în care florin stuparu continuă arătarea despre cum a început la noi descompunerea programatică a societăţii tradiţionale
Florin Stuparu

[vezi partea IV…]

Profeţii revoluţiei au conştiiinţa acută a eshatonului istoric, al mutaţiei pe care sînt pe cale să o înfăptuiască:

Trăind / într-o epocă de tranziţie, între trecutul care piere şi viitorul care începe a ne luci, pentru noi ideile bătrîne nu mai au nici o putere, şi ideile nouă, credinţă nouă, cei mai mulţi le presimţim. (BAL I/177)

Numai credinţa nezdruncinată a “vizionarilor” întreţine speranţa în victoria finală, de după “armaghedonul” democratic, cînd puterea “demonică” a monarhilor va fi fost în sfîrşit înlăturată şi în locul acestora se va fi instalat idolul libertăţii:

Fiii fărădelegii triumfează în toate părţile şi întemeiază spurcata lor tiranie, scrie Bălcescu la încoronarea lui Napoleon al III-lea, în 1851. Cu toate aceste temeiuri de descurajare, sufletu-mi te slăveşte încă, înzeită Libertate şi deşi oamenii sîngiurilor au învelit cu năframă dulce faţa ta, crede că va veni ziua fericită, ziua izbîndirii, cînd omenirea întreagă se va scula spre a sfîşia acest văl şi duşmanii tăi vor împietri la vederea chipului tău de lumină; atunci nu va mai fi om rob, nici naţie roabă, nici om stăpîn pe altul , nici popor stăpîn pe altul, ci domnia Dreptăţii şi a Frăţiei. Aceste cuvinte ce odată am dat ca deviză naţiei mele vor domni lumea. (BAL IV/29)

Peste 50 de ani, aceste profeţii urmau să se împlinească şi la jubileul ‘48-ului cetăţeanul Niţă Sterie (un cetăţean!) se credea deja în post-istorie:

Dl. Niţă Sterie:

Fraţilor, Mai întîi de toate suntem români şi ca români, fraţilor, strigătul nostru să fie: Trăiască România! Trăiască de asemenea şi întreg poporul român, aşa cum Dumnezeu l-a hotărnicit şi l-a aşezat. Astăzi se împlinesc, fraţilor, o jumătate de secol, de cînd s-a pus sămînţa Libertăţii şi a Egalităţii. / Sărbătoarea zilei de azi însemnează victoria luminii asupra întunericului, a dreptăţii în contra tiraniei; însemnează chemarea la viaţă a unui popor întreg, şi omagiul nostru de recunoştinţă şi profundă veneraţiune să fie fără margini, pentru / înreaga acea generaţiune de uriaşi şi martiri, cari cu mari sforţări şi cu nemăsurate sacrificii au luptat cu oarba tiranie, pe care au învins-o şi au zdrobit-o, iar pe ruinele ei au clădit România liberă şi egalitară, care sub conducerea înţeleptului, gloriosului şi iubitului, nostru Rege Carol I, ocupă astăzi un loc de onoare printre statele civilizate ale Europei. (ACT I/XXII)

Jubileul din 1898 a avut menirea de a consfinţi cultul revoluţiei şi al pontifilor ei, campionii democraţiei:

Fraţilor, sunt 50 de ani, de cînd pe această cîmpie, imortalisată de atunci sub numele de Cîmpul Libertăţii, se adunau cetăţenii Capitalei să asculte glasul de propovăduire al marilor apostoli ai liberalismului. (ACT I/VIII) Eată pentru ce, fraţilor, trebuie să păstrăm cu toţii un cult şi să facem din anul 1848 o adevărată sărbătoare naţională! (ACT I/XXI)

Modelul este, bineînţeles, cel al revoluţiei franceze, care a instituit cultul “amicilor poporului”, începînd cu Marat, şi a construit un Pan-theon, un templu al tuturor oamenilor-zei ai Franţei moderne.

Sfîrşitul lumii vechi este anunţat de semne şi fapte nemaivăzute, repetiţie a saturnaliilor finale pe care le trăim noi acum.

La ‘48, “apocalipsa era aproape” şi cultul revoluţiei le absorbise pe toate celelalte. Sentimentul urgenţei atinsese paroxismul, căci cine încălca legea progresului îşi rata şansa “renaşterii” în New Age, noua eră a triumfului antihristic “global”:

Să nu ne ocupăm de present, astăzi cînd vedem pe italieni / organizînd gardii naţionale şi proclamînd libertatea şi unitatea Italiei; / cînd vedem pe Papa el însuşi declarîndu-se revoluţionar şi proclamînd pentru întîiaşi dată sfînt pe pămînt ceea ce în ceruri a fost totdauna sfînt; / Ce! Presentul nu există, n-avem să ne ocupăm de present astăzi, astăzi cînd omenirea începe să trăiască o viaţă reală, astăzi cînd omenirea întreagă realizează pentru întîiaşi dată visele, presentimentele geniilor tuturor veacurilor, astăzi cînd vedem toate sistemele, toate doctrinele, toate dogmele, toate religiile confundîndu-se, absorbindu-se într-unul Dumnezeu; astăzi cînd vedem pe Moise pe Christ, pe Moamet, pe magistraţii revoluţiei franceze, dîndu-şi mînile şi şezînd la acelaşi banchet, la banchetul omenirii, la banchetul dumnezeirii; cînd vedem pe fiii lui Israil cîntînd gloria pontifului catolicilor, pontiful creştinilor, şi pe pontiful creştinilor trimiţînd daruri şefului islamului; astăzi cînd din toate părţile lumii oamenii aleargă, se caută, se comunică, frăţesc în numele libertăţii; cînd vedem pe nemţi, pe franţezi, pe englezi, pe americani, dîndu-şi mînile pe d-asupra zidului Chinei; (chiar aşa, nemţii, francezii şi englezii şi-au dat mîna frăţeşte pentru a distruge şi jefui sălbatic un imperiu multimilenar!)

Reiau cuvîntarea Brătianului de unde am întrerupt-o: / cînd naţiile cele mai efemere, cele mai problematice, naţiile care n-au avut încă rolă pe scena lumii / es din toate colţurile la lumina soarelui şi declară în gura mare naţionalităţile lor, drepturile lor neprescrise, neprescriptibile, eterne; astăzi, cînd tot ce are viaţă roagă, strigă, luptă, asudă, sîngeră ca acela care vede faţa lui Dumnezeu; dar, Dumnezeu astăzi atinge pămîntul, şi ardică la dînsul tot ce crede, tot ce mişcă, tot ce are viaţă. Ce? Cînd tot crede, tot mişcă, tot are viaţă, numai noi să nu credem, să nu mişcăm, să nu avem viaţă! Numai românii să nu crează, să nu mişte, să nu aibă viaţă! ”Românii!”, Căci noi, cine suntem noi? Ce ştim noi? (ACT I/70) / Să ne grăbim, să ne grăbim fraţii mei, să iubim, să frăţim, să ne românim (aferim!), ca patria martiriului, ca patria gloriei să fie şi patria noastră! (ACT I/71

Vino, Românie, să-ţi iei rangul tău cel dintîi, lucirea ta cea veche, ziseră unii, şi România se sculă, scutură de pe dînsa pulberea mormîntului, faţa ei începu iar a-şi lua colorile vieţii; încă cîţiva ca ei şi ca dînşii, şi pîntecele-i binecuvîntate de ceruri vor începe a rodi fii de glorie şi de lumină, ce Dumnezeu îi va trimite să cînte, să creadă şi să iubească! Încă cîţiva ca ei şi cu dînşii, şi lumina se va coborî şi la noi şi frăţia va fi între noi, şi credinţa în inimile noastre, şi binecuvîntarea cerului pe noi! (Societatea Studenţilor Români sub patronagiul domnului de Lamartine, mare maestru al Marelui Orient, în ACT I/17)
Timpul mîntuirii noastre a venit; popolul român se deşteaptă la glasul trîmbiţei îngerului mîntuirii şi îşi cunoaşte dreptul de suveran. Pace vouă pentru că vi se vesteşte libertate vouă. (Proclamaţiunea revoluţiunii den Ţara Românească, în ACT I/490)

Riscul pierderii “mîntuirii” este atît de mare, încît noul Iezechiel (D. Brătianu) se rătăceşte în viziuni grotesc-sîngeroase, cu incoerente, absurde, accente iudaice:

Domnii mei! / Domnii mei, vorbesc pentru întîiaşi dată înaintea unei adunări, eu nu ştiu să vorbesc, dar cînd te doare, atunci mut să fii, strigi, scoţi un gemet; dară mă doare, căci românii, fie şi zi de sărbătoare mare ca astăzi, nu se pot aduna mai mulţi la un loc fără să verse lacrămi şi să-şi aducă aminte unul altuia că nu le este iertat să închidă ochii, să răsufle, pînă ce nu vor dobîndi pămîntul făgăduit lor; dar, mă doare. (ACT I/62)

Şi în acest moment solenel, fatal, cînd copilul, nu-l auziţi? Cînd copilul ţipă, cînd copilul ţipă, se svîrcoleşte, cînd copilul ţipă, se opinteşte în pîntecele României, ca să nu nască, numai ca să vadă ruşinea înjunghierii maicei lui; noi în floarea juniei noasstre, în mijlocul Parisului, suntem încă a ne întreba, de ne putem îndura a da maicei noastre, care expiră în ruşine în braţele noastre, de putem da, ca să o scăpăm, a douăzecea parte a veniturilor noastre, (!) a douăzecea parte a sîngelui României, a sîngelui ce sugem făr’ de îndurare din vinele maicei noasre A, Dumnezeule! Vai! Vai nouă! Vai ţie, biată Românie, ce te tîrăşti înmuiată în sînge şi batjocorită la picioarele noastre şi mai nădăjduieşti scăpare în noi. A! Cruzilor! Nenorociţilor! N’o vedeţi, n’o vedeţi, nenorociţilor! Eat-o, eat-o, este ea, a voastră maică, maica voastră, a părinţilor şi a copiilor voştri. N’o vedeţi, n’o auziţi, n’o simţiţi, n’o simţiţi, nenorociţilor, n’o simţiţi agăţaţi de gîturile, bătîndu-se de pepturile voastre, sărutîndu-vă cu lacrămi de foc şi strigîndu-vă cu suflarea muribundului: Milă! Milă! Dragii mei, nu mă lăsaţi! (ACT I/67)

Epuizat, oratorul va conchide: Mă iertaţi; v’am vestit o comunicaţie şi nu am făcut-o. (ACT I/62)

BIBLIOGRAFIE:

ACT I Anul 1848 în Principatele Româneşti. Acte şi documente publicate cu ajutorul comitetului pentru rădicarea monumentului lui Ioan C. Brătianu, Tomul I „1821-1848”, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Carol Gobl”, 1902.

BAL I Bălcescu Nicolae, Opere complete , vol. I, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică .

BAL II Bălcescu Nicolae, Opere complete , vol. II, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică .

BAL III Bălcescu Nicolae, Opere complete , vol. III, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică.

BAL IV Bălcescu Nicolae, Opere complete , vol. IV, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică.

BRI Sfîntul Ignatie Briancianinov, Despre înşelare, Schitul românesc Lacu, Sfîntul Munte Athos, 1999.

IOR I Iorga Nicolae, Istoria poporului românesc, ED. Ştiinţifică şi pedagogică, 1984.

ROS Rosetti, C.A., Corespondenţă, Minerva, 1980.

Din revista Scara, nr. 5, 2006.

contact email: editura_scara@yahoo.com | telefon:021/3120051 | OP 54 CP 65 BUCURESTI
© 2006 Editura SCARA