Astăzi, după şaisprezece ani de independenţă declarată, adumbriţi şi suscitaţi de vraja nedezminţită a toamnei, cînd, după cum se ştie, se fac şi bilanţuri, oricît de sumare, vrem să tragem nişte linii în registrele socio-sentimentale ale statalităţii moldoveneşti, fragede şi fosilizate deopotrivă.

Pentru a fi mai credibili, vom evita înclinaţia firească a moldoveanului – sau a muritorului (sau a moldoveanului muritor) – de a livra în serie diverse nostalgii, camuflînd un saţiu, o frustrare sau o veştezire biologice. Tot ce-i mai bun s-a dus ori tocmai urmează, însă, ieri şi mîine sînt pentru slugi, susţinea arogant un înţelept. De aceea, ar fi mai cu cale să abordăm nemijlocit contextul în care ne producem cu toată suita lui de ticuri, obligaţii, năzuinţe şi accesorii.

Ideea românească, în vederea unei sublime, de proporţii cosmice, ispăşitoare – nu ironizăm, pentru că s-a pus mult suflet în această pornire – integrări, fireşti, după cum se părea, în România, s-a fisurat în drumul ei mito-eroic la primul contact cu raţiunile pe cît de practice, pe atît de absconse ale noilor imperative, astfel că încă prin ’91, dacă nu mă înşel, se fortifica vama de la Leuşeni, iar în 2002, cînd cu corturile din faţa Parlamentului, unul din funcţionarii de primă mînă din Bucureşti – învinuit de autorităţile moldoveneşti de amestec ilicit în treburile statului – declara tăios că, dacă s-ar fi vrut, România ar fi anexat Moldova încă în 1991.
Undeva cu siguranţă că nu s-a vrut. Prin urmare, nici că s-a prea trebuit.

Perioada primului şi inocentului sărut s-a transformat repede într-o coexistenţă pasional-nervoasă, plină de răbufniri, sarcasm, reproşuri.

România, după toate şi conform unei logici neabătute, elaborate în centrele oculte cu impact global, demult era tratată ca o unitate eurointegrată, fără Moldova, fireşte, Prutul urmînd să demarcheze nu doar statalitatea propriu-zisă, ci, ostentativ, se pare şi apartenenţa la un alt soi de civilizaţie; mai bună, mai fericită, o va arăta timpul…
Vămile şi bişniţa au finalizat opera obscură, cu efecte preconizate. Valul redresării etnice şi civice, subtil ghidat, mai avu şi menirea unui paravan ameţitor, în spatele căruia s-au demolat principiile unei economii cît de cît valide, luîndu-i locul un surogat de piaţă liberă, cinic orchestrată.

România avînd totuşi o conştiinţă identitară distinctă – în detrimentul, cu regret, al unei viziuni ample, eshatologice, cînd compromisul cu legalizarea pederastiei ar fi fost perceput nu ca o concesie măruntă forurilor Europene legislative, ci ca un pact subversiv, ţintind esenţa spiritualităţii româneşti, pentru că Sodoma, răzvrătire împotriva Domnului fiind, damnată a fost –, face umil şi sîrguincios jocul unui antropocentrism occidental blazat şi obraznic, joc strein de substanţa etnică originară a românilor, joc pervers, devorînd singularităţile care mai conservă sacrul.

Moldova, veleitară graţie valenţelor imperiale, adînc înrădăcinate în conştiinţa comunitară – o latură nu tocmai proastă, pasibilă să incite ambiţii fecunde –, simulează cu-nverşunare identităţi improprii, refuzîndu-şi-o pe cea mai adecvată:  a unui popor de viţă românească, constituit şi consolidat în zona unor incontestabile, semnificative şi modelatoare interferenţe. Un gen de Austrie, dacă vreţi, luîndu-se însă drept ceea ce este, totuşi, şi nu ceea ce i se prescrie a fi.

O succesiune, în mare, exemplară a valorilor istorice şi intelectuale, memoria vie a regalităţii, plus gratuitatea şi mişto-ul pe de o parte a Prutului; o receptivitate ingenuă, mito-poetică, cu accent mesianic, frizînd epicul, dar şi ridicolul, pe de alta. Ne dăm însă întîlnire acolo unde am fost mereu un tot întreg: plasma nemăsluită a dreptei credinţe, pe care s-a frămîntat această etnie, pentru că român, prin definiţie, înseamnă creştin, şi nicidecum adept fervent al unui umanism postindustrial dezrădăcinat.
De altfel, dezintegrarea fizionomiei etnice în cadrul acestei asocieri europene, rîvnite la cota delirului – ceea ce denotă o abordare preluată, maladivă a fenomenului –, înseamnă şi compromiterea misiunii istorice şi metafizice, pe care o are orice neam şi orice fiinţă umană cu figura distinctă, pentru că impersonală e nebunia, nu şi dragostea ori sacrificiul.

Dovezi certe de dramatism, imaturitate şi distorsiune ontologică şi de o parte, şi de alta a Prutului.

Pe cale de a-şi definitiva fiinţa istorică, neamul românesc, în frenezia unei integrări necondiţionate, riscă să-şi piardă reperele structurale fundamentale, nemaiputînd să profite de şansa unei cristalizări oricît de anevoioase, totuşi organice.

Să revenim însă la imaturitatea autohtonă. Într-un cadru politic de genul acelui în care fiinţăm, populaţia e sortită a rămîne mereu la vîrsta turbulent-narcisiacă a pubertăţii, fiind privată, de facto, de accesul la pîrghiile reale de înrîurire asupra proceselor sociale. Instituţiile, ca şi principiile democratice din partea locului,  sînt operaţionale doar la nivelul deţinătorilor de putere şi iarăşi cu titlu hipnotic pentru a se putea efectua, cînd în neştire, cînd cu foarte multă pricepere, dezmoştenirea capitală a acestui popor. Fiind curmată tradiţia puterii, impostura, lăcomia şi zăpăceala s-au îmbulzit la jilţurile înalte, crezînd că e de nasul fiecăruia a guverna o naţie. Exact cum ar intra un regiment beat într-o sală cu orgă, fiecare dintre soldaţi bătînd în draci clapele orgii. Mahmureala, şi într-un caz, şi în altul, aparţine spectatorilor. Puterea înseamnă chemare, harismă, dăruire, dexteritate, indiscutabil. Şi respectul celor conduşi.

Lăsăm în seama politologilor disecarea acestui fenomen năstruşnic şi inhibitor cum e constituirea ierarhiilor puterii la noi, insinuînd către finalul acestui pasaj ideea că nici tirania pe-aici nu e posibilă. Orice luptă deschisă, pe faţă cere sacrificii; ba şi o opoziţie reală – care la noi e total absentă – înseamnă aceeaşi lepădare de sine pentru atingerea obiectivelor propuse. Opoziţia reală, curajoasă mai înseamnă şi o provocare, un stimulent continuu, pentru trezirea puterii propriu-zise, pentru că nici preşedintele, oricît de nobile i-ar fi pornirile, nu se poate bizui la nesfîrşit pe o suită amorfă, întoarsă către sine, încurcată rău în raţiuni practice, arogantă, fricoasă şi suficientă.

Potenţialul volitiv al naţiei s-a fisurat temeinic în vîltoarea evenimentelor de redresare etnică. Privatizările dubioase şi suprimarea punctelor nodale ale unei economii, de altfel fragile, a polarizat societatea într-un mod dezastruos şi exasperant. Fiece copil născîndu-se datorează deja unor instituţii financiare streine sute şi sute de euro, culmea că nici marea parte din adulţi nu s-a bucurat de aceste împrumuturi fantomatice, care, în anumite buzunare, sigur că sună dulce a „cheş”.

Hrănită pînă la refuz cu sloganuri libertine zvăpăiate şi cu iluzia unui leu stabil – pe cînd preţurile urcă frenetic, iar lefurile, pensiile şi bursele rămîn derizorii –, populaţia, în marea ei parte, leagă tei de curmei în cadrul unei economii obscure, incerte, aleatorii.

Sfera puterii şi cea a omului de rînd nu comunică, prezentîndu-se ca două realităţi autonome, astfel că problemele unui simplu muritor – şi asta nu-i o figură de stil – apar deputaţilor – mulţi din ei înrădăcinaţi la al treilea termen în jilţurile legislativului, glazuraţi de ifose – ca ceva jalnic, sîcîitor, pasibil a fi trecut cu vederea pentru puţinătatea pretenţiei. Altfel, legiuitorii şi alţi oameni ai puterii ar trage negreşit clopotele din moment ce un milion de concetăţeni au plecat în pămînturi streine să tragă în jug, lăsînd de izbelişte case, familii, sate.

Apropo de sate. Cît seu trebuie să se depună pe senzorii fundamentali ai firii, cîtă grăsime trebuie să se fi injectat în inimi şi retine pentru a nu se putea percepe şi înfiora de necuprinsul, incalculabilul dezastru, care s-a produs în zona rurală, unde localităţi întregi au fost părăsite definitiv, graţie acestor iezuite, abil impuse şi dirijate „imperative” ale vremurilor noi.

Satul – plasma nemincinoasă, fertilă, ordonatoare a acestei seminţii. Satul – pepiniera sacrală, nemăsluită, dospită în linia gratitudinii şi evlaviei. Satul, care a dat tot ce avem mai bun, pentru că, în ciuda urgiilor şi umilinţelor, a ştiut mereu să-şi revină, adăpat cu apa vie, neînserată a credinţei, a pudorii, a ruşinii elementare; satul moldovenesc binecuvîntat, care a ajuns azi o bătătură, un poligon al tristeţii şi dezolării.

Aici am fost loviţi cel mai tare. Ni s-au luat nu şezătorile şi trînta pe toloacă în faţa a sute de săteni, nu sfaturile, oricît de naive, dar inimoase, din faţa primăriei, nu ritmul aşezat, senin al trecerii prin lume – şi astea toate, da; ni s-a luat temeiul existenţei, baza adîncă, mistică a motivaţiilor, ceea ce înseamnă – printr-un subtil transfer – că şi ţinta reală, scopul cel nematerial, cel înalt, înnoitor al fiinţei noastre.

Credem cumva că satele vor renaşte aşa, de la sine?! Că vom putea recupera miile de fete, care au luat drumul pierzaniei prostituîndu-se şi aici, şi aiurea, oferind – zăpăcite, frustrate, cu pămîntul fugit de sub picioare – altor neamuri imaginea unei naţii fără axă, fără scrupule, a unui popor dezintegrîndu-se volitiv şi moral în linia unei dogme subiacente sinistre? Anume dogme, pentru că a presupune că tot ce ni se întîmplă e o pură întîmplare, „cheltuieli de judecată”, efecte secundare nu e doar semnul prostiei, ci al unei ignoranţe asumate şi plătite, de ce nu!

Pentru femei, înainte vreme, se purtau războaie. Se declanşau carnaje. Se ofereau munţi şi mări. Astăzi, femeile noastre, produs uman rarisim, selectat de milenii, se lasă uşor momite – multe abandonîndu-şi soţii şi vetrele – de bărbaţii altor confesiuni şi tradiţii, sătule de mizerie, deşertăciune, beţie neînfrînată, pierzînd şi ele, dar şi cei abandonaţi reperele decisive ale existenţei. Asistăm la una dintre cele mai cumplite corecţii, care i se poate aplica vreunui neam – aceea de a i se lua nestingherit femeile. Asta după ce în aceste pămînturi s-au cultivat pedant şi cu osîrdie deşănţarea, egoismul, nesimţirea.

Uneori, toate acestea par să fie o şagă. Pînă într-atît de năstruşnic, fantezist, burlesc se prezintă.

Noi însă trăim aceste realităţi. Sărbătorim vinul, cartea, limba, dragostea. Dar ne-am ticăloşit într-un mod cutremurător, asistînd, în fapt, la agonia unei naţii chemate din vechime la o slujire demnă, nefăţarnică, ziditoare de suflet.

Noi am avut de-a lungul Nistrului – gîndiţi-vă! – patruzeci de mănăstiri rupestre, pe lîngă alte două sute – pe un teritoriu atît de mic –, şi tot noi bem crîncen, abisal şi nu ne mai arde de carte – fireşte că nici de-acei care le scriu, ei sînt ca noi, umili şi necăjiţi – şi, furînd, cine cu japca, cine cu firul, şi vehiculînd falsuri şi omorîndu-ne după granturi ca haita după un os, ne petrecem într-un surogat de fiinţare civică, simţind că e putred ceva la mijloc, fără putinţă de a ne valida propria onoare, conştiinţa ori absenţa căreia nu poate fi contracarată de tone de pop-corn, nici de zurgălăii rafinaţi ai secularizării, vestind nesfîrşita sărbătoare a împreunărilor permise, totale, babiloniene.

Ghenadie Postolachi