vorbesc dialectul aleman al limbii germane. Alsacienii constituie un popor german aparte, la fel ca şi austriecii, luxemburghezii şi germano-elveţienii. Socotindu-se protejaţi suficient de către statul francez, ei nu pretind la o autonomie naţional-teritorială.

De-a lungul hotarelor cu Italia, în Nisa şi Savoia locuiesc etnici italieni, însă numărul lor este prea insignifiant pentru a crea careva probleme statului francez. Tot acelaşi lucru se poate de vorbit şi despre minoritatea catalană din provincia Roussillion acaparată de la Spania încă de către „regele-soare” Louis al XIV-lea.

Un fenomen interesant îl reprezintă bretonii care astăzi populează extremitatea vestică (departamentul Finister) a peninsulei Bretagne (provincia omonimă) situată în Nord-Vestul Franţei. Bretonii sînt un popor celtic care pînă la invazia din secolul V a anglilor, saxonilor şi iuţilor^[9] au locuit pe insulele britanice.

Cuceritorii anglo-saxoni au procedat la nimicirea populaţiei indigene, de aceea britanicii şi-au părăsit ţara, aşezîndu-se cu traiul în vechea provincie romană Aremorica (astăzi Bretagne). În trecutul său medieval, provincia a avut statutul de marcă, ducat şi (ce e drept un timp foarte scurt) chiar de regat. Bretagne a fost ultima seniorie feudală quasi-independentă care a recunoscut autoritatea regelui francez.

În secolele care au urmat, bretonii au împărtăşit soarta popoarelor celtice din Europa Apuseană (irlandezii, galezii şi wallesienii), adică, au fost aproape în întregime asimilaţi de către populaţia majoritară. În prezent, numai cîteva mii de bretoni (cu precădere bătrîni) mai ştiu să vorbească în limba maternă.

La o altă extremitate (Sud-Vestică) a Franţei, în jurul oraşului Biarritz, locuiesc basconii (despărţiţi de confraţii lor din Ţara Bascilor de graniţa hispano-franceză). În anii dictaturii franchiste din Spania, Franţa a susţinut gruparea teroristă iredentistă ETA care luptă şi pînă în ziua de astăzi pentru independenţa Basconiei. După anul 1975 (moartea lui Franco şi începutul democratizării Spaniei), Parisul a sistat acest sprijin, însă ETA şi-a extins acţiunile sale şi pe teritoriul Franţei.

În Provence şi Languedoque, încă din timpuri străvechi s-a creat o situaţie lingvistică aparte. În Evul Mediu în Franţa concurau două dialecte ale limbii franceze vechi: Langue d`Oque (vorbită la sud de Loara) şi Langue d`Oille (vorbită la nord de acest fluviu). După înăbuşirea ereziei albigensilor, sudul Franţei a decăzut, şi împreună cu el – şi limba vorbită în aceste provincii. În prezent, limba oxitană (sau provencală) împărtăşeşte soarta celei bretone.

Un caz cu totul aparte îl prezintă Corsica. Aceasta este o insulă aşezată în Marea Mediterană şi, din punct de vedere geografic, alcătuieşte un tot întreg mai degrabă cu Italia, decît cu Franţa. De altfel, corsicanii (populaţia autohtonă) vorbesc un dialect al limbii italiene care este vestită prin deosebirile dialectale. Acestea sînt într-atît de mari, încît unii lingvişti vorbesc despre existenţa unor limbi aparte (corsicană, siciliană, sardiniană şi calabreză).

Pînă în anul 1768, Corsica a făcut parte din „Republica Sfîntului Gheorghe” (o altă denumire a republicii genoveze) în cadrul căreia dispunea de o autonomie foarte substanţială). În acest an ea a fost anexată la Franţa şi rămîne teritoriu al acesteia pînă în ziua de astăzi. Deşi se află nu chiar atît de departe de metropolă, Corsica a rămas un timp îndelungat în afara atenţiei acesteia. Ea este una dintre cele mai slab dezvoltate din punct de vedere economic regiuni ale Franţei.

Odată cu relaţiile economice, au bătut pasul pe loc şi cele sociale. Corsicanii sînt împărţiţi în clanuri familiale asemeni teipurilor cecene. Pînă nu demult, pe insulă făcea ravagii „răzbunarea prin sînge” („vendetta”). Datorită solidarităţii de clan, corsicanii reprezintă osatura criminalităţii organizate din sudul Franţei (mafia corsicană). Toţi aceşti factori au contribuit la apariţia pe insulă a unei puternici mişcări separatiste care s-a manifestat mai ales după cel de-al II-lea Război Mondial şi care, asemeni celei bascone, a luat la înarmare metodele de luptă teroriste.

Iredentismul corsican a cunoscut fluxurile şi refluxurile sale. Mişcarea de eliberare naţională s-a manifestat deosebit de puternic la începutul MRBF. Chiar şi tînărul Napoleon (de origine corsican) a fost iniţial un adept fervent al independenţei insulei de Franţa. Lupta pentru autodeterminare a reînviat din nou abia în a doua jumătate a secolului XX cînd Parisul a fost nevoit să acorde independenţă fostelor sale colonii.

În anul 1973, guvernul francez procedează la o reformă administrativ-teritorială în urma căreia teritoriul ţării este împărţit în regiuni, hotarele cărora corespund în linii mari cu cele ale fostelor provincii istorice. Această reformă a fost făcută cu scopul de a descentraliza economia care era prea mult concentrată la Paris. Noile subdiviziuni teritoriale dispun de o autonomie exclusivă în problemele economice. Corsica a devenit şi ea o asemenea regiune, însă corsicanii au dorit extinderea autonomiei şi în problemele naţional-culturale.

În anul 1982, Parisul merge la cedări şi în această problemă. Insula a căpătat statutul de „Teritoriu Colectiv Interior” (spre deosebire de insulele Mayotte, Saint-Pierre şi Miquelon care sînt „Teritorii Colective Exterioare”). Limba corsicană a devenit oficială alături de cea franceză, parlamentul local are dreptul să propună celui central amendamente la legile care vizează nemijlocit Corsica.

În ciuda tuturor acestor fapte, ar fi prea timpuriu să vorbim despre începutul unei federalizări naţional-teritoriale a Republicii Franceze, ea rămînînd în continuare unul dintre cele mai centralizate şi unitare state din Europa.

La fel ca şi în cazul Spaniei, orice similitudine sau paralelă dintre situaţia minorităţilor naţionale din Franţa şi ce a grupurilor etno-culturale minoritare din Republica Moldova este absolut exclusă.

Cea mai gravă problemă de care se ciocneşte cea de-a V-a Republică (denumirea actualului regim constituţional francez) este însă nu separatismul basc sau corsican, ci aceea a imigranţilor musulmani. Numărul acestora deja a atins zece procente din numărul total al populaţiei şi este în continuă creştere (alimentat de către o natalitate înaltă şi o crescîndă imigraţie ilegală din fostele colonii franceze din Africa de Nord).

(va continua)

A. Savin

[1] Maghreb: denumirea arabă a statelor din Nord-Vestul continentului African.

[2] Este vorba de georgieni, în limba cărora savanţii au găsit similitudini cu cea basconă.

[3] Marca Barcelonei: regiune bine fortificată care a fost creată cu scopul de a stopa înaintarea arabilor la răsărit de munţii Pirinei.

[4] În arabă Gebel-al-Tarik: strîmtoarea lui Al-Tarik (comandantul de oşti arab care cu o armată nu prea mare a trecut-o şi a nimicit regatul Vizigot, cucerind întreaga peninsulă Pirineică)

[5] Evreii încă în antichitate au renunţat la vechea lor limbă, ebraică, şi au trecut la „lingua franca” (de circulaţie internaţională), precum cea arameică. În Europa medievală, evreii vorbeau mai ales în sefardă (în baza limbii spaniole) şi idiş (în baza limbii germane).

[6] Reconquista a fost un război de eliberare şi nu unul de cucerire.

[7] Principatul Andorra, în ciuda denumirii sale oficiale, este de fapt o republică. Formal, principi-suzerani ai Andorrei sînt preşedintele Franţei şi episcopul oraşului spaniol Seo-de-Urjel cărora li se plăteşte un tribut anual simbolic.

[8] UTAG:Unitatea Teritorial-Administrativă Găgăuză; JAT: Judeţul Autonom Taraclia; „rmn”: aşa zisa „republică moldovenească nistreană”.

[9] Aceste popoare de origine germanică populau regiunile de astăzi ale Saxoniei Inferioare (land al RFG) şi peninsula Iutlanda (Danemarca).