ŢĂRILE SCANDINAVE

(vezi partea I…)

Despre aceste ţări persistă o iluzie că ele sînt state mononaţionale. Din punct de vedere numeric această părere este aproape de adevăr, deoarece naţiunile titulare alcătuiesc majoritatea covîrşitoare a populaţiei în fiecare dintre ele. Totuşi, pe teritoriul statelor scandinave locuiesc şi minorităţi naţionale, unele dintre care au o vechime mult mai mare decît naţiunile titulare.

În nordul Scandinaviei, de exemplu, se află situată regiunea istorică numită Laponia (Laplanda). Ea este împărţită inegal între Finlanda (circa 70%), Suedia (20%) şi Norvegia(10%). Locuitorii băştinaşi ai acestei regiuni istorice sînt laponii (lopari sau saami), un popor a cărui limbă face parte din familia de limbi fino-ugrică (pe cînd titularii ţin de subgrupul germanic de nord al familiei de limbi indo-europeane cu excepţia finlandezilor). Laponii, prin tradiţie, au un mod de viaţă nomad şi se îndeletnicesc cu creşterea renilor. Familii de saami îşi pasc turmele de reni şi pe peninsula Kola care aparţine Federaţiei Ruse. Loparii ruşi însă se află pe cale de dispariţie, fiind rusificaţi şi, precum majoritatea popoarelor mici din Nordul Rusiei şi Siberia, alcoolizaţi.

Loparii din ţările scandinave se bucură de cea mai largă autonomie naţional-culturală posibilă. Guvernele acestor state fac eforturi colosale pentru ca acest popor mic să supravieţuiască. În numele acestui deziderat sînt cheltuite mijloace financiare colosale. Îndeletnicirile tradiţionale şi meşteşugurile populare sînt subvenţionate din bugetele de stat ale acestor ţări. În aceste regiuni se petrec periodic festivaluri etnoculturale ale saamilor şi este sprijinit turismul[i] care oferă noi surse de finanţare a proiectelor de salvgardare a acestui mic popor.

De o autonomie naţional-culturală similară cu cea a saamilor din Nordul Scandinaviei se mai bucură şi minorităţile germane şi frizone din Schlezwig-ul de Nord care aparţine Danemarcii.[ii] În regiunea istorică Skone situată în Sud-Vestul Suediei, locuitorii ei vorbesc un dialect al limbii daneze[iii]. Stokholmul îi garantează acestei populaţii autonomia lingvistică şi posibilitatea de a-şi păstra cultura şi tradiţiile populare.

Mersul istoriei a făcut însă ca în componenţa statelor scandinave să fie incluse teritorii care în trecut nu le-au aparţinut şi populaţii total diferite din punct de vedere lingvistic şi cultural de naţiunile titulare. Regiunile date se bucură de o autonomie cu totul ieşită din comun care mai mult se aseamănă cu statutul dominioanelor britanice, adică autoritatea centrului este formală şi reprezentată prin monarh (Danemarca) sau Preşedintele Republicii (Finlanda). Aceste teritorii prezintă un studiu de caz aparte, de aceea ne vom referi la statutul lor puţin mai amănunţit.

FINLANDA.

Această ţară este exemplul la care apelează cel mai des adepţii „bilingvismului real” (mai exact a rusofonilor care refuză din diferite considerente (lene, ură, şovinism sau dispreţ) să înveţe limba română) din Republica Moldova. Problema constă în faptul că limba suedeză, deşi este vorbită numai de 6% din populaţie, are statutul de limbă de stat (pe lîngă limba finlandeză vorbită de majoritatea zdrobitoare a populaţiei – 94%). Mai mult decît atît: insulele Alande, unde suedezii constituie majoritatea, au o autonomie teritorială apropiată de statutul unui dominion britanic.

Politicaştrii rusofoni de la noi, însă, nu doresc să intre în amănunte, deoarece atunci din argumentaţia lor nu ar mai rămîne nimic. Or, situaţia din Finlanda şi Republica Molddova nu suportă nici un fel de analogie, căci prea diferită le este istoria, situaţia şi condiţiile concrete. În Republica Moldova nu există minorităţi naţionale, ci grupuri etno-culturale, căci etnogeneza alogenilor de la noi (ruşi, ucraineni, găgăuzi, bulgari, evrei, ţigani ş. a.) a avut loc în afara teritoriului ţării noastre. Spre deosebire de alolingvii noştri, suedezii insulelor Alande sînt autohtonii acestui teritoriu.

Finlanda, pînă în anul 1809 cînd afost anexată la Imperiul Rus, a fost o parte componentă a Regatului Suediei. În cadrul acestuia Finlanda dispunea de o autonomie destul de însemnată (atît politică, cît şi naţional-culturală) şi avea statutul de Mare Ducat. Situaţia ţării nu s-a schimbat nici după anexarea ei de către Rusia. Marele Ducat al Finlandei era quasi-independent, avînd cu Rusia un monarh comun (împăratul Rusie era în acelaşi timp şi Mare Duce al Finlandei). Numai apărarea şi politica externă ţineau de competenţa Sanct-Petersburgului.

Insulele Alande, pînă la cucerirea rusă, nu au avut nimic în comun cu Marelel Ducat, constituind o provincie aparte a Regatului Suedez. Rusia a anexat aceste insule pornind de la considerente militar-strategice. Or, acestea controlau căile de acces spre golfurile Finic şi Botnic. Trei capitale baltice:Stockholm, Sankt-Petersburg şi Helsinki sînt situate echidistant de aceste insule.

După anexarea lor de către Rusia, insulele Alande au fost ataşate din punct de vedere teritorial-administrativ la Marele Ducat al Finlandei, avînd statutul de comitat. În anul 1917, cînd Finlanda şi-a obţinut independenţa de stat, insulele au fost ocupate temporar de către trupele suedeze. După ce , însă, suedezilor locali şi celor din Finlanda le-au fost oferite de către Helsinki garanţii de autonomie teritorială şi lingvistică, insulele Alande au rămas, totuşi, în stăpînirea Finlandei.

În cadrul Republicii Finlanda insulele Alande au statutul de „teritoriu extern” care, în linii generale, corespunde cu cel al dominioanelor britanice. Acest teritoriu dispune de propriul legislativ, guvern, constituţie, drapel şi alte atribute indispensabile unui stat suveran, chiar şi de paşapoarte proprii. Finlandezii de pe „continent” nu au voie să se aşeze cu traiul şi să posede proprietate imobilă pe insule decît cu autorizaţia autorităţilor locale. Limba de stat pe insule este suedeza, iar cea finlandeză este studiată doar la dorinţă. Preşedintele Finlandei numeşte guvernatorul insulelor la propunerea preşedintelui parlamentului local.

Restul populaţiei suedeze din Finlanda este concentrată în marele centre urbane şi, mai ales, în Turku (denumirea suedeză – Abo) şi Helsinki (Helsingfors). Pe parcursul dominaţiei lor semimilenare (cucerirea Finlandei a fost terminată în secolul XIII), suedezii niciodată nu au recurs la suedizarea forţată a populaţiei băştinaşe. Începînd cu secolul XVI, Marele Ducat al Finlandei a avut în cadrul Regatului Suediei o autonomie substanţială. De aceea nu a urmat nici o reacţie împotriva limbii suedeze de genul celei care a avut loc în republicile fostei URSS după destrămarea ei împotriva dictatului limbii ruse şi, respectiv, a rusofonilor.

În analogie cu insulele Alande, teritoriile estice ale Republicii Moldova nu au făcut parte din punct de vedere politic din statul feudal moldovenesc, deşi boierii şi domnitorii moldoveni au avut moşii pe malul stîng al Nistrului pînă hăt la malurile Bugului. Nu au făcut parte aceste teritorii nici din România Mare (între anii 1918-1940). Numai între anii 1941-1944 regiunea Bugo-Nistriei (numită „guvernămîntul Transnistria”) s-a aflat sub regimul administraţiei militare române (nu şi anexată!).

Aici însă se termină asemănarea cu Alandele care pînă în anul 1809 nu au aparţinut din punct de vedere teritorial-administrativ Finlandei. După cum am mai menţionat, populaţia suedeză este autohtonă pe aceaste insule. De aceea, suedezii din Finlanda pot pretinde la statutul de minoritate naţională. Or, în teritoriile transnistrene ale Republicii Moldova ca şi în restul Bugo-Nistriei (astăzi teritoriu aflat sub stăpînirea Ucrainei) românii moldoveni sînt autohtoni, pe cînd ceilalţi (ucrainenii, ruşii ş. a.) nu sînt decît grupuri etno-culturale venite aici cu mult mai tîrziu (măcar că împreună ele alcătuiesc majoritatea populaţiei).

DANEMARCA

Regatul Danemarcii este un stat, în fond, monoetnic (ca şi celelalte ţări scandinave). Majoritatea absolută a populaţiei o alcătuiesc danezii care populează peninsula Iutlanda şi arhipelagul adiacent. Astăzi numai specialiştii mai ştiu că pe timpuri Danemarca a fost una dintre cele mai puternice ţări din lume. În componenţa imperiului său european au intrat statele de pe peninsula Scandinavă (Suedia, Norvegia şi Finlanda), Estlanda[iv], Kurlanda[v], Pomerania, Schleswig-ul, Holştinia, Lauenburg[vi], insulele Scoţiei, litoralul estic al Irlandei şi … Anglia.

Cele mai mari insule din bazinul oceanic arctic, precum Groenlanda, Faroe şi Islanda au fost (iar primele două încă mai sînt) posesiuni ale coroanei daneze. Negustorii danezi au avut factorii comerciale şi colonii în Marea Caraibelor (insulele Virgine de Vest, cumpărate în anul 1917 de către SUA), pe litoralul Africii Tropicale şi al Indiei.

În anul 1815, Danemarca pierde ultima sa posesiune scandinavă, Norvegia, însă rămîne stăpînă pe teritoriile acesteia de peste mări: Faroe, Groenlanda şi Islanda. În anul 1917, cînd Statele Unite au cumpărat de la Danemarca insulele Virgine de Vest (despre care deja am vorbit), americanii au dorit să achiziţioneze şi aceste insule arctice, însă, de data aceasta fără succes. După Primul Război Mondial, Norvegia a încercat să-şi recapete fostele sale teritorii, dar curtea internaţională de la Haga a hotărît să fie păstrat „status-quo” (starea înainte de conflict). Norvegia, ca şi Suedia în cazul cu insulele Alande, s-a supus docilă verdictului.

În anul 1944, Islanda, care se afla cu Danemarca în uniune personală, a hotărît să-şi proclame independenţa de stat. Fosta metropolă se afla în această perioadă sub ocupaţia germano-fascistă şi nu s-a opus. De fapt, chiar să fi fost şi liberă că nu avea să o facă. Un asemenea comportament civilizat cu fostele posesiuni şi colonii este în firea scandinavilor (în anul 1905 tot în acelaşi mod a procedat şi Suedia în cazul cu Norvegia care a ieşit din uniunea personală cu regele acestei ţări).

Insulele Faroe şi Groenlanda, rămase posesiuni daneze, au un statut similar cu cel al insulelor Alande în componenţa Finlandei. Denumirea lor oficială este de „teritorii depărtate ale coroanei daneze”. Mai mult decît atît, ele au prerogative foarte largi chiar şi pe plan extern Astfel, eschimoşii groenlandezi au socotit că insula lor nu trebuie să facă parte din Uniunea Europeană şi, printr-un referendum, au părăsit-o, deşi metropola continuă să rămînă membru al UE. Într-un mod similar au procedat şi faroezii. Cu alte cuvinte, teritoriile autoadministrate ale statelor scandinave sînt subiecţi ai dreptului internaţional. Chiar şi la competiţiile sportive internaţionale ele au echipele lor care luptă sub culorile propriului drapel.

Din punct de vedere etno-lingvistic, posesiunile daneze sînt foarte diferite de metropolă. Populaţia insulelor Faroe vorbeşte un idiom al limbii norvegiene, iar groenlandezii – limba eschimosă. Ambele popoare sînt autohtone pe insulele lor. În statele scandinave, de altfel ca şi în majoritatea ţărilor europene, în actele de identitate (buletine, paşapoarte ş. a.) nu este indicată naţionalitatea sau religia împărtăşită de posesorul documentului, ci numai cetăţenia ţării de origine.

Practica ţărilor scandinave ne vorbeşte despre faptul cum ar trebui rezolvate cazurile cînd o parte din populaţia, teritoriul sau posesiunile unui stat printr-un capriciu al istoriei ajung să aparţină altei ţări. Altfel zis, cazul insulelor Alande şi al suedezilor din Finlanda ar trebui raportat mai degrabă la cel al populaţiei şi teritoriilor româneşti care au ajuns să fie părţi ale Ucrainei (Bucovina de Nord, ţinutul Herţa, Bugeacul de Sud şi Bugo-Nistria), Ungariei, Serbiei (Banatul sîrbesc şi Valea Timocului), Bulgariei (Valea Timocului în cazul vlahilor timoceni, Munţtii Meglen în cazul megleno-românilor, şi teritoriul unde mai subzistă aromânii). UTAG, „judeţul autonom Taraclia”, „rmn” şi populaţia alolingvă din Republica Moldova nu au nici în clin, nici în mînecă cu practica scandinavă şi este culmea analfabetismului şi al ignoranţei istorice şi politice de a o invoca într-un asemenea context.

(Va continua)

 A. Savin