De mai mult timp în anumite cercuri bisericeşti şi para-bisericeşti din Moldova se ridică ideea autocefaliei Mitropoliei Moldovei. Din cînd în cînd erau chiar răspîndite foi volante semnate de o societate numită „Mitrpolitul Dosoftei” în care se pleda pentru autocefalia Bisericii Ortodoxe din Moldova, iar pe diferite forum-uri din Internet sînt lansate cu insistenţă ideile de autocefalizare a Bisericii din Moldova, în particular, şi din partea adepţilor aşa-numitei „mitropolii a Basarabiei”.

De ce tocmai autocefalia ?

În ultimele săptămîni asemenea discuţii se înteţesc. Chiar se vehiculează şi ideea cum că proclamarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe din Moldova ar rezolva şi problema „mitrpoliei Basarabiei” şi a altor frînturi schizmatice care se declară a fi ortodoxe.

La fel, iată, Biserica Ortodoxă Rusă s-a reunificat cu cea din exil şi Biserica Ortodoxă a Moldovei ar trebui să se „reunifice” cu „mitropolia Basarabiei”, iar aceasta este grija noastră, a creştinilor din Moldova, grijă pentru care Biserica Rusă nu mai are putere.

Se mai afirmă că autocefalia este unica formă potrivită pentru situaţia Bisericii din Moldova, deoarece tocmai această formă ar fi în stare să ţină echilibrul în ţinutul nostru dintre influenţa Patriarhiei Moscovei şi cea a Patriarhiei Române, dată fiind alcătuirea etno-culturală a populaţiei ortodoxe din Republica Moldova.

La fel, autocefalia i-ar dezarma pe cei care continuă să învinovăţească Mitropolia Moldovei de supuşenie faţă de o Biserică „străină”, „asupritoare”, care s-a compromis faţă de creştinii din Moldova nu numai în perioada ţaristă, dar şi în istoria recentă – în cazul conflictului de la Nistru luînd făţiş partea agresorilor ateist-comunişti împotriva binecredinciosului popor al Moldovei.

Şi în afară de aceasta, Patriarhia Moscovei se confruntă cu o mulţime de probleme interne şi nu are nici timp, nici resurse, nici dorinţă să se ocupe şi de buna orînduire a vieţii bisericeşti din Moldova.

O Biserică autocefală poate coopera mai eficient, cu mai multă încredere, cu autorităţile statului independent în cadrul suveranităţii căruia ea îşi păstoreşte credincioşii. Unde mai pui că şi prestigiul interbisericesc şi interconfesional al unei Biserici autocefale va spori cu mult, deschizînd noi orizonturi şi posibilităţi pentru Biserica Moldovei în cooperare internaţională spre binele poporului său credincios.

Pe scurt, autocefalia Mitropoliei Moldovei este Raiul pe pămînt, cheia de la cămara tuturor bunătăţilor şi soluţia tuturor problemelor bisericeşti şi omeneşti.

De ce acum se ridică problema autocefaliei ?

De ce oare această idee de autocefalie este pusă în discuţie acum pe parcursul ultimilor doi ani, iar în ultima lună tot mai des ? De ce nu s-a ridicat problema autocefaliei prin 1989 sau 1991 ? Sau oricînd mai tîrziu ?

Răspunsul, pretins „firesc”, ar fi că problemele care urmează a fi rezolvate prin obţinerea statutului de autocefalie au apărut şi s-au copt acum – aceeaşi necesitate de a reunifica Biserica Moldovei, compromiterea Bisericii Ruse, reunificarea ei s-a produs chiar acum … La urma urmei, este nevoie de timp pentru ca o problemă să se coacă, ca lumea să se convingă că soluţiile aplicate pînă acum nu au dat roadele dorite, ci, dimpotrivă, au agravat situaţia etc.

Iar acum, după ce noul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române a ridicat lupta sa împotriva Ortodoxiei din Moldova la o nouă treaptă de intensitate şi perfidie, pedalarea pe tema autocefaliei capătă noi şi tulburi energii.

De fapt, răspunsul cel adevărat este cu totul altul şi vom încerca să-l dezvăluim pe parcursul acestui articol.

Ce este, de fapt, autocefalia ?

Sub aspectul formei sale, cuvîntul autocefalie îşi are obîrşia în limba greacă şi este format din două cuvinte: „avto” şi „kefalon” care înseamnă „sine, însuşi” şi „cap”. Adică, este vorba de o formaţiune care singură sieşi îşi este cap, frunte, cîrmuire. Cu întrebuinţarea acestui cuvînt compus pentru Biserică – Biserică autocefală – se are în vedere o Biserică locală – circumscrisă unor limite administrativ-teritoriale - care îşi este sieşi cap, care se cîrmuieşte singură pe sine fără a ţine seama, în afară de cele ale învăţăturii de credinţă, de influenţa altor Biserici locale.

În canoanele Sfintei Biserici Ortodoxe nu se foloseşte acest cuvînt, dar sensul care este atribuit acestui cuvînt apare în mai multe hotărîri ale Sinoadelor privind statutul de autocîrmuire sau de lipsirea dreptului de autocîrmuire în cazul mai multor Biserici Locale – a Ciprului, Asiei, Pontului, Traciei.

Din canoane se desprinde că Biserica autocefală are propriul ei izvor de putere bisericească, iar episcopul ei primar este hirotonit de soborul de episopi al aceleiaşi Biserici. Voinţa episcopatului unei Biserici autocefale poate fi exprimat atît de către Sinodul Mare al ei (Sinodul arhieresc), cît şi de Sinodul mic – Sfîntul Sinod.

După cum lămureşte Enciclopedia Ortodoxă (editată de Patriarhia Moscovei începînd cu anul 2000, pînă astăzi fiind scoase de sub tipar 14 volume din circa 80 plănuite), „autocefalia are un caracter mărginit doar faţă de celelalte Biserici Locale, nu însă faţă de Biserica Sobornicească (A Toată Lumea, Universală, Ecumenică), a cărei parte alcătuitoare şi nedespărţită este. Nu poate fi nici vorbă despre independenţa oricărei Biserici Locale în ceea ce priveşte învăţătura de credinţă a cărei păstrătoare este dintru început Biserica Universală. Orice îndepărtare, deosebire de Adevărul păstrat de Biserica Universală determină despărţirea Bisericii Locale de Ortodoxie.”

Biserica Autocefală de sine stătător (1) pregăteşte mirul sfînt, (2) canonizează sfinţi, (3) alcătuieşte noi rînduieli ale slujbelor şi cîntări bisericeşti, (4) chiverniseşte toate treburile sale lăuntrice, (5) înfăptuieşte judecata bisericească.

Toate Bisericile autocefale păzesc neabătut toate canoanele bisericeşti, potrivindu-le la condţiile de pe loc. Toate rînduielile bisericeşti, inclusiv cele de slujbă, trebuie să corespundă întocmai învăţăturii dogmatice a Bisericii Ortodoxe A Toată Lumea.

În ce condiţii se înfiinţează autocefalia ?

În continuare vom expune pe scurt lămuririle date de Enciclopedia Ortodoxă.

Autocefalia unei Biserici poate apărea pe una din două căi: fie în temeiul hotărîrii unui Sinod Ortodox A Toată Lumea, fie în temeiul hotărîri unei Biserici autocefale. Biserica autocefală este, în raport cu Bisericile care o alcătuiesc, Biserica lor chiriarhală. Bunăoară, pentru Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Biserica ortodoxă Rusă a Patriarhiei Moscovei este Biserică chiriarhală, iar pentru Mitrpolia Moldovei şi Bucovinei Biserica sa chiriarhală este Biserica Ortodoxă Română a Patriarhiei Române.

Sinoadele Ecumenice nu s-au mai întrunit din anul 861, de aceea toate Bisericile autocefale care au apărut după acel an – Bulgară, Sîrbă, Gruzină, Rusă, Română ş.a. - sînt rodul hotărîrilor Bisericilor autocefale din care ele făceau parte – ale Bisericilor lor chiriarhale. Practic, în toate cazurile, acea Biserică chiriarhală era Patriathia Constantinopolului. Hotărîrea de dăruire a autocefaliei se ia de către organul suprem al Bisericii chiriarhale.

Dar nu orice parohie, eparhie sau chiar mitropolie sau grup de mitropolii poate căpăta autocefalie. Drept temei necesar, nu şi suficient, pot servi următoarele:

- teritoriul pe care se intenţionează înfiinţarea unei Biserici autocefale se bucură de independenţă politică;

- depărtarea geografică de scaunul patriarhal;

- deosebirea etnică a populaţiei de cea a Bisericii chiriarhale (patriarhale).

Fiecare dintre aceste trei temeiuri în parte, prin ele însele, nu sînt destule pentru înfiinţarea autocefaliei. Adică, poate fi valabil oricare dintre aceste trei temeiuri sau toate trei odată, dar această nu înseamnă încă deloc că ar fi nevoie de autocefalie.

Adică mai este nevoie, drept o condiţie absolut necesară, şi de năzuinţa spre autocefalie a (1) poporului bisericesc, (2) a clerului şi (3) a episcopatului acelui ţinut bisericesc, la fiecare nivel fiind nevoie de majoritate semnificativă, esenţială, covîrşitoare, dacă nu de consens, adică de o învoială comună a tuturor.

Mai este o situaţie în care autocefalia poate să apară şi în pofida voinţei Bisericii chiriarhale. Astfel, Autocefalia poate să apară şi ca urmare a încetării, în temeiuri canonice, a comuniunii unei Biserici autonome, sau chiar a unei eparhii cu Biserica sa chiriarhală în cazul în care Biserica chiriarhală se abate în erezie. Bunăoară, aşa ceva s-a întîmplat cu Patriarhia Constantinopolului la pseudo-sinodul de la Ferrara-Florenţa din anul 1439.

Astfel, canonul nr. 15 al Sindului (dublu) din anul 861 prescrie:

„Cei care se despart de comuniunea cu întîistătătorul lor din pricina unei erezii osîndite de Sfintele Sinoade sau de către Sfinţii Părinţi, adică atunci cînd el predică erezia în faţa întregului norod şi îl învaţă această erezie deschis în biserică, şi aceştia se îngrădesc de comunicarea cu episcopul numit pînă la examinarea sobornicească, nu numai că nu sînt supuşi epitimiei care se cuvine după canoane, dar sînt vrednici de cinstire cuvenită ortodocşilor.

Întrucît ei au osîndit nu episcopi, ci pseudo-episcopi şi pseudo-învăţători, şi nu prin schizmă au curmat unitatea Bisericii, ci s-au străduit să ocrotească Biserica împotriva schizmelor şi despărţirilor.”

Cum se aplică aceste condiţii la realităţile de început de secol XXI ?

Totalizînd condiţiile şi temeiurile pentru autocefalie lămurite amănunţit în Enciclopedia Ortodoxă, trebuie să constatăm categoric că unicul temei real, duhovnicesc pentru a face orice lucru, înclusiv pentru a dobîndi autocefalia, este dorinţa de mîntuire. Altfel zis, acea năzuinţă a poporului bisericesc cu clerul şi episcopatul lui spre autocefalie este îndreptăţită duhovniceşte numai şi numai în cazul în care fără autocefalie nu este cu putinţă mîntuirea acelui popor bisericesc.

1. Altfel zis, în cazul în care Biserica chiriarhală dă dovadă de erezie, iar cea de pe loc se menţine în dreapta credinţă, atunci, după ce au fost folosite în mod canonic toate metodele canonice, separarea drept-credincioşilor de Biserica chiriarhală este nu numai îngăduită, dar şi imperativă.

2. La fel, în cazul în care Biserica chiriarhală, prin comportamentul său, prin hotărîrile sale ca Biserică, nu ca poziţii ale unor arhierei sau chiriarhi aparte, sminteşte poporul drept-credincios trăitor într-un ţinut deosebit sub aspect politic, geografic sau etnic, atunci este întemeiată şi îndreptăţită începerea procesului de dobîndire a autocefaliei. Aici trebuie să subliniem că, dacă în cazul ereziei, se produce separarea, atunci în cazul smintelilor sistematice şi permanente de-a lungul mai mult decît a unei generaţii de creştini, atunci nu are loc separarea, ci începe munca pentru dobîndirea canonică a autocefaliei.

3. Cercetînd acum temeiul politic pentru autocefalie – independenţa politică a acelui ţinut în formă de stat suveran, - nu înseamnă nicidecum că independenţa politică dictează în mod automat dobîndirea sau acordarea autocefaliei.

3-1. Să luăm cazul standard pentru zilele noastre: statul independent înfiinţat într-un ţinut nu este un stat creştin, ci, ca de obicei, este unul anticreştin. În cazul acesta acordarea autocefaliei Bisericii credincioşilor din acest stat înseamnă a-i lipsi juridic şi politic de ocrotirea Bisericii chiriarhale care ar putea interveni în sprijinul credincioşilor săi din noul stat suveran. O Biserică autocefală, slabă, bîntuită de contradicţii interne, într-un stat anticreştin se transformă automat fie într-o victimă a politicii acelui stat, fie într-o unealtă a acelei politici antibisericeşti.

3-2. În cazul în care Biserica chiriarhală se află într-un stat necreştin (bunăoară, cum a fost Patriarhia Constantinopolului în cadrul Imperiului Otoman), iar o parte a acelui stat necreştin capătă independenţă, devenind un stat creştin, atunci Biserica chiriarhală chiar ar fi bucuroasă să acorde cît mai grabnic autocefalie Bisericii din noul stat creştin ca aceasta să-şi poată ajuta Biserica chiriarhală aflată la strîmtoare, după cum a fost cazul acordării în 1885 Bisericii Ortodoxe Române a autocefaliei.

3-3. Chiar şi în situaţia în care atît statul în care păstoreşte Biserica chiriarhală, cît şi noul stat independent sînt state creştine, încă nu rezultă că ar trebui dobîndită, respectiv, dăruită autocefalia.

De ce oare ? Deoarece autocefalia nu are importanţă în sine. Autocefalia este pur şi simplu un instrument administrativ prin care se înlesneşte lucrarea mîntuitoare a Bisericii în condiţii concrete – culturale (etnice), sociale, politice, economice, geografice (econaturale). Dacă prin autocefalie nu se aduce o adăugare la lucrarea mîntuitoare a Bisericii de pe loc, atunci, după cum ne învaţă Mîntuitorul Însuşi („Căutaţi mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu”, Matei 6,33), autocefalia este de prisos mîntuirii. Iar orice ce este de prisos la mîntuire îl abate pe creştin de la mîntuire, adică este o piedică spre mîntuire, deci, este o lucrare diavolească.

Oricum, asemenea caz – două state creştine în care să lucreze o singură Biserică - nu există: începînd cu sec. XX nu mai avem nici un stat creştin, nici un stat necreştin, ci numai state anticreştine în frunte cu coaliţia mondială anticreştină SUA-UE şi organizaţiile afiliate ei – NATO, ONU, Banca Mondială, FMI, OMC, OMS, UNICEF, UNFPA, UNESCO ş.a.

4. Depărtarea geografică nu mai este o problemă de cînd s-au introdus căile ferate, automobilul şi telegraful, nemaivorbind de comunicaţiile aeriene şi internet.

5. Politicul există prin stat, prin puterea politică. Economicul există prin producţie şi comerţ. Socialul există prin nevoi de consum. Etnicul există prin cultură – memoria istorică, limba, obiceiurile, modul de viaţă, tradiţiile populare.

Cultura populară poate avea şi rămăşiţe păgîneşti care pot să-şi păstreze sensul iniţial păgînesc, ceea ce poate constitui o piedică pentru mîntuire pentru acei din etnia dată care se conduc de acele obiceiuri şi cred în ele ca trebuincioase mîntuirii. Deci, nu totul din cultura unui popor merită a fi urmat şi păstrat.

Acea Biserică chiriarhală care, prin hotărîrile sale sinodale, pune piedici, sistematic şi pe parcursul mai multor generaţii, în viaţa unui popor – îi interzice mîntuirea în limba sa, îi înlătură obiceiurile moştenite de la strămoşi, obiceiuri care tezaurizează şi reflectă experienţa mîntuitoare a acelor strămoşi, îi interzice accesul la memoria istorică – acea Biserică chiriarhală poate deveni o piatră de poticnire, o sminteală pentru poporul din ţinutul respectiv. Este de primă însemnătate să remarcăm că nu este vorba de abuzurile unor episcopi ai Bisericii chiriarhale faţă de poporul concret, nu de vreo hotărîre vremelnică, ci de o politică sistematică, generală şi consecventă în vederea nesocotirii sau chiar a desfiinţării culturii acelui popor, a acelei etnii.

În asemenea cazuri se purcede la un dialog, de obicei, îndelungat, dintre clericii şi episcopii locului, pe de o parte, şi episcopii din conducerea Bisericii chiriarhale, pe de altă parte. Acest dialog are drept scop informarea conducerii Bisericii chiriarhale privind caracterul creştinesc al culturii creştinilor din poporul dat. În cazul în care nu se ajunge la o înţelegere, Biserica din ţinutul poporului dat poate porni procesul de dobîndire a autocefaliei.

(va urma)

Cu iertare întru Hristos Domnul, Sebastian Durere