în care florin stuparu continuă arătarea despre cum a început la noi descompunerea programatică a societăţii tradiţionale

Florin Stuparu

[vezi partea III…]

Spre deosebire de Franţa catolică, unde Biserica se îndepărtase de credincioşi, şi unde anticlericalismul părea justificat, în ţările româneşti descreştinarea începe printr-o vastă campanie dusă în numele Mîntuitorului.

Din punct de vedere teologic, revoluţia “burgheză” în ansamblu, zborul către viitor, către perfecţie, către Dumnezeu (BAL II/27) reprezintă încercarea sistematică de protestantizare a conştiinţei ortodoxe, de absorbire a credinţei de către acţiunea politică şi socială.

Pervertirea dreptei credinţe, deturnarea sentimentului religios către lume este forma de înşelare demonică poate cea mai pernicioasă, mai distructivă spiritual decît oricare alta, pentru că are aparenţa unui rigorism moral greu de combătut fără riscul de a te plasa în afara “umanităţii”. Protestantismul, de toate nuanţele, începînd de la prima formă, aceea catolică, şi terminînd cu sincretismele actuale, protestantismul ca atitudine aşadar, nu este ateu, ci antihristic, pentru că se foloseşte de un discurs aparent creştin, schimbînd însă referentul: tot ceea ce desemna transcendenţa este răstălmăcit şi întors către imanenţă, ajungîndu-se la panteism şi la cultul omului.

Acest “creştinism” sui-generis, angajează blasfemic numele Mîntuitorului Hristos în chiar opera antihristică, transformîndu-L pe “Christos” într-un comisar anarhist, prototip al tuturor revoltaţilor “raţionalişti”, care nu vor să înţeleagă diferenţa dintre Creator şi creatură. Spune fratele Bălcescu, reproducînd stîngaci mesajul şarpelui, ajuns acum filosofie oficială a statului modern:

Sunt 18 secoli şi jumătate de cînd Christos întreprinse a răsturna lumea veche, civilizaţia păgînă / substituind în loc o altă lume, o altă civilizaţie, întemeiată pe / dezvoltarea absolută a cugetării şi a lucrării omeneşti în timp şi în spaţiu, şi pe identitatea între esenţa naturei spirituale a omului şi esenţa naturei divine, el descoperi fiecărui individ legea libertăţii, demnităţii, a moralităţii şi perfectibilităţii absolute. (BAL III/11)

Textul ales dezvăluie cum nu se poate mai clar efortul absurd de a integra revoluţia în mersul firesc al istoriei, de a-i afirma caracterul de necesitate. (Aici fiind vorba de istoria religioasă. În alte locuri vom observa, la fel de limpede, recursul la istoria politică şi militară.)

Deşi se afirmă (şi este, într-un fel!) ca fiind noutatea prin excelenţă, revoluţia îşi inventează o “tradiţie”, pentru a putea salva principiul evoluţionist şi a-şi creea o aparenţă de legitimitate de care celelalte tipuri de coup d’etat se dezinteresau, acelea fiind într-adevăr “fireşti” şi neavînd pretenţia să reprezinte triumful moralităţii, zborul către perfecţie, către Dumnezeu.

Revoluţia română de la 1848 n-a fost un fenomen neregulat, efemer, fără altă cauză decît voinţa întîmplătoare a unei minorităţi sau mişcarea generală europeană. (BAL II/105) (Ba tocmai aşa a fost: Marea boierime era pentru Regulament; căci toţi voiau pentru ei înşişi puterea. / De aceea se şi certau unii cu alţii şi erau aşa de slabi faţă de o mînă de “revoluţionari” (IOR1/609). Cît despre negarea rolului “mişcării generale europene”, comentariile nu-şi au rostul.)

Revin: „uneltitorii revoluţiei sunt 18 veacuri de trude, suferinţe şi lucrare a poporului român asupra lui însuşi. Ea fu o fază, o evoluţie istorică (evoluţie=revoluţie) naturală, neapărată, prevăzută a acelii mişcări providenţiale care tîrăşte pe naţia română împreună cu omenirea pe calea nemărginită a unei dezvoltări progresive, regulate, către ţinta prea înaltă ce Dumnezeu ne ascunde şi unde El ne aşteaptă. / De 18 veacuri, naţia română n-a vegetat, n-a stat pe loc, ci a mers înainte transformîndu-se şi luptîndu-se neîncetat pentru triumful binelui asupra răului, al spiritului asupra materiei, al dreptului, asupra silei, pentru realizarea atît în sînul său, cît şi în omenire a dreptăţii şi frăţiei, aceste două temelii a ordinei absolute, perfecte, a ordinei dumnezeieşti”. (BAL II/105)

Antihrismul de tip protestant se caracterizează prin insistenţa cu care promovează morala laică, mai dizolvantă pentru credinţă decît amoralitatea primitivă, pentru că spulberă orice dispoziţie mistică şi instituie un comerţ ilicit cu Dumnezeu, în spiritul formalismului iudaic. Or, creştinismul este tocmai opusul unei asemenea credinţe, răspunsul său în ceea ce priveşte mîntuirea fiind că nu faptele bune şi virtuţile în sine te mîntuiesc, ci Dumnezeu. De altfel, creştinul nu vrea să afle “binele” (şi nici frumosul ), ci Adevărul.

Moralismul este corelatul etic al raţionalismului şi al concepţiei ştiinţifico-utilitariste. Dacă binele poate fi realizat prin acţiune concretă, materială, atunci nu este decît o problemă de educaţie, pe de o parte, şi de metode şi tehnici, pe de altă parte, pentru a spori nelimitat cantitatea de “bine”, la capătul acestei acţiuni morale constant progresive întrezărindu-se apariţia omului desăvîrşit, infinit de bun, de puternic, creator al raiului terestru republican universalist.

„După ce în Evanghelie, Mîntuitorul ne arată legea morală, absolută, nemărginită, legea dreptăţii, şi aruncă omenirea pe calea nemărginită a unei dezvoltări regulate, progresivă, supuind natura, sila, lumea dinafară supt preponderenţa absolută a minţii şi a cugetării, prin sîngele său vărsat, prin moartea sa el ne arată legea practică, legea lucrării, legea jertfirei, a iubirei şi a frăţiei, chipul cu care ne putem mîntui, putem învinge răul şi a împlini menirea morală a omenirei, adecă mai întîi prin cuvînt, prin idee, pe urmă prin lucrare, jertfindu-se individa familiei, aceasta patriei, patria omenirei, viitorului. / Legea evanghelică, descoperind spiritului cauza absolută, proclamînd menirea omenirei şi a lumei, împinse mintea omenească la demonstrarea şi realizarea ei. De atunci ştiinţa nouă, întemeindu-se pe conceptul legilor spiritului, pe observaţie, esperiinţă, calcul au continuat zdrobirea lumei vechi, revoluţionarea sau perfecţionarea religiei (ştiinţa perfecţionează religia!!), moralei, politicei, societăţii întregi, nimicind orice domnie individuală, supuind acţia omenească legei absolute şi universale a libertăţii şi a ştiinţei, căutînd realizarea în omenire a ordinei absolute, perfecte, a ordinei divine. De atunci omenirea a intrat în calea care o duce gradat spre perfecţia sa, către absolut, către nemărginit, către Dumnezeu.

Care va fi rezultatul final al acestii căi? Această mişcare de perfecţie va avea oare un termen? Răul peri-va în tot din lume? Omenirea va agiunge vr-odată a-şi identifica în tot esenţa sa cu esenţa divină? / Aceea ce ştim este că, din transformaţii în transformaţii, omenirea merge într-un progres continuu, a cărui mişcare e cu atît mai repede cu cît mai mult înaintează, că fiecare pas al vieţii omenirei este un pas în această cale care o apropie de Dumnezeu; că fiecare pas al ei este un triumf al binelui asupra răului. Supt ochiul providenţei şi după legile şi către ţinta hotărîtă de dînsa mai înainte, omenirea înaintează în evoluţiile sale istorice. / “Marşul general al omenirei, zice învăţatul istoric Cantu, în căile ce providenţa pregăteşte, aduce acele minunate reînnoiri ce se fac pe pămînt şi scot binele din rău.” (BAL III/11,12)

Frazele poticnite ale “filosofului revoluţiei”, reminiscenţe halucinant de prolixe ale lecturilor propagandistice învăţate pe deasupra, au ciudata calitate de a fi în acelaşi timp foarte precise, pentru că indică prin repetiţii obsesive, coordonatele religiei luciferice pe care o propagă, a cărei ultimă ţintă e autodivinizarea omului.

Hybrisul luciferic al părinţilor noii “biserici”, este nemărginit, ei înşişi dezvăluind cu entuziasm “naiv” caracterul magic al doctrinei “luminii”:

în Paris începe să se vorbească o limbă nouă, limbă învăluită în mistere, plină de parabole şi de simboluri; în Paris începe să se facă unele semne asemenea acelora ce sfintele Scripturi ne arată ca vestitoare peirii sau renaşterii neamului omenesc; inimile cu credinţă încep a întrevede printre acele mistere profeţia venirii unui Mesie al Românilor. (Dumitru Brătianu în ACT I/67)

Fireşte că în rolul de salvator, mitomanul orator se vede pe sine şi pe ceilalţi conducători ai sectei eliberării omului prin sine însuşi: D. Brătianu este un mistic , foarte egoist. încredinţat că este un geniu mare, un mesia, faux şi intrigant. Ruset ca şi Brătianul au lipsă cu totul de bon sens politic ca şi moral.

/ Ruset zice: doi oameni mari s-a născut pe acest pămînt, Christos şi D. Brătianul. Acesta, din contră, comparează pe Ruset cu Mahomet. Este o trinitate în care Ruset este tatăl, D. Brătianul duhul sfînt şi I. Brătianul fiul. (Bălcescu despre “clică” în BALIV/109)

O reverenţă se cuvine oricînd maeştrilor care conduc iniţierea:

Da, epoca noastră este mare şi acea operă este desigur a lui Dumnezeu. Dar, după Dumnezeu este Michelet, sunt bărbaţii cu inima dreaptă şi cu cuvîntul puternic ca ale voastre. (ROS/370, fragment de scrisoare lui Rosetti către Michelet. Acelaşi text, identic, va fi trimis şi lui Quinet.)

Delirul preoţilor de tribună, aşa numita demagogie, capătă funcţiile Cuvîntului, instituindu-se în discurs inatacabil, cu valoare de adevăr absolut, creator al realităţii virtuale numită “România modernă”: Sunt vreo 9 luni, cînd la Adunarea Societăţii Studenţilor Români se coborî o lumină cerească în inima lui Dimitrie Brătianul, lumină înainte vestitore a învierii noastre, şi improvisă următorul cuvînt. / Eu cred că era inspirat de Dumnzeu oratorul. Am auzit pe unii criticînd, şi în acel moment îmi părea că sunt în mijlocul păgînismului; judece acum popolul român, căci el prin suferinţele sale a dobîndit vederea şi înţelegerea celor sfinte, judece el şi spue, dacă aceste plîngeri şi profeţii nu merită să fie înainte-cuvîntarea constituţiei noastre (ACTI761); cît despre mine (Rosetti, n. m ) o mărturisesc că cînd sunt în momente de slăbiciune cînd păcatul este aproape să mă orbească, îmi aduc aminte că Brătianul îmi este prieten, recitesc acest cuvînt, şi în acel moment mă simţ tare şi realţat ca creştinul cel adevărat, cînd sărută crucea. (ACTI62)

Atunci cînd nu se identifică pur şi simplu cu Dumnezeu, “fiii de glorie şi de lumină” se mulţumesc cu rolul mai modest de “profeţi”, “apostoli”, “martiri”, “titani”, “aleşi”, care prevestesc “vremurile ce va să vie”, vorbind în numele ţărei, a omenirei şi a lui Dumnezeu (titlu de broşură a lui Alecsandri în ACTI/426):

astfel întăriţi şi pătrunşi de sfinţenia vieţii sociale, mergeţi domnilor, uniţi împreună, mergeţi cu inimă să vă împliniţi misia voastră. Nu ziceţi: suntem slabi! Cînd Dumnezeu dă o misie, dă şi puterea d-a o împlini. Nu ziceţi: suntem puţini! Ei erau numai doisprezece acei apostoli care reformară lumea.

Dar ei au izbutit căci avea în inimile lor pe Cristos, adecă dragostea umanităţii şi jertfirea. Fie acestea şi simţimintele d-voastră şi veţi regenera naţia. (BALI/178)

Dacă restaurarea hristică a omului a fost rezultatul iubirii nemărginite a Creatorului pentru făptura Sa, instrumentul “mîntuirii” revoluţionare este iubirea narcisiacă, autoreferenţială a creaturii re-căzute în umanitate şi în timp, care (timpul) în loc de a mai fi simţit ca o categorie constrîngătoare, capătă misterioasa capacitate de a desăvîrşi lumea prin simplul fapt al trecerii sale:

Pe acest pămînt, în care suntem, oamenii se vor face din zi în zi mai buni, mai înţelepţi, mai iubeţi, mai drepţi, şi mai gata a se jertfi pentru fraţii lor. Cu vremea pămîntul va fi un loc binecuvîntat; îmi aduseşi aminte cuvintele lui Cristos şi amîndouă poruncile ce ele cuprind: “A iubi pe Dumnezeu, a iubi pe aproapele”. Acum să-ţi aduc şi eu aminte că Hristos a zis că a doua poruncă, iubirea aproapelui, e asemenea cu cea dintîi, iubirea lui Dumnezeu. (BALII/127) (”Protestantismul” falsifică cuvîntul evanghelic în funcţie de interesele propagandistice ale momentului.)

Sacerdotul noii religii a iubirii de sine este comisarul (”de propagandă”, “al poporului”, “al Europei”) care propovăduieşte “biblia” revoluţiei, text “sacru”, revelat, tocmai pentru că e laic! Angelii mi-au inspirat o constituţiune, declară Heliade-Rădulescu, care va fi în folosul tutulor şi-n paguba niminui. (ROS/268)

Clasa “mesianică” este reprezentată de negustorimea iniţiată. Lipscanii, iniţiaţi la mişcare, făcură repede un steag tricolor şi, închizînd prăvăliile, se adunară cu toţii la locul unde se cetia Constiuţiunea (ACT I/ XXXVIII). Nicolae Golescu, sosit cu mulţimea, se sui la Vodă, în vreme ce poporul (adică negustorii, mai mult sau mai puţin români) striga: Dreptate! şi cerea Bibescului să dea Constituţia! Sfînta Constituţie! (ACT I/XXXIX)
Actul “mîntuirii” este precis datat:

Favoarea Mîntuitorului Ceresc viind peste neamul României la 11 iunie curent, se proclamă noua Constituţie, şi de tot românul s-aclamă sfinţirea drepturilor prescrise în cele 21 de articole, arătate prin proclamaţie şi osebite foi (ACT I/623).

/ Ziua de / 11 iunie 1848 este o zi de la care începe o epohă nouă în analele Ţării Româneşti. Devisa populilor civilizaţi: libertate, egalitate, frăţietate este şi devisa românilor de aici. Constituţia, această zicere fermecătoare, acestă faptă fericitoare, s-a proclamat şi la noi (ACT I/540).

Constituţia proclamată ieri va fi un adevăr şi noi vom sci a muri pentru dînsa (ACT I/541).

Comisarul este un preot al constituţiei pe care am jurat cu toţii. (Bălcescu în BALII/14) El este agentul convertirii, călăuza neofiţilor şi taumaturg, vindecător al tuturor bolilor sociale, care desfigurează chipul omului, virtuos în sine (după Rousseau, Marx, ş.c.l), pervertit însă de “tiranie”. Comisarul:

frăţia e o simţire a inimei care ne face pe toţi a avea aceleaşi bucurii şi dureri, ca şi cum oamenii, ar fi numai unul. Aşa, fraţi sunt aceia ce vor a-şi împărtăşi suferinţele unii cu alţii şi carii îşi întocmesc puterile spre a se face fericiţi unii pe alţii. A uşura pe cei săraci, a povăţui ş-a lumina pe cei neînvăţaţi, a aduce în calea binelui pe cei vinovaţi, pe care sărăcia şi strîmbătatea i-a rătăcit, iată fapte frăţeşti. (BAL I/126)

BIBLIOGRAFIE:

ACT I Anul 1848 în Principatele Româneşti. Acte şi documente publicate cu ajutorul comitetului pentru rădicarea monumentului lui Ioan C. Brătianu, Tomul I „1821-1848”, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Carol Gobl”, 1902.

BAL I Bălcescu Nicolae, Opere complete , vol. I, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică .

BAL II Bălcescu Nicolae, Opere complete , vol. II, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică .

BAL III Bălcescu Nicolae, Opere complete , vol. III, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică.

BAL IV Bălcescu Nicolae, Opere complete , vol. IV, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică.

BRI Sfîntul Ignatie Briancianinov, Despre înşelare, Schitul românesc Lacu, Sfîntul Munte Athos, 1999.

IOR I Iorga Nicolae, Istoria poporului românesc, ED. Ştiinţifică şi pedagogică, 1984.

ROS Rosetti, C.A., Corespondenţă, Minerva, 1980.

Din revista Scara, nr. 5, 2006.

contact email:editura_scara@yahoo.com | telefon:021/3120051 | OP 54 CP 65 BUCURESTI

© 2006 Editura SCARA