5.    Biserica şi societatea (politica)

(cititi epizodul precedent…)

Demonul Cronos vrea să afle de la pr. Pavel şi ce crede sfinţia sa despre relaţiile dintre Biserică şi Stat în care scop formulează două întrebări directe: „Este normal ca biserica să se implice în politică ?” şi „Este normal ca un preot să fie deputat ?”

Din păcate răspunsul dat este la fel de ceţos, contradictoriu şi insinuant ca şi unele alte răspunsuri din acest interviu.

Pr. Pavel declară că „De pe amvonul bisericii se poate predica numai mântuirea sufletului, dar nu: „Votaţi Brânduşa sau Cucoşul!”. Astea-s prostii.”

Sînt total de acord. Mai ales în situaţia în care Biserica, din cauza abaterii sale de la Duhul sobornicesc (cum este cazul Bisericii Ortodoxe din Moldova), nu are o poziţie sobornicească sau nu este în stare să se pronunţe asupra unor probleme grave ale societăţii care se rezolvă doar la nivel de stat.

Dar în „Curierul ortodox” – publicaţie creştină care apare exclusiv datorită sfinţiei sale, - nu s’a publicat vre-o renunţare (ca să nu spun pocăinţă) a parohului bisericii „Sfîntul Dumitru” la implicarea sa personală în campania electorală pentru preşedinţia ţării din 1996 cînd de pe amvon sfinţia sa predica necesitatea votării unui candidat anume ca preşedinte, iar în campania electorală pentru Parlament din anul 1998 ziarul „Curierul ortodox” făcea apologia lui Iurie Roşca ca şef al unei formaţiuni care candida la deputăţie. La fel predicile sale şi din alte campanii electorale. Este adevărat că de un timp încoace sfinţia sa nu mai promovează persoane sau formaţiuni politice de pe amvon şi nici în discuţii particulare, ceea ce vădeşte o schimbare reală de atitudine faţă de implicarea sa din trecut în procesul politic din Moldova. Cu toate acestea ar fi fost firesc ca tocmai în cadrul răspunsurilor la aceste întrebări părintele să se dezică public de greşelile sale din trecut, mai ales că el le consideră greşeli şi că în faptă a şi renunţat la ele.

Preotul ortodox mai afirmă că Biserica „nu poate să se implice în politică” şi că „Unii preoţi se implică în politică pentru a dobândi, de regulă, bunuri materiale sau slavă deşartă.”

Dar cum rămîne cu patriarhul Miron Cristea al României care a fost prim-ministru ? Dar arhiepiscopul Macarie al Ciprului care a fost şi el prim-ministru ? Întreaga istorie a Bisericii arată că Biserica nu se poate desprinde de societate, iar societatea funcţionează ca politică, ca stat. Cîţi patriarhi, mitropoliţi, episcopi au fost înalţi funcţionari de stat, membri ai sfatului domnesc, înlocuitori ai împăraţilor în lipsa acestora ?

Pr. Pavel stabileşte şi sarcinile unui preot deputat, dar într’un mod cu totul limitativ, impropriu unei slujiri de deputat: „Un preot nu trebuie să se ducă în parlament şi să hotărască problema cărbunilor, pensiilor şi a vămilor, ci să se ocupe numai de vama cealaltă.”

Şi de ce oare vre-un preot deputat ar trebui să nu se ocupe de problema pensiilor ? Dar de ce numai de cărbune sau vămi ar trebui să se ocupe un preot deputat ? Să nu uităm că stabilirea zilelor de sărbătorire a Naşterii Domnului, a zilei de luni de după Duminica Învierii, a Paştelui Blajinilor în calitate de sărbători naţionale în Republica Moldova se datorează preoţilor deputaţi din Sovietul Suprem de legislatura a XIV-a din anii 1990-1994. Dacă aceşti preoţi de atunci nu ar fi venit cu iniţiativa lor, atunci şi astăzi am fi rămas cu calendarul sărbătorilor sovietice.

O altă teză politologică şi etico-socială formulată de către pr. Pavel este şi mai discutabilă: „Eu nu văd şi nici n-am să văd vreodată un deputat cinstit, pentru că oamenii aşa şi-i aleg. Oamenii îşi fac idoli, după chipul şi asemănarea lor… Şi eu am fost înaintat la funcţia de deputat, dar am refuzat. La ce v-aş trebui eu, spunându-vă minciuni de la tribuna parlamentului ?”

Dar cîţi sfinţi au fost mari dregători de stat – Ştefan cel Mare şi Sfînt, Sfîntul Vladimir, Sfîntul Constantin cel Mare, Sfîntul Alexandru Nevski, Sfîntul Constantin Brîncoveanu şi secretarul său, Sfîntul Iustinian cel Mare, sfîntul Nicolae II-lea, Sfîntul Dumitru Izvorîtorul de mir, Sfîntul Gheorghe Purtătorul de Biruinţă, Sfîntul Sebastian şi mulţi alţi dregători şi activişti politici ortodocşi care nu s’au sfinţit cum ar fi Alexandru cel Bun, Neagoe Basarab, Matei Basarab, Vasile Lupu, Nicolae Milescu-Spătaru, Alexandru Sturza, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Octavian Goga, dacă să ne mărginim la cei din neamul nostru ? Istoria tuturor celorlalte popoare de tradiţie ortodoxă oferă, de asemenea, numeroase exemple de sfinţi şi politicieni ortodocşi care s’au răpus pentru ţară şi neam.

Oare toţi aceşti sfinţi şi creştini au slujit ţara lor şi pe oamenii ţării lor doar „pentru a dobândi bunuri materiale sau slavă deşartă” sau să nu fi fost cinstiţi, chezăşie punînd viaţa lor?

De fapt, oamenii se aseamănă cu acele valori în care ei cred şi dacă preoţii îşi fac slujirea conform cu Adevărul – „Un preot trebuie să fie numai slujitor al adevărului”, după cum afirmă corect sfinţia sa tot în acelaşi răspuns, – atunci oamenii îşi vor alege deputaţii după asemănarea cu preoţii lor. „După cum e preotul aşa e şi parohia,” spune o veche înţelepciune creştinească.

Potrivit celor afirmate de preot, funcţia de deputat îl transformă pe om autotomat într’un mincinos. De ce să credem că părintele Pavel ar trebui să ne înveţe una de pe amvon şi alta de la tribuna Parlamentului ? Oare nu e aceeaşi persoană ? Dacă preotul Pavel are îndoieli în privinţa propriei persoane că ar putea să-şi păstreze integritatea morală şi spirituală într-un anturaj deputăţesc, atunci de ce această îndoială este transferată automat asupra oricăror alţi creştini şi clerici care au slujit în dregătorii de stat pe parcursul întregii istorii bisericeşti pînă în vremurile de astăzi ? Oare să se fi uitat porunca decalogului privind „să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău”?

Sfîntul Petru Damaschin ne spune: „… orice om, dacă vrea să se mîntuiască, nimeni nu-l poate împiedica, nici vremea, nici locul, nici îndeletnicirea.” De ce atunci să-i lipsim pe funcţionarii de stat, în particular, pe deputaţi, de mîntuire, prin osîndindirea lor ca „mincinoşi” ?

Cum rămîne atunci cu participarea creştinilor în funcţiile de stat – deputat, ministru, funcţionar public, militar, poliţist, judecător etc. ? Să lăsăm slujirea în dregătorii publice, spre „folosul cel de obşte”, unor persoane din afara Bisericii ? Atunci cui să-i cerem predarea religiei în şcoală ? Renunţarea la politica de promovare a avorturilor ? La pervertirea tinerilor noştri prin tot soiul de „Deprinderi de viaţă”, „centre prietenoase tinerilor” pentru avortări printre eleve fără ştirea părinţilor ? Afişarea publicităţii sexuale ? Dar rebotezarea creştinilor cu nume mamonice înfăptuită ca politică de stat ? Promovarea homosexualităţii ca normă de convieţuire socială ? Şi atîtea şi atîtea alte probleme la care sînt supuşi creştinii de către statul nostru necreştin şi, tot mai des, anticreştin ?

Renumitul egumen Paisie Aghioritul (Eznepidis) ne învaţă cum să ne comportăm ca creştini în asemenea situaţie:

„În aceşti ani grei fiecare dintre noi trebuie să facă tot ce este omeneşte posibil şi ceea ce nu se poate face omeneşte să lase în seama lui Dumnezeu. Astfel vom avea conştiinţa liniştită că am făcut ceea ce am putut face. Dacă nu vom reacţiona, se vor scula strămoşii noştri din mormînturi. Aceia au suferit atîta pentru patrie, iar noi ce facem pentru ea ? Grecia, Ortodoxia, cu tradiţia ei, cu sfinţii şi eroii ei să fie luptată de grecii înşişi, şi noi să nu vorbim ? Este înfricoşător ! Am spus cuiva: „De ce nu vorbiţi ? Ce înseamnă lucrurile pe care le face cutare ?”. „Ce să mai discutăm”, îmi spune, „miroase urît”. „Dacă miroase, de ce nu vorbiţi ? Loviţi-l !” Nimic, îl lasă aşa. Pe un politician l-am scuipat: „Să spui: „Nu sînt de acord cu aceasta!”, îi zic, „Vreau ca lucrurile să fie cinstite. Vrei ca pentru folosul tău să le distrugi pe toate ?.” Dacă creştinii nu mărturisesc şi nu se împotrivesc, aceştia [politicienii] vor face mai rău. Iar dacă se împotrivesc, aceia [politicienii] se vor mai gîndi. Dar nici creştinii de azi nu sînt luptători. Primii creştini erau nuci tari, schimbau toată lumea. Şi în epoca bizantină, dacă scoteau o icoană din biserică, se împotrivea toată lumea. Hristos S-a răstignit pentru noi ca să înviem, iar noi să rămînem nepăsători ?! Dacă Biserica nu vorbeşte ca să nu intre în conflict cu statul, dacă mitropoliţii nu vorbesc ca să fie bine cu toţi, căci îi ajută la Fundaţii etc. [...] atunci cine să vorbească ?”

Oare nu se vede clar din această poziţie a cuviosului Paisie că este necesară implicarea Bisericii în funcţionarea statului ? Şi aceasta nu este numai poziţia unui singur cleric.

Separarea Bisericii de stat nu înseamnă să abandonăm statul – altfel zis, societatea – pe seama duşmanilor Bisericii, nu înseamnă că trebuie să urmăm comportamentul social al unor secte totalitare de tipul iehoviştilor.

Teza „Statul este separat de Biserică” nu înseamnă că statul este separat totodată de ateism, homosexualitate, desfrînare, avort. Fără participarea Bisericii la treburile de obşte, deci, la cele de stat, acesta se separă cu siguranţă de spiritualitatea poporului, de cultura naţională, de istoria poporului pe care îl conduce, de limba acestui popor etc. Doar prin toate acestea – spiritualitate, cultură, conştiinţa istorică a poporului, limba sa – vorbeşte, strigă glasul Bisericii care, potrivit observaţiei fine şi adevărate a marelui nostru Eminescu, „este mama poporului român.” Dacă în loc de separarea Bisericii de Stat vom înţelege izolarea Bisericii de Stat, după cum propune pr. Pavel, atunci Statul se va contopi definitiv cu ateismul, liberalismul, masoneria, satanismul, ceea ce se şi produce cu paşi gigantici în statul Republica Moldova.

Întreaga istorie a Bisericii, şiruri şi şiruri de Sfinţi Părinţi perindaţi prin istoria Omenirii ne învaţă ce este a cezarului şi ce este a lui Dumnezeu, cum să slujim cezarului fără a sluji mamonei, rămînînd bineplăcuţi lui Dumnezeu. De ce în acest răspuns despre relaţia dintre Biserică şi Stat nu se face nici o referinţă la experienţa şi învăţătura Bisericii în acest sens, ci se fac nişte afirmaţii pe puţin spus îndoielnice, iar unele chiar potrivnice cu propriile cuvinte rostite apăsat şi în repetate de pe amvon de chiar sfinţia sa ?

În loc să valorificăm colosala experienţă a Bisericii de lucrare în lume – într’o lume păgînească, apostatică, cum este societatea moldovenească la acest început de veac – veac care întruneşte mai toate semnele vremurilor apocaliptice – noi chemăm la izolare de lume, mai şi osîndim pe cei care, eventual, cu binecuvîntarea propriilor lor duhovnici, încearcă să obţină anumite hotărîri creştineşti din partea statului, cum ar fi, bunăoară, modificarea proiectului de lege „Cu privire la combaterea SIDA” prin care se legalizează prostituţia în Moldova, sau anularea proiectului de lege „Cu privire la culte” prin care se legiferează intrarea în Biserica ortodoxă a oricăror satanişti, atei, sodomiţi, inclusiv în funcţii de preoţi, episcopi, mitropoliţi, stareţi de mănăstiri etc.

Ştim că acest proiect de lege este promovat de reprezentanţii aşa-numitei „mitropolii a Basarabiei” în Parlament. De ce părintele nu ne spune cum să intervenim pentru a apăra creştinii şi Biserica de nelegiurile care se pun la cale de către statul nostru necreştin şi apostatic ? Sau, poate, sfinţia sa nu este la curent cu aceste iniţiative din Parlament ?

Cuviosul Paisie Aghioritul ne spune atitudinea sa în asemenea situaţii: „Am întrebat pe un duhovnic cu lucrare socială, cu o grămadă de fii duhovniceşti etc.: „Ce ştii despre acel film hulitor ?” [Este vorba de încercarea de a difuza în Grecia filmul anticreştin „Ultima ispita a lui Iisus Hristos” – n. a.]. „Nu ştiu nimic”, mi-a răspuns. Nu ştia nimic şi este într-un oraş mare! Unii ca aceştia adorm lumea.”

Nu cred că părintele Pavel ar vrea să fie asemuit cu acel preot de care ne vorbeşte Cuviosul. De aceea şi consider că „teologumenele” sale privind relaţia dintre Biserică şi stat sînt nu că insuficient de elaborate pentru a fi propovăduite de pe „amvonul” publicaţiei păgîneşti cum este „Timpul” la peste 17 mii de cititori ai ei, ci pur şi simplu nu reflectă experienţa Bisericii, nemaipomenind aici de învăţătura Ei în privinţa mîntuirii, în particular, a dregătorilor de stat.

Benedict Moldoveanu