în care florin stuparu continuă arătarea despre cum a început la noi descompunerea programatică a societăţii tradiţionale

Florin Stuparu

(vezi partea V…)

Despre “naţionalismul cosmopolit” al ‘48-ului am mai vorbit şi o voi mai face. E cazul aici să aduc doar o lămurire în privinţa a ceea ce s-a numit “misionarism” paşoptist.

“Mesianismul” patronat de Lamartine, Michelet, Cremieux şi de alţi unşi ai lojilor francmasonice şi ai Alianţei Israelite nu are nimic a face cu naţia, ci este o componentă a “misticii” sociale internaţionaliste, ideologie egală cu ea însăşi, comună tuturor saint-just-ilor, fie ei filosofi ai “luminii”, jacobini, sanchiloţi de toate speţele sau neo-neo-umaniştii care încheie ciclul chiar în momentul istoric pe care îl trăim.

Spune comisarul: Revoluţia de la 1848 este acţia, dezvoltarea şi punerea în lucrare a dreptăţii, a căria fii sunt libertatea, egalitatea şi frăţia, care sunt toate cuprinse în sufragiul universal, şi ale căria arme puternice sunt solidaritatea popolilor, care este frăţia şi egalitatea simţită în toată întinderea ei simţită acum de toată lumea, proclamată pe baricadele Romei, ale Veneţiei, ale Vienii şi-ale Ungariei şi consacrată cu sîngele martirilor ce se varsă pe toată ziua pentru mîntuirea neamului omenesc. (ROS248)

“Naţionalismul” este expresia participării la opera de mîntuire a “umanităţii” abstracte:

Orice naţie dar, precum orice individ, are o misie a împlini în omenire, adecă a concurge, după natura şi geniul său propriu, la triunful ştiinţei asupra naturei, la perfecţionarea înţelegerii şi a sentimentului, omenesc potrivit legei divine şi eterne care guvernează ursitele omenirei şi ale lumei.(BAL I/10) Dacă fiecare naţie are o misie evanghelică a împlini pe pămînt, să cercetăm şi să întrebăm şi pe această naţie română, / ce a făcut? / Istoria, lumea are drept a-i cere această seamă; / ca dreptul său să ajungă a fi respectat şi recunoscut de celelalte naţii, trebuie încă ca ea să poată dovedi folosul ce a adus şi poate aduce lumei, trebuie să arate formula înţelegătoare şi soţială ce ea reprezentează în marea carte a înţelegerii şi a istoriei omenirei. (BAL III/13)

“Misia” e cu atît mai “naţională”, cu cît e mai devotată “misiei” imperiului Europei unite, cu capitala la Paris, unde se reuneau toţi membrii “guvernelor” provinciale:

Locuitorii României, şezători la Paris, aduseră guvernului provisoriu încredinţarea de a lor călduroasă simpatie. / D. Buchez, ajutor de mairul de Paris le răspunse: “În numele guvernului provizoriu, noi primim cu recunoştinţă acest semn de simpatie, ce ne daţi d-voastre. Noi nu ne mirăm d-voastre vă aflaţi împreună cu noi pe baricade În Franţa se proclamase de mult principiul fraternităţii naţiunilor şi d-voasre trebue să ne socotiţi ca pe fraţii d-voastre. Noi aflarăm cu noi oameni din toate popoarele Europei, împlinind acelaşi lucru. Aşa, ceea ce se făcu în Paris nu este un lucru franţuzesc, ci este un lucru european. (ACT I/140)

Noi nu putem pătrunde viitorul (puteau!, pentru că îl programau); avem însă cuvînt a crede că acest veac nu se va încheia pînă nu se va asigura deplin soarta Provinciilor Danubiene şi a celor Strădanubiene şi pînă nu va domni libertatea în ţările cari fusese primarul ei leagăn. / D-l. Buchez: noi privim steagul vostru, noi îl vom alătura la acele steaguri numeroase ale naţiunilor Europei, cari toate sunt aici reunite ca simbol al uniunii popoarelor.(ACT I/141)

Secta revoluţionară este conştientă de insuficienţa sa şi caută să se folosească de autoritatea absolută a Bisericii (pe care urmăreşte să o desfiinţeze) în opera de propagandă atee. Astfel, momentul “liturgic” al alegerilor este “sfinţit” prin prezenţa unui preot creştin:

Alegătorii vor intra unul după altul în sală, însoţiţi fiind de un preot cuvios, şi după chemarea ce li se va face, potrivit rîndului lor în listă. (BAL II/18)

Liturghia propriu-zisă devine prilej de convertire la noua religie:

Cuvînt cetit în Biserica Domnească din Bîrlad de către carihetul presviter Gheorghe Bodecu, în ziua Pogorîrii Duhului Sfînt.

Au doară nu locuim toţi acelaşi pămînt? Nu suntem toţi fraţi după trup şi duh? Sculaţi-vă dar zic, fraţii mei! Uniţi-vă, toţi să ne facem un trup şi un suflet, şi să strigăm împreună cu acei buni patrioţi, cari au venit la cunoştinţa adevărului. (ACT I/411)

Şi invers, la “meeting”-uri, alături de marii “predicatori” atei sunt convocaţi ierarhii creştini pentru a legitima liturghiile antihristice:

Astăzi stindardele libertăţii fîlfîie pe toate bisericile plăşii. (BAL I/189)

Noi astăzi nu suntem adunaţi la această solemnitate spre a celebra vreun sfînt sau pentru vreo altă sărbătoare obicinuită, ci pentru sfinţirea acestor steaguri naţionale, care se înalţă pentru asigurarea drepturilor celor mai scumpe, celor mai sfinte ale unei naţii. / Dacă steagurile noastre au proclamat libertatea, sdrobirea fiarelor, isbăvirea de sclavie şi de tiranie, apoi şi mîntuitorul nostru Isus Christos, nu a venit între oameni, decît ca să proclame acestea şi cu sîngele său să întărească frăţia, dreptatea şi sfînta libertate şi egalitate. (ACT I/591)

După sfîrşirea sfeştaniei şi stropirea aiasmei, să se citească cele 21 de puncturi ale Constituţiei cari s-au jurat de popolul din Bucureşti, pe Cîmpul Libertăţii. (BAL II/12)

Şi aici se folosesc metodele verificate la 1789. Preoţii cooperanţi sînt cinstiţi ca eroi ai umanităţii, ca “lucifori”. În vreme ce “refractarii”, cei care în Franţa, sub această denumire infamantă, refuzaseră să jure pe “sfînta constituţiune”, aveau parte de acelaşi tratament ca şi ceilalţi “duşmani ai poporului”, “demoni”, “antihrişti”, în lumea pe dos care începea să prindă contur:

Să mă întorc acum şi către voi, Preasfinţiţi Archierei, către voi, pe cari am fi dorit cu mulţumire, cu o mulţumire săpată în adîncurile inimii unor adevăraţi români, a vă vedea în capul religiei noastre (s.m.), predicînd într-o parte şi într-alta, în mijlocul turmei, care v-a încredinţat-o Părintele tuturor, pace, iubire de dreptate şi iubire către altul; căci numai prin aceste trei mari prinţipuri, dictate de Domnul nostru Iisus Christos prin sfînta sa Evanghelie, se poate organisa fericirea unui popor. (ACT I/455)

De veţi urma a mai fi instrumente la spurcatele lor planuri (ale “aristocraţilor”, adică), atunci! atunci! în loc de a vă numi următorii lui Christos, veţi fi apostolii lui Antichrist (semnat M.K. şi N.I., adică M.Kogălniceanu şi N. Ionescu în ACT I/456).

“Sacrul” guvern îşi subordonează ierarhia Bisericii, pe care o ameninţă direct, pentru a reuşi să instaureze “sacra” anarhie: Aceste decretări vin din

glasul general al ţării (ACTI/496) / Archipăstorul ţării le va binecuvînta, dacă este păstor după legea lui Christos; va subscrie decretul acesta în capul tuturor, de va voi să ne mai păstorească şi de va fi pătruns de duhul Evangheliei. (ACTI/497).

Anatemizarea clerului, ameninţarea cu “excomunicarea”, indiferent de abjecţia termenilor, nu înseamnă nimic faţă de prezentarea Mîntuitorului ca activist social de tipul lui Rosetti (Doamne, iartă!) şi de atribuirea răspunderii cataclismului revoluţionar Proniei. Cu alte cuvinte, comploturile, subversiunea, trădarea, terorismul şi uzurparea, erau opera Creatorului Însuşi:

Popoarele Europei erau căzute într-o adormire, în care mare parte din ele pierduse şi cinstea şi drepturile omeneşti. Cerul se îndură; suflarea dumnezeirii umplu inimile lor cu un dor de libertate, atît de puternic, încît într-o clipeală sdrobiră obezile în care zăceau, isgoniră demonii despotismului şi ai întunericului şi îşi dobîndiră acele drituri nemuritoare, fără de cari viaţa omului nu (ACTI/407) are nici un preţ, fără de cari o naţie nu este decît o turmă de robi ticăloşi. Soarele libertăţii răsări în falnica sa strălucire; şi milioane de desrobiţi înălţară strigări de bucurie şi de mulţumire către cer, care singur a putut face acele minuni, prin cari se schimbă faţa lumii în aşa scurtă vreme. (ACTI/408).

Discursurile revoluţionare sînt, toate, de natura celor citate şi ţin de competenţa psihiatrului şi, în acelaşi timp a unui ipotetic tribunal al istoriei. Dar nu trebuie să ne lăsăm deturnaţi de aspectul lor patologic, imoral şi ridicol. Cu toată aparenţa grotescă, ele sînt mărturii reale - şi nu figuri retorice - ale unui cult luciferic şi ar trebui să suprime ironia cititorului şi să trezească un sentiment de oroare mistică.

Trebuie să înţelegem că satana ia chip de înger de lumină; “apostolii” lui iau chip de Apostoli ai lui Hristos; (Cor. 9, 13-15), învăţătura lui ia chip de învăţătură a lui Hristos; stările care vin din amăgirile lui iau chip de stări duhovniceşti şi harice, trufia şi slava sa deşartă, amăgirea de sine şi înşelarea născute din acestea iau chipul smereniei lui Hristos. (BRI/101)

BIBLIOGRAFIE:

ACT I Anul 1848 în Principatele Româneşti. Acte şi documente publicate cu ajutorul comitetului pentru rădicarea monumentului lui Ioan C. Brătianu, Tomul I „1821-1848”, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Carol Gobl”, 1902.

BAL I Bălcescu Nicolae, Opere complete , vol. I, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică .

BAL II Bălcescu Nicolae, Opere complete , vol. II, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică .

BAL III Bălcescu Nicolae, Opere complete , vol. III, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică.

BAL IV Bălcescu Nicolae, Opere complete , vol. IV, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică.

BRI Sfîntul Ignatie Briancianinov, Despre înşelare, Schitul românesc Lacu, Sfîntul Munte Athos, 1999.

IOR I Iorga Nicolae, Istoria poporului românesc, ED. Ştiinţifică şi pedagogică, 1984.

ROS Rosetti, C.A., Corespondenţă, Minerva, 1980.

Din revista Scara, nr. 5, 2006.

contact email:editura_scara@yahoo.com | telefon:021/3120051 | OP 54 CP 65 BUCURESTI

© 2006 Editura SCARA