Istoria Ucrainei ca stat independent numără nu mai mult de cincisprezece ani (inclusiv şi anul 1918 cînd pentru o scurtă perioadă de vreme această fostă periferie a Imperiului Rus şi-a declarat independenţa de stat). Statalitatea ucraineană are o istorie puţin mai veche, însă şi aceasta este cu mari întreruperi temporale şi cu încă mai mari semne de întrebare. Pentru a înţelege cum Ucraina a ajuns la dimensiunile teritoriale pe care le are astăzi este necesar să începem cu semnele de întrebare şi primele dintre ele este puse chiar în faţa denumirii statului, poporului şi a provenienţei sale.

CE SĂ ÎNSEMNE TOPONIMICUL „UCRAINA” ŞI CINE SÎNT UCRAINENII

De la bun început toponimicul „Ucraina” nu era denumirea unei ţări, ci a unei regiuni sau, mai exact, astfel era arătată poziţia ei geografică. „Ucraina” (cuvînt derivat din „u kraia” sau „okraina”) din limba rusă se traduce: „la periferie”, „la margine” sau pur şi simplu „periferie”. Rădăcina acestui cuvînt este „krai” – „margine”. Cu alte cuvinte, Ucraina în trecut a fost ceea ce noi românii numim „la o margine de ţară”. În zbuciumata perioada medievală regiunile de hotar constituiau arena unor ciocniri armate permanente dintre statul dat şi vecinii săi. De aceea aceste raioane periferice erau puternic fortificate, iar populaţia lor era veşnic în stare de alertă, adică gata în orice moment să pună mîna pe arme pentru respingerea unor incursiuni din afară.

În Europa Occidentală asemenea regiuni se numeau „mărci” (marca Barcelonei – la hotar cu Spania arabo-maură, marca Brandenburgului – cu slavii polabi etc.). Ele aveau un statut special şi populaţia lor era eliberată de prestarea diferitor servitute (obligaţii) feudale în schimbul unui serviciu similar cu cel al trupelor de grăniceri. La români de asemenea sînt cunoscute aşa regiuni şi pături sociale. Este suficient să ne amintim de satele de ţărani răzeşi din Moldova sau de „banatele” Olteniei, Severinului, Timişoarei etc.

Românii din principatul Transilvaniei (aflată sub dominaţia ungurească şi ulterior habsburgică) care trăiau de-a lungul arcului carpatin erau înrolaţi în renumitele „regimente de graniţă”. Ţăranii din comitatele interne ale Ardealului se străduiau prin toate mijloacele să fie înscrişi în aceste regimente, căci numai aşa puteau să scape de opresiunea grofilor (nobililor) unguri. Printre altele, anume zvonul fals despre o recrutare suplimentară a fost scînteia care a aprins focul renumitei răscoale a lui Horia, Cloşca şi Crişan care a avut loc la sfîrşitul secolului XVIII.

Pe teritoriul fostei Iugoslavii regiunile limitrofe, mai ales acelea care s-au aflat la hotar cu posesiunile otomane, erau numite „kraina”. Pe parcursul istoriei graniţele Imperiului Habsburgic (care a înglobat pămînturile slovene croate şi, parţial, sîrbeşti) se mutau tot mai spre sud concomitent cu retragerea Turciei. Noi şi noi regiuni preluau acest toponimic, însă şi cele care rămîneau în adîncul imperiului îşi păstrau vechia denumire. Raioane numite Kraina găsim în Croaţia, Bosnia şi Slovenia. Printre altele, toate au fost populate de către sîrbi, însă după epurările etnice din anii ‘90 ai secolului trecut ei au fost nimiciţi sau nevoiţi să se refugieze din aceste regiuni.

Ucraina este regiunea periferică a vechii Rusii care se învecina cu teritoriile locuite de către triburile nomade crescătoare de vite. Acestea din timpuri străvechi şi-au ales ca adăpost şi bază de acţiuni, precum şi loc pentru a-şi paşte vitele stepele din bazinul de nord al Mării Negre. De aici îşi porneau incursiunile lor adîncul Europei sciţii, sarmaţii, pecenegii, cumanii, tătarii şi alţi „fii ai stepei”. Prin acest „coridor” euro-asiatic care îşi avea începutul în adîncul Asiei Centrale şi se sfîrşea în Cîmpia Română (dintre Carpaţi şi Dunăre) şi cea a Panoniei au trecut valurile de migratori care au distrus Imperiul Roman (hunii, gepizii, goţii şi mulţi alţii).

Începînd cu secolul VI d. Hr., se începe expansiunea slavilor patria ancestrală a cărora au fost pămînturile cuprinse între rîurile Vistula şi Neman (teritoriile Poloniei de astăzi). Slavii au ocupat întrega Europă Răsăriteană de la Oder (Odra) – pînă la Ural şi de la Marea Egee – pînă la cea Baltică şi au asimilat toate popoarele şi triburile cuprinse în acest areal. Unica excepţie au făcut-o strămoşii românilor care au rămas ca o insulă în imensul ocean slav. Către secolele VI-VIII d. Hr. slavii s-au despărţit în trei ramuri: de Răsărit, de Apus şi de Miază-Zi.

Între secolele IX-XII, teritoriile pe care astăzi este aşezată Ucraina (exceptînd regiunile de stepă care au rămas un fief al nomazilor), împreună cu cele bieloruse şi ale Rusiei de Nord-Est formau Rusia Kieviană. Acest stat feudal timpuriu i-a unit pe toţi slavii de Răsărit care au format poporaţia rusă veche în interiorul căreia nu exista nici un fel de deosebiri etno-lingvistice şi confesionale (ele vor apare mai tîrziu, însă despre aceasta vom vorbi într-un capitol aparte).

Unii naţionalişti de sorginte galiţiană[1] neagă aceste fapte şi, ca orice parveniţi, încearcă să-şi „înnobileze” strămoşii şi se dezic cu înverşunare de comunitatea etno-lingvistică, culturală şi istorică cu celelalte popoare est-slave şi în primul rînd cu ruşii („moscali”). Pe aceştia „zapadiane” (poreclă dată ucrainenilor din Ucraina apuseană căreia i se mai zice şi Galiţia) îi urăsc de moarte.

În această ordine de idei, un oarecare F. Ciaţki susţine că toponimul „Ucraina” provine nu de la termenul „okraina” (periferie), ci de la un oarecare popor celtic (necunoscut istoricilor) – „ukrii”, pe cînd ruşii sînt urmaşii tătarilor şi chiar limba lor este de origine tătărască (părere susţinută şi de F. Duhinski). Aceşti „ukri” ar fi populat teritoriile de astăzi ale Ucrainei încă în secolele III-IV d. Hr., pe cînd slavii au apărut aici cu două-trei secole mai tîrziu. Alţi „istorici” susţin chiar că reprezentanţii culturii tripoliene sînt … strămoşii direcţi ai ucrainenilor. Aici deja este vorba nu de sec. III-IV d. Hr., ci de sec. IX-VIII î. n. Hr.! (dacă se va continua în aşa ritmuri, atunci şi primul om – Adam va fi declarat ucrainean).

După absurditatea lor aceste „teorii” pot concura doar cu cea a „provenienţei tracice a poporului bulgar”. Dacă am accepta-o, atunci ar trebui să recunoaştem că anglo-americanii îi au ca strămoşi pe irochezi şi, prin urmare, sînt autohtoni în SUA; ungurii – provin de la geto-daci şi sînt băştinaşi în Ardeal ş. a. m. d.

O altă teorie, mai moderată, dar care urmăreşte acelaşi scop este cea a dezvoltării separate a popoarelor slave răsăritene (îndeosebi a ucrainenilor şi ruşilor). Reprezentantul cel mai de seamă al acestei şcoli a fost M Gruşevski. Soarta acestui istoric este foarte interesantă. După revoluţia bolşevică el a emigrat în Occident, însă în anii „ucrainizării” Ucrainei (aa. 30-40 ai secolului trecut) a revenit în patrie şi chiar a fost cooptat de către Stalin în rîndurile membrilor Academiei de Ştiinţă a RSS Ucrainene (mai apoi şi a AŞ a URSS). În timpul refluxului ucrainizări şi începutului rusificării Gruşevski este izolat şi moare în împrejurări destul de misterioase.

Conform teoriei lui Gruşevski, ucrainenii ar fi provenit direct de la anţii care în secolul IV d. Hr. au populat întreg teritoriul actual al Ucrainei de la rîul Nistru – pînă la Marea Azov. Restul slavilor, care se numeau sloveni, locuiau în această perioadă de-a lungul cursului inferior al Dunării şi pe peninsula Balcanică. Pînă acum însă nu au fost găsite dovezi imbatabile că anţii şi venezii ar fi fost slavi, ce să mai vorbim de ucraineni. Izvoarele istorice scrise şi cele arheologice însă dovedesc că slavii au apărut în Europa de sud-est nu mai devreme de secolul VI d. Hr.

Adepţii acestui curent susţin că Ucraina este moştenitoarea de drept a Rusiei Kievene, iar cnezii ei au fost fondatorii statului ucrainean, deşi varegii[2] Riurik, Askold, Truvor, Ingvar, Sineus şi restul aveau tot atît de mult comun cu ucrainenii ca şi cu hotentoţii din pustiul Kalahari. Cît îi priveşte pe ruşi, aceştia (după părerea gruşeviştilor) ar fi provenit de la triburile slave care populau periferia nord-estică a Rusiei Kievene şi care s-au amestecat cu cele autohtone (de origine fino-ugorică). Teoria aceasta a fost combătută demult de către istoricii din Rusia şi din alte ţări (inclusiv din Ucraina).

SICEA ZAPOROJANĂ

În fosta istoriografie sovietică şi cea contemporană din Ucraina se afirmă că renumita Sice Zaporojană este leagănul statalităţii şi a poporului ucrainean. Din această cauză, adepţii acestei teorii  au procedat la idealizarea a tot ce este legat cu această „republică” căzăcească şi a locuitorilor săi, omiţînd cu stăruinţă orice fapt care le-arfi putut „întina” imaginea.

La pragurile Niprului, acolo unde astăzi se află regiunea Zaporojie, în secolul XV era o întindere acoperită de mlaştini şi stufăriş. Aceste locuri erau practic inaccesibile pentru cavaleria nomadă şi se aflau departe de centrele civilizaţiei şi de autorităţile statale ale ţărilor din jur. De acest fapt s-au folosit imediat acei, pe care astăzi i-am numi „marginali” şi care, dintr-un motiv sau altul, au fost nevoiţi să-şi părăsească patria şi să se ascundă de mîna lungă a legii. În Zaporojie, ca şi în alte regiuni de acest gen din Europa, îşi găseau refugiul cei certaţi cu legea, ţăranii şerbi fugari, tot felul de aventurieri şi oameni puşi pe rele. Din punct de vedere etnic aici era o adevărată babilonie: români din Moldova, Muntenia şi chiar din îndepărtatul Ardeal, ruşi, ruteni, polonezi, unguri, lituanieni, bieloruşi, tătari, turci, greci ş. a.

Ajunşi la adăpost, ei s-au organizat în comunităţi care se numeau „sici” (după numele fortificaţiilor făcute din palisade de pari ascuţiţi, tranşee şi valuri de pămînt). Aceste „sici” erau adevărate cuiburi de tîlhari care trăiau din jafuri şi-şi vindeau serviciile (în calitate de mercenari) statelor din jur. Istoricii ucraineni (şi mulţi istorici ruşi) au idealizat însă Sicea Zaporojană, atribuindu-i nişte calităţi pe care aceasta nu le-a avut niciodată.

Această republică de flibustieri[3] era asemuită cu ordinele monastice de cavaleri. Cazacii (de la cuvîntul turanic „cozac” – călăreţ) fiind înzestraţi cu calităţi nobile de mari patrioţi, răzbunători ai poporului şi apărători ai Ortodoxiei. Trebuie să spunem că nici una dintre aceste afirmaţii nu corespunde nici pe departe realităţii, doar că într-adevăr duceau o viaţă de burlaci şi organele de autoconducere căzăceşti erau eligibile. Celibatul obligatoriu al cazacilor, însă, ne aminteşte mai degrabă de cel al „hoţilor în lege” („vorî v zakone”), decît de cel legat de obligaţiunea călugărilor-cavaleri de a păstra castitatea din considerente religioase. Or, despre desfrîul căzăcesc circulau legende.

Cazacii, atunci cînd era vorba de un „gheşeft” (cîştig, afacere) serios, jefuiau ţările creştine din jur mai abitir decît tătarii păgîni. Miron Costin în cronica sa ne relatează despre expediţiile căzăceşti ale lui Bogdan Hmelniţki şi ale fiului său Timuş în Moldova pe timpurile lui Vasile Lupu. Zaporojenii au pîrjolit şi prădat cumplit ţara. Printre altele, cinci dintre „polcovnicii” lui Hmelniţki erau romîni, fapt care confirmă o dată în plus că tîlharii nu au naţionalitate. Pieţele de robi din Stanbul şi Bahcisarai erau pline de robii creştini (romîni, polonezi, rusini ş.a.) luaţi captivi de către „nobilii apărători ai Crucii” din smîrcurile zaporojene.

Acelaşi Bogdan Hmelniţki fără nici o mustrare de conştiinţă s-a aliat cu hanul tătarilor din Crimeea şi i-a permis acestuia să jefuiască „ridna Ucraina” („Ucraina-mamă”) şi să-i înrobească pe locuitorii ei. Trădarea aliaţilor, trecerea dintr-o tabără în alta, călcarea cuvîntului dat ş. a. m. d. erau lucruri obişnuite pentru „cavalerii” sicelor. Despre „creştinismul” şi „nobleţea” cazacilo nici nu mai face să vorbim: pentru ei era absolut indiferent ce jefuiesc şi pe cine jefuiesc: un kostel catolic sau o biserică ortodoxă, pe un magnat polonez sau pe o biată văduvă.

În sfîrşit, afirmaţia precum că cazacii au fost „ucraineni get-beget”, ea este tot atît de aberantă ca şi celelalte expuse mai sus. Am menţionat deja că Sicea Zaporojană a fost un adevărat Babilon sau, dacă să fim mai exacţi, o adevărată „Internaţională” a lumii criminale. Despre sentimentele naţionale care ar fi influenţat acţiunile lor nu putem vorbi decît în contextul unor fraze goale şi lipsite de conţinut.

Nu trebuie, însă, de dat crezare nici unor autori ucrainofobi, precum N. Ulianov care în cartea sa „Ukrainskii separatizm” neagă totalmente existenţa în sici a elementului ucrainean (maloros) El afirmă că zaporojenii ar fi urmaşii ţăranilor fugari bieloruşi (care ar fi fost mai viteji decît cei locali). Adevărul este (repet încă o dată) că Sicea a servit drept loc de refugiu pentru toţi cei certaţi cu legea indiferent de originea lor naţională şi socială.

La fel este o enormitate afirmaţia că Sicea Zaporojană ar fi precursoarea statalităţii ucrainene contemporane, deoarece auto-organizarea căzăcească nu are nimic comun cu structurile statale. Ea era mai degrabă un gen de ohlocraţie (din limba greacă veche – „puterea gloatei”) cu structuri organizatorice, legi şi statut asemănătoare cu cele din lumea criminalităţii organizate. Era prezentă aceeaşi ierarhie eligibilă: aceiaşi disciplină de fier în timpul acţiunilor combinată cu o totală debandadă şi destrăbălare în perioadele de „repaus” ş. a. m. d. Să mai amintim şi trierea strictă la care erau supuşi novicii, ritualurile de iniţiere, atamanii aleşi (singura metodă de înlocuire a celor consideraţi nedemni fiind pedeapsa cu moartea), adunărilor („koş”) la care nu erau admişi străinii etc.

În anul 1739 teritoriul Zaporojiei va fi anexat definitiv la Imperiul Rus, ţarii căruia au început metodic să strîmtoreze „volniţa” de la pragurile Niprului. Împărăteasa Ecaterina a II-a în anul 1781 a lichidat definitiv autonomia cazacilor şipe teritoriul ei a fost creată gubernia Novorosia. Căzăcimea zaporojană a fost împrăştiată pe la diferite „oşti” căzăceşti pe la graniţele imperiului. O parte din ei au preferat să treacă în slujba sultanului (Sicia de peste Dunăre şi cazacii „nekrasovişti”) decît să se dezică de vechiul mod de viaţă.

(va urma)

A. Savin

[1] Galiţia – denumirea regiunilor apusene ale Ucrainei, a căror populaţie confesează catolicismul (varianta uniată) şi care se deosebeşte prin dispoziţiile sale naţionaliste şi xenofobe (mai ales rusofobe).

[2] Varegi – strămoşii scandinavilor care erau cunoscuţi în Europa de Vest sub numele de normanzi sau vikingi.

[3] Flibustier – cuvînt de împrumut din limba franceză, prin care erau numiţi piraţii (sinonime: bucaniri, corsari, „cavaleri ai baftei” ş. a. La români bandele de tîlhari „dotate” de către mitologia populară cu epitetele de „răzbunători ai poporului” se numeau haiduci.