unde veţi întîlni un lucru uimitor: revoluţia paşoptistă are o cu totul altă poveste şi semnificaţii diametral opuse decît cele cunoscute şi acceptate actualmente de istoria românească oficială; toate acestea şi multe altele le arată mai jos

FLORIN STUPARU

Marile ţări agricole situate între Marea Baltică şi Marea Neagră un pot fi izbăvite de barbaria patriarhală-feudală decît cu ajutorul unei revoluţii agrare care să transforme ţăranii în proprietari de pămînt liberi, o revoluţie cu totul asemănătoare celei care a avut loc în 1789 în satele franceze.

Engels

În sfîrşit, pe primăvară, sosiră din Paris tineri studenţi aparţinînd clasei boiereşti mijlocii, care nu voiau să creadă într-o îngrădire în spaţiu a revoluţiei franceze. Unul dintre ei, C.A. Rosetti, credea realizabilă în cel mai apropiat viitor o înfrăţire idilică a tuturor oamenilor.

Iorga

Întreg anul 1998 naţiunea română (adică statul) a sărbătorit cei 150 de ani de la revoluţia paşoptistă. De ce? Singura explicaţie vine din partea demagogiei oficiale. Adevărata istorie a ‘48-lui nu ne dă nici un motiv pentru a fi veseli, aşa cum se va arăta.

În deceniul al cincilea al secolului trecut, revoluţia mondială începută în 1789 intră într-o nouă etapă. Ciuma franţuzească nu mai este răspîndită acum de către armatele de ocupaţie iacobine şi napoleoniene, care impuneau libertatea, egalitatea, fraternitatea cu sabia, prin cele mai sălbatice războaie pe care le cunoscuse Europa. ‘48-ul foloseşte o metodă mult mai economică şi mai eficientă: subversiunea, autoocuparea ideologică şi militară de către o trupă de „comisari ai poporului” recrutaţi la faţa locului şi instruiţi la Paris (mai tîrziu, la Moscova) unde îşi însuşesc tehnicile teroriste şi propagandistice ale loviturii de stat şi înfiinţează viitoarele Guverne provizorii ce se vor permanentiza, într-o formă sau alta, pînă astăzi.

Obiectivul principal este acum, ca şi în vremea lui Napoleon, înfrîngerea celor două imperii teocratice, Rusia şi Austria, la care se adaugă Germania, care, cu toate reformele, se opuneau realizării „republicii europene umaniste”, dovedind că nu puteau fi învinse prin mijloace exclusiv militare şi nici prin revoluţii „de sus”, cum încercase iluminismul în vremea Ecaterinei, a lui Rudolf şi a lui Wilhelm.

Sfînta Rusie, mai ales, era hotărîtă să oprească invazia antihristică, aşa cum o făcuse şi în 1812, şi manifestul ţarului Nicolae I din martie 1848 este fără echivoc:

Apres de longues années de paix et de prosperité , l’Occident de L’Europe a été subitement bouleversé par des troubles qui menacent de détruire toute autorité légitime et l’ordre social tout entier. Prenant leur origine en France, la révolte et l’anarchie se sont étendues promptement a l’Allemagne et le flot révolutionnaire, croissant dans la mesure des concessions des gouvernements a enfin atteient les Etats de nos alliés, l’Autriche et la Prussie. Ne connaissant plus de frein, cette force aveugle menace aujourd’hui la Russie, que Dieu a confiée a notre garde. Ici elle trouvera ses bornes. Fidele au glorieux exemple de Nos ancetres, invoquant le secours du Tres-Haut, Nous sommes prets a faire face a Nos ennemis partout oů ils se montreront, et fermement unis a Notre sainte patrie, Nous conduirons Nos peuples a la défense de l’honneur russe et de l’integrité de Notre territoire. Dieu est avec nous. Ecoutez peuples de la terre et suivez la voix de Dieu qui est avec nous. (ACT I / 159).

‘48-ul nu reprezintă o singură revoluţie, un eveniment punctual. Cu toată aparenţa megaloman- propagandistică, rîndurile următoare exprimă o realitate asumată:

Ziua de 11 iunie 1848 va rămîne o stea strălucitoare pe firmamentul românesc, căci strigătul „Vrem să trăim prin noi înşine” a ieşit atunci limpede şi puternic din însuşi peptul poporului român, nu ca strigăt de desperare, ci ca strigăt de reînviere; înăbuşită a fost atunci mişcarea şi, deşi cei ce au stat în capul ei, mult timp au umblat pribegi şi persecutaţi, dar sămînţa aruncată a purtat roade mănoase, strigătul de la 1848 fu reînviat prin Parlamentele legale din 1857; el capătă fiinţă prin naţiune în 1866 şi fu întrecut în consecinţe prin războiul indepenenţei din 1877. (ACT I/VII). (La 1890, cînd apare textul, autorii nu ştiau că aşteptările lor vor fi satisfăcute după viitorul prim război mondial.)

‘48-ul este o mişcare amplă ce se întinde pe multe decenii, suferind transformări şi tactica aceasta a dizolvării din interior îşi va dovedi deplin eficienţa abia o dată cu primul război mondial, cînd Sfînta Alianţă va fi în sfîrşit sfărîmată şi antihristul va face pasul decisiv către imperiul mondial. I se mai opune doar o scurtă renaştere spirituală, ce va fi lichidată în uriaşa confruntare a celui de-al doilea război mondial şi anul 1945 va marca un prim „sfîrşit al istoriei”.

Pentru a-şi atinge colosalele obiective, de la 1848 pînă după primul război, internaţionalismul ateu speculează infailibil naţionalismul legitim al popoarelor aflate în puterea sau sub influenţa monarhiilor imperiale, stimulînd, organizînd şi finanţînd „revoluţii de eliberare de sub jugul despotismului, în numele dreptului sfînt la autodeterminare”. În acest interval naţionalismul este o atitudine „umanistă”, „pozitivă”, pentru că pulverizează ce mai rămăsese din „internaţionalismul” creştin.

După 1920, termenul naţionalism începe să capete sens tot mai sumbru, pentru că ameninţă „ecumenismul” ateu. (De la iacobini, Napoleon, Lenin, Stalin şi pînă la campaniile N.A.T.O., armatele revoluţionare vor tot „elibera” popoarele „mici şi persecutate”, anexîndu-le ideologic, militar şi economic în interes propriu). Despre acest naţionalism, termen inventat de revoluţia franceză şi adaptat apoi de iluminismul german, „naţionalism” promovat în numele unei idei universalist-atee, voi tot vorbi pe parcurs, pentru că este un alt „fetiş lingvistic” ce încurcă toate comentariile şi face istoria noastră de neînţeles.

Printre ţările folosite ca masă de manevră împotriva „tiraniei” imperiale, Principatele au un loc cu totul aparte, din mai multe motive.

În primul rînd, ca întotdeauna, din cauza importanţei lor strategice, Ţările Române au rol esenţial în jocul dintre cele trei imperii care îşi dispută cucerirea sau măcar dominarea „Bizanţului”. Trebuie înţeles că înainte de a fi centru de putere geopolitică şi economică, Constantinopolul, şi nu Roma, este centrul spiritual european al creştinismului şi cucerirea lui înseamnă dominarea religioasă a lumii.

Astfel ruşii vor să-şi încoroneze ţarul ca basileu de drept, ei considerîndu-se moştenitorii Imperiului Ortodox. Austriecii, la rîndul lor, urmăresc refacerea Sfîntului Imperiu în formă catolică. În fine, „Franţa” (adică internaţionala atee) vrea şi ea să reconstituie imperiul roman păgîn, ştiind de la Bonaparte că aici trebuie fundată capitala statului său mondial. În această confruntare Principatele aveau misiunea de a stopa avîntul rusesc şi de a întreţine nesiguranţa în Austria prin „bomba cu efect întîrziat” din Ardeal. De asemenea, ele erau baza pentru operaţii militare şi pentru organizarea de comploturi în toată Europa sud-estică.

Ruşii, la rîndul lor, ca întotdeauna, înţelegeau prea bine că erau singuri şi nu se puteau apăra decît păstrînd Principatele sub controlul lor, pentru a-şi proteja flancul vestic, cel vulnerabil.

„Pericolele crizei ce ameninţă ordinele soţial în Europa preocupă cu tot adinsul mintea Augustului nostru Domnitor pe cînd radicalismul triumfă-n Elveţia, pe cînd în Italia principiul monarhic e foarte cutreerat, pe cînd în Franţa o iute catastrofă înalţă republica peste ruinele tronului de Iulie, pe cînd înfierbîntarea revoluţionară străbate în Germania cu repejune ducătoare la rătăcire, Împăratul trebuie să-şi arunce privirea mai mult decît oricînd altă dată asupra intereselor de linişte şi sigurătate, pe care Rusia, prin a sa pusăciune, este mai cu deosebire chemată a o apăra”.(ACT I/168)

„Principatele de la Dunăre se ţin anumit de această categorie; ele sunt puse sub nemijlocita protecţie a Rusiei, şi această protecţie noi suntem hotărîţi a o aplica cu o manieră străbătătoare. Deci oricare va putea fi aiurea rezultatul orcanului revoluţionar Împăratul este determinat a nu suferi ca anarhia să pătrundă în partea aceasta a celor doi Principi cu cea mai apriată manieră”. (Nota Comitetului de Nesselrode, Cancelarul Rusiei, către Consulul general din Principate, de Kotzebue în ACT I/169)

Pe de altă parte, ţările româneşti sînt însele un centru religios de o extraordinară importanţă, pentru că de la cucerirea Constantinopolului ele reprezintă Bizanţul.

Cu toată recunoaşterea politică a vasalităţii sale, domnul ţărilor româneşti se bucură însă pînă foarte tîrziu de toate drepturile care, după noţiunea veche şi nouă romană, adică bizantino-slavă, formează imperiul. În biserică, domnul român, care a rămas în orientul supus de păgîni singurul stăpînitor creştin împodobit cu coroană şi sceptru, este primit cu onorurile ce se dădeau odinioară împăraţilor dreptcredincioşi din Răsărit. (IOR 1/380).
Această misiune hristoforică a României se accentuase în secolul 18 şi la începutul secolului 19, o dată cu protestantizarea bisericilor rusă şi grecească, încît cele două mici provincii, „primitive”, „turcite”, devin extrem de puternice şi de bogate spiritual, avînd cele mai multe mînăstiri din lume, dacă luăm în seama „proprietatea” asupra Sfîntului Munte Athos, şi fiind refugiul tuturor monahilor persecutaţi de ofensiva protestantă şi catolică. În consecinţă, presiunea revoluţionară va fi aici mai puternică decît oriunde.

„En 1792 c’était sur les bordes du Rhin que se rencontraient les armées de la Republique francaise et des Souverains coalisés; le champ de la bataille est aujourd’hui dans la partie orientale de l’Europe; c’est sur les rives du Danube que les deux principes se trouvent en presence. Ainsi la liberté a recele de trois cents lieues des frontieres”.(Scrisoarea unui român despre situaţiunea Românilor din Orientul Europei. În ACT I/245).

Ceea ce desemna Principatele ca victime sigure ale revoluţiei era starea lor de descompunere internă şi completa dependenţă externă la care ajunseseră în cele două secole precedente, ca urmare a continuelor invazii, devastări, pustiiri, jafuri ale campaniilor militare susţinute de „protectorii” aflaţi în război pe acest „pămînt al nimănui”, la toate acestea adăugîndu-se acţiunea dizolvantă a ideologiei iluministe, venită o dată cu ocupanţii străini.

Bibliografie selectivă

ACT I - Anul 1848 în Principatele Româneşti. Acte şi documente publicate cu ajutorul comitetului pentru rădicarea monumentului lui Ioan C. Brătianu, Tomul I 1821-1848, Bucureşti, Institutul de arte grafice “Carol Gobl”, 1902.

IOR 1 Iorga , Nicolae : Istoria poporului românesc, Ed Ştiinţifică şi Pedagogică, 1985

IOR 2 Iorga, Nicolae : Studii asupra evului mediu românesc, Ed Ştiinţifică şi Pedagogică, 1984

MAN Manolescu , Nicolae : Istoria literaturii române

MEH Mehedinţi, Simion : Creştinismul românesc

ROS Rosetti, C.A.: Corespondenţă, Minerva, 1980

SOB Soboul , Albert : Revoluţia franceză, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1962

Din revista Scara, nr. 4, 2006.

contact email:editura_scara@yahoo.com | telefon:021/3120051 | OP 54 CP 65 BUCURESTI

© 2006 Editura SCARA