De mai mult timp în anumite cercuri bisericeşti şi para-bisericeşti din Moldova se ridică ideea autocefaliei Mitropoliei Moldovei. Din cînd în cînd erau chiar răspîndite foi volante semnate de o societate numită „Mitrpolitul Dosoftei” în care se pleda pentru autocefalia Bisericii Ortodoxe din Moldova, iar pe diferite forum-uri din Internet sînt lansate cu insistenţă ideile de autocefalizare a Bisericii din Moldova, în particular, şi din partea adepţilor aşa-numitei „mitropolii a Basarabiei”.

De ce tocmai autocefalia ?

În ultimele săptămîni asemenea discuţii se înteţesc. Chiar se vehiculează şi ideea cum că proclamarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe din Moldova ar rezolva şi problema „mitrpoliei Basarabiei” şi a altor frînturi schizmatice care se declară a fi ortodoxe.

La fel, iată, Biserica Ortodoxă Rusă s-a reunificat cu cea din exil şi Biserica Ortodoxă a Moldovei ar trebui să se „reunifice” cu „mitropolia Basarabiei”, iar aceasta este grija noastră, a creştinilor din Moldova, grijă pentru care Biserica Rusă nu mai are putere.

[Continuare →]

STATELE-TAMPON ŞI NU PREA… TAMPON

(vezi epizodul precedent…)

Trezesc îndoieli şi următoarele pasaje, cu referire la statele-tampon: „Asemenea puncte în Europa au fost, din cele mai vechi timpuri, regiunile situate în zonele cursului inferior al Rheinului şi în defileurile elveţiene. Devine, astfel, clar rolul Elveţiei, Olandei, mai tîrziu al Belgiei care au împiedicat trecerea liberă dintre Germania şi Franţa.” [15] şi: „Un asemenea tip de rivalitate (se are în vedere rivalitatea frontală) nu numai că poate duce la crearea unor state-tampon (Finlanda, Austria, Iugoslavia), dar şi la separare în adevăratul sens al cuvîntului a unor state întregi (Germania, Coreea, Vietnam)”[16].

Dacă am răsfoi cu atenţie paginile de istorie ale ţărilor calificate mai sus ca „state-tampon”, atunci am vedea că majoritatea dintre ele au luat fiinţă atunci, cînd lumea nu avea habar de geopolitică şi, în genere, de stat. Cantoanele alpine Schwyz, Uri şi Unterwalden s-au unit într-o confederaţie pentru a-i alunga pe seniorii din casa de Habsburg (în anul 1291), dar nu pentru a-i împiedica pe nemţi şi francezi să „contacteze” unii cu alţii.

Ciracii lui Wilchelm Thell nu au avut nevoie de ajutorul nimănui pentru a-i alunga pe Habsburgi din castelele lor dinastice[17]. Infanteria elveţiană (alcătuită din ţărani şi ciobeni), pentru neîntrecutele sale calităţi de luptă, era căutată de către toţi monarhii Europei medievale. Astfel, în anul 1792, cei 700 de mercenari elveţieni din garda regală l-au apărat pînă la ultimul om pe regele Ludovic XVI de gloata lepădăturilor pariziene (să am pardon, dle Burian, am vrut să zic: „de furia şi dreapta indignare revoluţionară a maselor largi de oameni ai muncii din Paris”) care au luat cu asalt palatul regal Tuilleries.

[Continuare →]

Prea Fericitului DANIEL,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
Membrilor Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

DECLARATIE

In ziua de 30 septembrie 2007 am fost cu toţii martori ai intronizării celui de-al şaselea Patriarh al BOR, in catedrala venerabilă si încărcată de istorie din inima Bucureştiului. A fost un eveniment duhovnicesc, liturgic şi canonic plin de adînci şi multiple semnificaţii atît pentru Ortodoxia românească, cît şi pentru cea ecumenică. Cu adevărat aceste momente care au devenit istorie, ne obligă la reflecţie, deschizîndu-ne mintea şi inima pentru a putea înţtelege lucrarea tainică a Duhului Sfînt care pretutindeni este „şi pe toate le plineşte”.

Pentru Biserica Ortodoxă, intronizarea oricărui episcop, dar mai ales a întîiului dintre episcopi, este o sarbătoare a înnoirii Bisericii însăşi. În special Biserica Ortodoxă din Moldova a mizat si mizează, ca urmare a intronizării unui nou Patriarh , la o colaborare strînsa în vederea ameliorării situaţiei dezbinului bisericesc existent pe teritoriul Republicii Moldova.

În cuvîntul de la intronizare, Prea Fericirea Voastră aţi remarcat destul de optimist şi pentru Biserica noastră că speraţi ca dialogul, cooperarea şi respectul reciproc în raport cu alte Biserici şi cu alte culte religioase va continua, acordînd însă o atenţie deosebită păstrării dreptei credinţe şi tuturor valorilor tradiţionale ale Ortodoxiei. În acest sens, mulţumindu-le şi tuturor celor ce veghează cu multă rîvnă ca Biserica Ortodoxă să nu-şi piardă identitatea de credinţă şi viaţa spirituală, cînd dialoghează sau cooperează cu alte Biserici creştine, adaugînd că există dorinţa şi datoria de a ramîne statornici în unitatea dreptei credinţe. În acelaşi timp, considerînd că dragostea faţă de Ortodoxie nu trebuie exprimată doar în atitudini defensive şi in temeri excesive, ci mai ales în faptele lucrării pastorale şi misionare concrete.

[Continuare →]

Timpurile de azi, în care ne-a dat nouă Domnul să trăim, sînt fără precedent în istoria omenirii. Procesele globalizării au cuprins întreaga lume, trezind multe controverse, nelinişti şi chiar temeri. Ele vizează atît destinul Bisericii Ortodoxe în general, cît şi al fiilor ei duhovniceşti în particular.

Respectiv, Biserica, a cărei menire dintotdeauna a fost păstorirea fiilor săi pe calea mîntuirii, nu poate rămîne indiferentă la noile realităţi ale lumii contemporane. Ea trebuie să-şi expună propria viziune şi concepţie asupra acestui fenomen. Trebuie să răspundă la întrebarea: „Încotro mergem?” În ce direcţie se îndreaptă omenirea şi care este rolul Bisericii în această situaţie? Unde trebuie să răsune glasul ei? Dificultatea constă în faptul că sfinţii părinţi nu au scris la această temă. Pe atunci nu exista problema globalizării. Însă utilizarea spiritului Tradiţiei Bisericii este foarte necesară, nu în sensul citării textelor sfinţilor părinţi (cu toate că şi acest lucru este foarte important), ci, înainte de toate, trebuie să înţelegem spiritul Tradiţiei Apostoleşti şi pe acest temei să ne formăm concepţia.

Deseori în lumea modernă globalizarea este înţeleasă doar ca o integrare economică sau unificare economică. De fapt, au loc procese nu doar economice, ci de unificare a întregii omeniri, adică se realizează integrarea politică, destrămarea culturii autohtone, concentrarea surselor informaţionale. Are loc integrarea sistemelor politice şi economice care formează mari centre ale puterii mondiale, globale. Şi, în vîrful puterii, centre ale puterii economice, aşa zisele corporaţii supranaţionale, cu posibilităţi financiare ce depăşesc cu mult majoritatea ţărilor lumii.

[Continuare →]

TRADUCERE MECANICĂ?

(vezi partea I…)

Dl Burian nici măcar nu a încercat să aibă o atitudine cît de cît critică faţă de unele inepţii expuse de „clasici”. Să fie aceasta o reminescenţă a timpurilor cînd a schimba măcar un cuvînt sau a face vreo observaţie în textele celor trei „apostoli” ai comunismului ştiinţific (Marx, Engels şi Lenin) era egalată cu „laise-majestas”[12] şi prompt pedepsită? Autorul (sau, poate, mai bine zis - traducătorul?) a expus totul pînă la ultima virgulă fără să facă măcar vreo remarcă.

Astfel, la p. 179 al manualului, putem citi: „…Occidentul, în ansamblu şi SUA, în special, au demonstrat că posibilităţile lor sînt limitate, nefiind în stare să-l învingă pe Hussein” şi că „Se impune concluzia că cineva subapreciază tributul pe care conducătorii lumii în curs de dezvoltare ar fi gata să-l plătească, apărîndu-şi independenţa”. Se creează impresia că autorul s-a inspirat direct din ziarele irakiene ale timpului. Acestea calificau „modest” retragerea americană din Irak după „Furtuna în deşert” drept: „Mama tuturor victoriilor” (deşi, această „victorie” irakiană s-ar fi putut întitula la fel ca şi un capitol din nemuritorul roman „Peripeţiile bravului soldat Şvejk” al lui Jaroslav Haşek: „…Şi iar bătuţi măr sub semnul gloriei!”).

Să admitem că manualul este deja cam vechi şi autorul nu a avut de unde să cunoască soarta lui Saddam după cel de-al II-lea Război din Golf, dar un adevărat geopolitician şi analist trebuia să ştie, că:

[Continuare →]

DESPRE CINE ŞI CUM FACE GEOPOLITICĂ ÎN BASARABIA NOASTRĂ SAUDITĂ

În spaţiul ex-sovietic geopolitica a fost recunoscută drept ştiinţă abia către sfîrşitul anilor 80 ai secolului trecut. Prin urmare, ea este încă un obiect nou şi puţin studiat. Vinovat de această stare de lucruri a fost regimul comunist sovietic care a declarat geopolitica drept o ştiinţă fascistă, rasistă şi reacţionară. Ea s-a făcut vinovată de faptul că Hitler iubea să opereze cu termeni geopolitici împrumutaţi de la părinţii şcolii geopolitice germane Haushoffer, Kjellen şi Ratzel[1]. Teoria lui Lenin despre partinitatea literaturii s-a răsfrînt şi asupra ştiinţei[2]. În consecinţă, Uniunea Sovietică a rămas la nivelul epocii de piatră în aşa domenii precum: genetica şi geopolitica ş. a.

Dat fiind faptul că geopolitica către anii nouăzeci ai secolului trecut era o adevărată „terra incognita” [3] pentru ştiinţa sovietică, în ea s-au grăbit să-şi facă un nume toţi cui nu i-a fost lene: de la politicaştrii liberaşti - pînă la comentatorii şi gazetăraşii de mahala. Această ţelină s-a dovedit a fi deosebit de fertilă pentru foştii secretari de partid şi secretari ai „veşnic tînărului” komsomol. Acestora în şcolile de partid li se aduceau la cunoştinţă noţiunile geopolitice elementare, pornind de la maxima: „Pentru a-l învinge pe duşman, trebuie să-i cunoşti armele!”. Nici unul dintre ei, însă, aşa şi nu a căpătat cunoştinţe în domeniu[4], deoarece accesul la izvoare era permis numai unui cerc foarte restrîns de funcţionari superiori ai KGB-ului.

O situaţie cu mult mai complicată s-a creat la periferiile naţionale ale fostului imperiu sovietic, unde chiar şi kaghebiştii locali nu prea au fost iniţiaţi în ale geopoliticii. În faţa „geopoliticienilor” nou-născuţi de pe malurile Bîcului a apărut o problemă: cum să-şi facă un nume în această ştiinţă, dacă la capitolul „cunoştinţe” situaţia era mai mult decît catastrofală? Soluţia a fost găsită foarte repede: compilaţia şi plagiatul. În trecutul sovietic nu prea depărtat la aceste metode au apelat aproape toţi „doctorii” şi „candidaţii” în „ştiinţele” marxist-leniniste (deveniţi peste noapte „politologi”, „analişti politici” şi „geopoliticieni”). Cu atît mai mult, că era de unde de ales: Kjellen, Haushoffer, Mahan, Spykman, Vidale de la Blache, Huntington, Brzezinski, Gumiliov, Danilevski, Saviţki, Dughin, Nartov etc, etc.

[Continuare →]

CÎTEVA ASPECTE ALE GEOPOLITICII MARITIME ÎN GENERAL ŞI A CELEI PONTICE, ÎN SPECIAL

Geopolitica este ştiinţa despre lupta pentru controlul asupra spaţiului planetar. Pînă nu demult, obiectul geopoliticii îl constituiau spaţiul terestru, maritim şi aerian. Progresul tehnico-ştiinţific din a doua jumătate a secolului XX a făcut ca la aceste spaţii să se mai adauge şi cel cosmic. Desigur, mileniul trei care şi-a luat startul a mai schimbat accentele, însă, unul dintre obiectele geopolitice prioritare ale marilor puteri rămîne a fi spaţiul maritim.

Mările şi oceanele acoperă mai mult de două treimi din suprafaţa globului pămîntesc. Pe ele trec principalele căi de transport, căci mările nu cunosc posturi vamale şi graniţe de stat. Cu excepţia fîşiei de 12 mile maritime de-a lungul coastelor, circulaţia maritimă este liberă (aşa numitele „ape internaţionale”). În Oceanul Planetar se ascund uriaşe rezerve rămase încă neexplorate de produse biologice bune pentru alimentarea populaţiei în creştere a Terrei şi de materie primă pentru industrie. Astăzi, de pildă, o bună parte din ţiţeiul şi gazele naturale sînt extrase de pe platformele continentale maritime.

Geopoliticienii au inventat termene speciale pentru ţările lumii în funcţie de faptul dacă au sau nu ieşire la mare: state enclavizate (lipsite complet de litoral maritim), tallasocraţii (marile puteri care deţin controlul asupra principalelor căi maritime) şi tellurocraţii (state preponderent terestre). „Monştrii sacri” ai geopoliticii, precum Mackinder, Mahan, Spykman, Haushofer ş. a., au acordat o atenţie primordială luptei pentru controlul asupra căilor de comunicaţie maritimă. De aceeaşi părere sînt şi o pleiadă întreagă de geopoliticieni contemporani, printre care se deosebesc: Brzezinski, Kissinger, Dughin, etc.

[Continuare →]