CAZACII – „APĂRĂTORI AI POPORULUII UCRAINEAN”

(sau sindromul Stokgolm al ucrainenilor)

(vezi partea I-a …)

Un mit istoric foarte persistent este cel care îi prezintă pe cazacii zaporojeni drept nişte  apărători consecvenţi a oamenilor simpli, a intereselor naţionale a poporului ucrainean. Nimic mai departe de adevăr! În genere, omul este o fiinţă oarecum iraţională. De pildă, atît timp cît oamenii legii nu pun mîna pe bandiţi, aceştia sînt blestemaţi. Este destul însă ca ei să fie prinşi şi pedepsiţi, că simpatiile celor jefuiţi şi bătuţi trec de partea criminalilor. La mijloc se află un complex al inferiorităţii caracteristic pentru filistin care în subconştientul său îi invidiază pe acei care nu se tem să sfideze legea.

În acest context mai trebuie de amintit o deviere psihică numită „sindromul Stokgolm”. Sînt cunoscute cazuri cînd teroriştii sau bandiţii iau ostatici. După un timp oarecare ostaticii încep să îi privească pe criminali ca pe apărătorii lor, iar poliţiştii care vor să îi elibereze, sînt trataţi ca nişte duşmani. Cu vre-o zece ani în urmă, un grup de fanatici a pus mîna pe templul Kaaba din Mekka şi au reţinut cîteva mii de ostatici. Cînd comando[1]-urile anti-teroriste ale armatei saudite au trecut la atac, încercînd să îi elibereze, ele au fost întîmpinate nu numai de focul teroriştilor, ci şi… al ostaticilor înarmaţi între timp de către bandiţi!

De fapt, nu este nevoie să căutăm exemple peste hotare, cînd avem unul mai mult decît clasic la noi şi încă înveşnicit în bronz. Este vorba de statuia ecvestră a banditului, ucigaşului şi violatorului Gr. Kotovski amplasată în plin centru Chişinăului în faţa hotelului „Cosmos” (cunoscut în popor sub „delicata” denumire „La c…l calului”). Acest criminal recidivist a rămas în memoria celor de care şi-a bătut joc şi i-a jefuit… drept „răzbunător al poporului” şi erou al războiului civil.

Această psihoză se extinde şi asupra unor fenomene istorice, precum este cel al căzăciei (la ruşi şi la ucraineni) şi al haiduciei[2] (la români) care, de altfel nu sînt în esenţă nimic altceva, decît îndeletnicirea cu jaful şi tîlhăria la drumul mare. În cinstea atamanilor acestor haite de războinici poetul anonim (poporul) a alcătuit balade, cîntece şi doine (despre Razin, Nalivaiko, Mahno, Tobultoc, Bujor, Robin Goode, etc.). La fel au procedat şi poeţii concreţi care erau destul de bine documentaţi (R. Barnce, Taras Şevcenko ş. a.). Fiind supuse unei analize mai atente „isprăvile” făcute de aceşti „eroi” şi înseşi personalităţile lor apar cu totul într-o altă lumină.

EPOPEEA LUI BOGDAN HMELNIŢKI

Una dintre cele mai controversate probleme în istoria relaţiilor ruso-ucraineane (de altfel şi ucraineano-moldoveneşti) este cea a aşa zisei „mişcari de eliberare naţională a poporului ucrainean” de sub conducerea lui Bogdan Hmelniţki şi unirea „benevolă” cu Rusia după Rada[3] de la Pereiaslav din anul 1654. Pentru istoriografia rusă Hmelniţki este întruchiparea ideii de reunire a Ucrainei la Rusia, iar pentru ucraineni – a celei de independenţă şi emancipare naţională a poporului ucrainean. Cel mai aproape de adevăr, însă, este portretul acestuia care se conturează din documentele istorice de epocă. În ele Bogdan Hmelniţki apare în toată „splendoarea” sa de carierist egoist şi fără scrupule, trădător de neam şi de aliaţi, slugă la doi stăpîni etc.

Pentru a înţelege ce s-a întîmplat, trebuie să cunoaştem realităţile Republicii Poloneze medievale căreia îi aparţinea Ucraina în acele timpuri şi adevăratele cauze care i-au împins pe cazaci să se ridice împotriva Varşoviei. Polonia era o republică monarhică şi anarhică a sleahtei[4]. Începînd cu anul 1573, în fruntea ţării erau regi viageri aleşi de către Seim (adunare reprezentativă nobiliară). Împuternicirile monarhului erau însă foarte reduse şi el depindea întru totul de Senat (în care intrau cei mai mari magnaţi[5] şi prelaţi ai bisericii catolice) şi Seim. Fiecare război dus de către regii polonezi îi costa cedarea continuă a prerogativelor lor suverane în favoarea şleahticilor care prin orgoliul lor nesăbuit au dus Polonia la pieire.

Cel mai distructiv privilegiu nobiliar (prin urmările sale nefaste pentru statul polonez) a fost dreptul panilor la „liberum veto”. Orice şleahtici mărunt (singura bogăţie a căruia erau sabia, mustăţile şi kontucz[6]-ul îmbrăcat direct pe pielea goală) putea să blocheze prin veto[7]-ul său orice hotărîre a Seimului. Nobilimea avea dreptul la „rokoch”[8] şi de a se uni în confederaţii[9], iar magnaţii chiar şi la războaie pe cont propriu cu ţările din jur!

Regii polonezi pentru a duce vre-un război erau nevoiţi să apeleze la serviciile cazacilor zaporojeni, deoarece nu dispuneau de armată (aceasta putea fi adunată doar prin asentimentul unanim al şleahtei, ceea ce, practic, era imposibil). Cazacii, însă, nu luptau pentru „bogdaproste”, ci pentru bani grei. Deoarece regele nu avea nici bani, el le promitea acestora libertăţi şi privilegii. Acestea, la rîndul lor, pentru a deveni valabile trebuiau ratificate de către Senat şi Seim care nici nu aveau de gînd să o facă, căci erau formate aproape în exclusivitate din reprezentanţii şleahtei.

Şleahta poloneză se deosebea prin orgoliul şi trufia sa fără de margini („gonor”) şi nedorinţa de a accepta în rîndurile sale elemente străine. Acest „gonor” era ieşit din comun chiar şi pentru acele timpuri cînd societatea europeană era împărţită în adevărate caste. În Franţa absolutistă, însă, orăşenii bogaţi (notabilii sau „la bourjoisie”) puteau să-şi cumpere diplome nobiliare („nobilimea mantiei”), în Polonia republicană – niciodată! Pentru panii polonezi reprezentanţii restului păturilor sociale erau nişte „bîdlo” (literalmente – vite). Cu atît mai mult cazacii care pentru şleahtici erau întruchiparea răului absolut din toate punctele de vedere.

Regii polonezi, însă, le-au promis zaporojenilor un statut practic egal cu cel al şleahticilor. Vîrfurile căzăcimii (atamanii, polkovnicii, pisarii, starşinele ş. a. m. d.) urmau să fie înregistraţi („cazacii înregistraţi”) şi înzestraţi cu toate atributele, drepturile, libertăţile şi privilegiile nobiliare. Şleahta, însă, s-a opus vehement, ceea ce a dus la o răscoală a Sicei Zaporojene împotriva coroanei poloneze. Ea a fost combinată cu intervenţia şi amestecul străin în treburile Poloniei din partea Rusiei, Turciei, Suediei şi a Hanatului tătarilor din Crimeea. Aceste evenimente au fost descrise de către vestitul romancier polonez H. Sienkiewicz în epopeea sa „Potopul”.

În timpul „războiului de eliberare naţională” (aşa este apreciat acest eveniment în istoriografia ucraineană), „lîţarii”[10] zaporojeni au adus în ţară tătărimea care a luptat nu atît cu panii polonezi, cît a jefuit poporul paşnic. Zeci de mii de ucraineni au fost arcăniţi şi duşi la tîrgurile de robi din Stambul şi Bahcisarai, iar „apărătorii” lor priveau impasibil la aceasta, căci poporul simplu era şi  pentru cazaci tot aceeaşi „bîdlo” (vite) sau „cerni” (gloată) ca şi pentru panii polonezi.

De altfel, nici în Rusia căzăcimea, pînă la „dresarea” ei de către ţarii ruşi, nu a jucat vre-un rol pozitiv. Eroii folclorului rusesc, precum atamanii căzăceşti Ermak, Pugaciov, Razin sau Bulavin au fost în realitate nişte criminali înrăiţi care au lăsat în urma lor moarte, pîrjol şi ruină. Renumitul Ermak care a alipit Siberia la Rusia a fost un recidivist fugar care prin această faptă a căutat să-şi ispăşească vina în faţa ţarului.

Un alt fapt, nu prea vehiculat în istoriografia rusă, este acela că în „timpurile de restrişte” („smutnoie vremia”), perioadă în care Rusia a fost la un pas de pieire, principalul ei duşman au fost nu intervenţioniştii polono-lituaniano-suedezi, ci bandele de cazaci. Minin şi Pojarski i-au ridicat pe ruşi anume împotriva acestor lăcuste cu chip de om care au devastat ţara. Urgia cazacilor lui Pugaciov a avut-o în vedere Ceaadaev atunci cînd a vorbit despre „revolta rusească crudă şi lipsită de sens”[11] .

La fel ca şi în Ucraina, în Rusia cazacii nu doreau decît să-şi „înnobileze” trecutul criminal şi să-şi „spele” averile căpătate prin jaf. Bolotnikov şi Pugaciov şi-au creat curţile şi propria „nobilime” (din rîndurile celor mai „merituoşi” tîlhari). Aureola romantică creată în jurul căzăcimii de către creaţia populară orală este încă foarte persistentă şi astăzi: circa patruzeci de milioane de ruşi şi cîteva milioane de ucraineni s-au declarat urmaşi ai acestor cazaci.

Această pandemie de demenţă colectivă a pătruns pînă în cele mai înalte sfere. Astfel, V. Iuşcenko (preşedintele Ucrainei) a primit bunciucul (un fel de sceptru) al „Oastei căzăceşti din Sicea Zaporojană”, deşi este cunoscut faptul că încă Ecaterina a II-a i-a împrăştiat pe zaporojeni prin toate văgăunele imperiului său[12], iar regimul comunist a procedat la nimicirea fizică a întregii căzăcimi. Actualele „oşti căzăceşti” nu sînt altceva decît o adunătură de elemente declasate sau de oameni naivi cărora le place să se joace „de-a cazacii” şi care nu vor să conştientizeze faptul că a reînvia un trup nu este în puterea omului.

Napoleon I a avut dreptate cînd a afirmat că istoria se repetă pentru prima dată în formă de tragedie, iar a doua oară – sub formă de farsă[13]

SCINDAREA POPORAŢIEI RUSE VECHI ÎN ELEMENTE ETNICE DISTINCTE.

În secolul XII are loc procesul de fărîmiţare feudală a Rusiei Kievene care a fost un adevărat imperiu medieval timpuriu (de genul celui al francilor lui Carol cel Mare). Statul rus vechi s-a scindat în zeci de cnezate de udel[14]. Titlul de „mare cneaz al Kievului” nu însemna mai mult decît  că posesorul lui nu era decît un fel de „primus inter pares” („primul între egali”) printre semenii săi-cneji.

În anii 1240-1243, Rusia este supusă unei pustiitoare invazii tătaro-mongole care a lovit în primul rînd (şi cu cea mai mare forţă) regiunile de sud-vest (adică fostul nucleu istoric al Rusiei). Centrul  de greutate economico-politic al pămînturilor ruseşti s-a strămutat în regiunile nord-vestice care erau oarecum protejate prin mlaştini şi păduri de cavaleria nomadă. Kievul, precum Roma antică în perioada sa tardivă, decade şi ajunge un orăşel provincial delăsat.

Fărîmiţarea feudală s-a acutizat şi cele cîteva zeci de cnezate de udel s-au transformat în sute, dacă nu chiar mii. Fenomenul acesta, însă, a atins şi imperiul tătaro-mongol care după moartea lui Cenghis-Han s-a scindat în mai multe hoarde şi hanate quasi-independente aflate sub autoritatea nominală a Marelui Han care-şi avea reşedinţa la Karakorum (în Mongolia Interioară).

De slăbirea tătaro-mongolilor şi a cnejilor ruşi s-au folosit imediat vecinii lor: regatele Poloniei, Ungariei, Suediei, Marele Ducat al Lituaniei şi Ordinul cavalerilor teutoni. Ei au pus mîna pe regiunile baltice şi pe Rusia de Sud-Vest. Partea leului le-a revenit însă polonezilor şi lituanienilor. Polonia a anexat Rusia Haliciană, iar Lituania – pămînturile Bielorusiei, Ucrainei şi unele regiuni răsăritene ale Rusiei de astăzi. După cîteva tratate consecutive de unire cu Polonia, Lituania îi cedează primei întreaga Ucraină şi regiunile ruseşti, rămînînd doar în posesia pămînturilor bieloruse. Punctele-cheie de pe litoralul Mării Negre au fost acaparate de către turcii otomani, iar stepele adiacente au rămas un fief al tătarilor din Crimeea.

Această divizare a fost factorul hotărîtor în formarea configuraţiei etno-lingvistice actuale din regiune. De fapt, pînă la sfîrşitul secolului XIX, diferenţele dintre diferite popoare şi limbi est-slave nu erau recunoscute. Denumirile istorice ale regiunilor indicau apartenenţa lor la un nucleu etno-lingvistic şi istoric unic: Rusia Mare (Rusia de Nord-Est sau Velikaia Rusi), Rusia Albă (Bielorusia), Rusia Roşie (Rusia Haliciană, astăzi – Galiţia), Rusia Mică (Malorosia sau Ucraina centrală) şi, din secolul XVIII, Rusia Nouă (Novorosia sau Ucraina de sud).

Limba ucraineană a fost puternic influenţată de limbile poloneză şi tătărască, cea bielorusă – de lituaniană şi poloneză, iar în limba velikoruşilor sînt destul de vizibile împrumuturile din limbile fino-ugrice şi tătară. În raioanele sudice ale Rusiei (stepele nord-caucaziene) s-a format un dialect sud-rusesc apropiat de limba ucraineană, iar în Ucraina de Sud-Est – un dialect apropiat de limba rusă – „surjik”. Cît priveşte limba bielorusă, ea se află pe cale de dispariţie, fiind înlocuită de către limba rusă. În Carpaţii ucraineni şi Beskizii polonezi se mai păstrează graiurile rutenilor, lemcilor şi huţulilor care sînt „presurate” din belşug cu împrumuturi din limbile română, poloneză, ungară şi, mai puţin, din germană şi idiş.

P. S. Unii slavişti neagă în genere existenţa unor popoare şi limbi aparte la slavii de răsărit, susţinînd că poate fi vorba doar de dialecte sau graiuri ale limbii ruse unice şi nu de popoare aparte, ci de grupuri etnice (precum secuii la unguri). Nu sînt specialist în slavistică şi nu am de gînd să susţin unul sau alt punct de vedere. Ceea ce mă indignează, este faptul că tot aceeaşi autori susţin teoria celor două limbi şi două popoare est-romanice (românii şi moldovenii), deşi între diferitele graiuri româneşti deosebirile ţin, practic, numai de pronunţie pe cînd cele dintre limbile (dialecte, graiuri?) est-slave nu sînt perceptibile numai pentru surzi.

HĂTMĂNIA MALOROSIEI ÎN COMPONENŢA IMPERIULUI RUS

După Unia de la Pereiaslav, în componenţa Rusiei a intrat Ucraina de pe malul stîng al Niprului. Iniţiatorii zurbei[15] – cazacii zaporojeni au preferat să rămînă în afara aceste unii, presimţind probabil ce soartă îi aşteaptă în componenţa unui stat unitar şi centralizat, precum era Rusia. Ucraina rusească a căpătat un statut autonom, cu propriile sale organe de auto-conducere în care rolul principal îl jucau cazacii înregistraţi în frunte cu un hatman (ataman) ales.

Hătmănia Malorosiei a inclus numai regiunile centrale ale Ucrainei de pe malul stîng al Niprului. La ele s-a mai adăugat în anul 1734 şi Sicea Zaporojană (care pe un timp oarecare şi-a mai menţinut fostele libertăţi şi privilegii). Pe timpurile hătmăniilor lui Vîgovski, Doroşenko şi Mazepa, temporar au fost alipite şi teritoriile malului drept (cu excepţia Rusiei Haliciene). Ucraina de Răsărit (Harkovşcina) , de Sud-Est (Donbas), litoralul Mării Negre şi Crimeea nu au intrat niciodată în componenţa hătmăniei. Despre Bucovina de nord, ţinutul Herţa, Hotin, Bugeacul de Sud – nici vorbă!

Idila însă nu a durat prea mult. Chiar primul hatman al autonomiei căzăceşti – Bogdan Hmelniţki, nu a dovedit bine să depună jurămînt de credinţă ţarului rus, că a şi început să uneltească împotriva acestuia. Toate s-au terminat cu aceea, că Ecaterina a II-a în anul 1783 a lichidat definitiv acest cuibar de intrigi şi comploturi anti-ruseşti.

(va urma)

A. Savin

Alte aricole pe această temă:

O MOLDOVĂ UITATĂ (partea a I-a)

O MOLDOVĂ UITATĂ (partea a II-a)

[1] Comando (de la franţuzescul «commando») : trupe cu destinaţie specială, grupuri diversioniste care acţionează în spatele frontului duşman.

[2] Diferenţa constă în cauzele care i-au împins pe unii ţărani români să ia drumul codrului – deznădejdea, sărăcia şi nedreptatea şi mai rar setea de jaf şi de aventuri.

[3] Radă (aici) – un fel de adunare reprezentativă a stărilor sociale, precum la români «Adunarea Ţări ».

[4] Şleahtă : – denumirea nobilimii poloneze care, printre altele, era cea mai numeroasă (în raport cu numărul total al populaţiei) din Europa (cam 10-15%).

[5] Magnat (aici) – mare nobil latifundiar. În Polonia aceştia erau adevăraţi regi în domeniile lor. Latifundiile (moşiile) unor magnaţi (Potozki, Radzivilii ş. a.) erau de mărimea vre-unui stat european de mărime mijlocie.

[6] Kontucz- un fel de cojocică de blană care, împreună cu sabia, era un însemn exteriorizat al apartenenţei la casta nobiliară la polonezi. La români el se numeşte contăş.

[7] Veto: din limba latină „interzic!” – exclamaţia tribunului poporului (reprezentantul plebeilor în republica romană), atunci cînd acesta găsea de cuviinţă că o hotărîre sau alta a instanţelor superioare contravin intereselor poporului roman. În politică – dreptul de a stopa (temporar sau definitiv) adoptarea unei decizii.

[8] Rokoch – dreptul şleahtei de a-şi apăra cu arma în mînă libertăţile, drepturile şi privilegiile.

[9] Confederaţie – ligă care îi unea pe şleahticii nemulţumiţi de o oarecare hotărîre regală.

[10] „Lîţari”: (în ruseşte „rîţari”),  adică cavaleri – aşa îşi ziceau cazacii înregistraţi zaporojeni (îmi aduce aminte de „Jentilomii baftei” lui L. Gaidai, or, astfel se numesc pe sine hoţii

[11] Ceaadaev – unul dintre primii revoluţionari ruşi („decembriştii”). Avînd în vedere răscoala cazacilor de sub conducerea lui Emelean Pugaciov care a îngrozit Rusia cu atrocităţile sale, Ceaadaev a spus: „Nimic pe lumea aceasta nu este mai crudă şi lipsită de sens, decît revolta rusească!”.

[12] Cazacii, ca pătură socială au fost nimiciţi fizic de către puterea sovietică. În anii războiului civil din Rusia (1918-1920), căzăcimea a fost supusă unui adevărat genocid de către tandemul Troţki-Lenin. „Cauza” le-a fost continuată şi finisată de către Stalin. În anul 1945, ultimii cazaci care au reuşit să se salveze emigrînd după războiul civil în Occident, au fost extrădaţi „unchiului  Jo „ (porecla lui Stalin dată acestuia de către partenerii săi anglo-americani) şi exterminaţi în lagărele GULAG-ului.

[13] Farsă: gen literar care înseamnă o comedie ieftină, vodevil sau operetă de prost gust.

[14] Cnezat de udel: – echivalentul rusesc al domeniilor senioriale occidentale care erau practic independente, iar regii aveau asupra lor o autoritate nu mai mult decît nominală.

[15] Zurbă (arhaism): revoltă, răscoală.