REGULAMENTUL ORGANIC – APOGEU AL INFLUIENŢEI RUSIEI ÎN ŢĂRILE ROMÂNEŞTI - II

KISELEV ŞI REGULAMENTUL ORGANIC

(vezi partea I-a…)

În anul 1829, conducător al administraţiei militare de ocupaţie ruseşti este numit generalul Pavel Kiselev, unul dintre cei mai talentaţi administratori pe care i-a avut Rusia la acel moment. Kiselev a fost adeptul incorporării sub o formă sau alta a Principatelor Dunărene în Imperiul Rus. O soluţie ar fi fost simpla lor cumpărarea de la Imperiul Otoman în schimbul unei sume de circa 36.000.000 franci aur. Această sumă urma să fie rambursată în contul contribuţiei de război pe care trebuia să o plătească acesta Rusiei. Cunoscînd prea bine starea finanţelor otomane, era clar că această contribuţie niciodată nu ar fi putut fi plătită şi Principatele Dunărene urmau să devină un fel de „plată în natură” în locul banilor.

O altă soluţie ar fi putut fi simpla anexare a Ţărilor Româneşti, aşa cum au fost anexate anterior Basarabia şi gurile Dunării. Această acţiune ar fi trebuit să urmeze după o ocupaţie îndelungată a spaţiului nord-dunărean. Kiselev era sigur că ocupaţia militară se va perpetua şi mai departe, pînă cînd marile puteri se vor obişnui într-atît cu această stare de lucruri, încît incorporarea Principatelor Dunărene în Imperiul Rus să treacă neobservată sau să trezească doar unele proteste anemice.

Generalul rus era adînc convins că hotarele naturale ale Imperiului Rus ar fi trebuit să fie pe Dunăre, de aceea el a insistat pe lîngă ţar ca ocupaţia militară să continue cît mai mult. Nicolai I a hotărît însă că se poate şi fără o anexiune formală a Principatelor Dunărene. După natura sa el era un conservator idealist şi a crezut în loialitatea celorlalţi parteneri din Sfînta Alianţă. Chiar şi după înfrîngerea catastrofală a Turciei şi căderea Adrianopolului (ultima citadelă turcească în calea spre Istambul), el nu a cerut de la sultan alte concesii teritoriale decît delta Dunării.

Speriat de moarte de răscoala decembriştilor care i-a umbrit satisfacţia de a ocupa tronul Rusiei, trecînd peste fratele său mai mare Constantin[1], Nicolai I şi-a luat asupra sa greaua şi nu prea onorabila funcţie de „jandarm al Europei”. O adevărată idee fix pentru el a devenit menţinerea „status-quo”-ului în Europa. Peste tot el vedea conjuraţii revoluţionare şi căuta să le înăbuşe din faşă. Cu atît mai mult cu cît domnia lui (anii 1825-1854) a fost foarte bogată în evenimente revoluţionare care au avut loc nemijlocit în Rusia sau la hotarele ei: răscoala decembriştilor, mişcarea de eliberare naţională a grecilor şi aventura lui Muhammad Ali, răscoala poloneză, revoluţia din Ungaria şi Principatele Dunărene etc.

În toate aceste ţări Rusia a intervenit în forţă, înăbuşind revoluţia, ceea ce i-a permis lui Marx să afirme că mai degrabă comunismul va birui pe planeta Marte, decît în Imperiul Rus. El îl asemuia cu o stîncă uriaşă de granit de care se sparg neputincioase valurile revoluţionare. Păcat că Marx nu a fost infailibil: poate că atunci scăpam şi noi de sîngeroasa „fantomă a comunismului – forma extremă a occidentalismului de stînga” care, fiind implantată anume în Rusia, a bîntuit prin toată Europa Răsăriteană, Asia, Africa şi America Latină şi a adus la pierderea a zeci de milioane de vieţi omeneşti.

După ce a fost numit în funcţia de conducător al administraţiei militare de ocupaţie a Principatelor Dunărene, Kiselev a procedat imediat la un şir de reforme care urmau să liberalizeze viaţa social-politică în regiune. În această ordine de idei merită să menţionăm că generalul rus (asemeneai majorităţii nobililor ruşi) a fost membru al lojelor masonice care propovăduiau atare schimbări pentru a distruge valorile tradiţionale ale popoarelor intrate în vizorul „atenţiei” lor şi Biserica.

Rod al acestei activităţi distructive a fost renumitul „Regulament Organic” – primul aşezămînt constituţional de care au avut parte Ţările Româneşti. El prevedea, printre altele, eligibilitatea domnitorilor, separarea puterilor, privatizarea domeniilor funciare, unificarea sistemului de impozitare ş. a. m. d.

Pentru a respecta aparenţele, la elaborarea Regulamentului Organic au fost atraşi şi boierii români, însă, ultimul cuvînt aparţinea, desigur, generalului rus care a numit un funcţionar special al administraţiei sale pentru convocarea adunărilor constituante. În această ordine de idei se înscrie perfect şi faptul că preşedinte al adunării respective din Muntenia a fost un oarecare Minciaki care îndeplinea funcţia de… consul al Rusiei la Bucureşti. După lege, în lipsa domnitorului, divanul trebuia condus de către a doua persoană în ierarhia dregătoriilor: mitropolitul. Acesta, însă, se afla în exil din cauza dispoziţiilor sale antiruseşti.

Regulamentul Organic a fost un instrument de influenţă în mîinile Rusiei. Din cauza unor contradicţii flagrante, noul aparat de stat constituit conform acestui act constituţional era absolut nefuncţional. Dreptul de a adopta legile aparţinea unei adunări reprezentative de tip parlamentar („Obşteasca Adunare”), însă deputaţii ei erau lipsiţi de dreptul la iniţiativă legislativă. Domnitorul avea dreptul la veto absolut şi de a propune proiecte de lege pentru a fi aprobate de către Obşteasca Adunare. În cazul unor divergenţe dintre suveran şi dietă, orice activitate legislativă putea fi blocată.

Domnitorul urma să fie ales pentru o perioadă de şapte ani de către o adunare obştească extraordinară aleasă şi întrunită special în acest scop, însă din domnitorii regulamentari numai unul dintre ei (Gheorghe Bibescu) a fost ales conform prevederilor Regulamentului Organic. Ceilalţi au fost numiţi în funcţie de către puterile protectoare (citeşte: Rusia).

A-l bănui pe Kiselev de incompetenţă, cunoscînd vasta lui cultură, erudiţie şi educaţie, ar fi cu totul greşit. Mai degrabă trebuie să credem că un asemenea aparat de stat ineficient a fost creat de el în mod intenţionat pentru ca puterea protectoare (Rusia) să-l poată mai lesne mînui.

Ceva asemănător prin nefuncţionalitatea sa s-a putut observa în legislativul tricameral francez de pe timpul Consulatului şi Primului Imperiu a lui Napoleon Bonaparte: o cameră a parlamentului avea dreptul numai să discute legile, alta – să le perfecteze, iar a treia – să le aprobe sau să le respingă, dar fără a putea să le discute sau perfecta (aşa zisul „consiliu al celor muţi”). Deputaţii erau aleşi prin vot universal şi egal al bărbaţilor maturi, însă candidaţii lor puteau fi înaintaţi doar de către autorităţi. Doar că în Franţa acest sistem complex era menit să slujească interesele dictatorului corsican care alcătuia, propunea şi promulga proiectele de legi, pe cînd în Ţările Româneşti – pe cele ale Rusiei.

În Republica Moldova „suverană, independentă şi internaţional recunoscută” un model la fel ineficient ca cel al Regulamentului Organic a funcţionat (dacă se poate de aplicat un atare termen) în perioada regimului „republicii semiprezidenţiale” (anii 1994-2000). Ineficienţa lui se referea mai ales la conducerea de vîrf care, asemeni unui balaur din poveştile cu Făt-Frumos, avea trei capete: şeful statului, guvernului şi cel al parlamentului. Interesul a fost cel al găinarilor autohtoni care în condiţiile unei iresponsabilităţi şi haos total (cînd nu ştie stînga ce face dreapta, dar fură – ambele) au avut posibilitatea să prade ţara ca în codrul verde.

Sensul de a fi al Regulamentului Organic este dezvăluit în amendamentul adiţional introdus abuziv de către Kiselev însuşi. Este vorba de dreptul puterilor protectoare (citeşte – Rusia) de a interveni în forţă în cazul în care Principatele Dunărene ar fi decis să schimbe cu de la sine putere vreuna dintre prevederile Regulamentului Organic. Toate hotărîrile legate de finanţe urmau să obţină în mod obligatoriu aprobarea protectorilor. Dacă luăm în considerare faptul că după Adrianopol puterea suzeranului (Poarta Otomană) a devenit pur nominală, atunci devine clar că din condominiu, Principatele Dunărene au devenit o adevărată semicolonie a Rusiei.

Deja pomenitul Carl Marx care, fiind licenţiat în drept, ştia ce spune, susţinea în articolul său „Însemnări despre români” că Rusia a găsit de cuviinţă să introducă pe furiş un articol pe care nu l-a făcut cunoscut nici unuia dintre cei subscrişi, ceea ce poate fi calificat drept un fals în acte publice (o infracţiune gravă pentru toate codurile de legi cunoscute în istorie de la Hammurapi – încoace). Marele istoric român Nicolae Iorga a calificat şi el foarte dur Regulamentul Organic, definindu-l drept o chartă a protectoratului proconsular al Rusiei.

Ţăranii au fost eliberaţi de ultimele rămăşiţe ale servituţilor feudale, dar pămîntul a trecut în proprietatea privată a foştilor lor stăpîni. Clerul şi boierimea continuau să fie liberi de plata impozitelor, deşi, după cum am mai menţionat, lor le aparţinea principala bogăţie a ţării: pămîntul. Nici elita politică românească nu era mulţumită: boierimea mare credea că Regulamentul Organic le ştirbeşte interesele în favoarea boiernaşilor şi ciocoilor, iar cea mică – viceversa. Cercetătorii au apreciat Regulamentul Organic drept o constituţie liberală suprapusă peste o societate patriarhală.

Societatea românească din perioada domniilor regulamentare a fost dispusă împotriva acestui act constituţional care consfinţea dominaţia Rusiei la nord de Dunăre. Imperiul Rus aşa şi nu a izbutit să devină atractiv pentru români (în egală măsură şi pentru celelalte popoare creştine din Balcani). Acest fapt s-a datorat, în primul rînd, atitudinii imperial-şovine a elitei sale politice şi a comportamentului barbar al armatelor sale faţă de cei „eliberaţi”. Aceeaşi soartă a avut-o şi „misiunea eliberatoare a armatei sovietice” la finele celui de-al II-lea Război Mondial.

Societatea, sistemul politic, cultura şi economia rusească nu au avut prin ce să-i atragă pe români. În anul 1830 (anul adoptării Regulamentului Organic) a avut loc un adevărat exod al boierimii române din Principate. Căpătînd, în sfîrşit, posibilitatea de a pleca peste hotarele ţării (lucru strict interzis în epoca fanariotă), ea a preferat Parisul, Viena şi Berlinul Sankt-Petersburgului. În anul 1848, primul lucru pe care l-au făcut exponenţii în Principate ai intereselor oligarhiei franceze – anume paşoptiştii (bonjuriştii) - scăpaţi la libertate (iresonsabilitate, de fapt, după cum s-a dovedit ulterior) a fost arderea pe rug în public a originalului „Regulamentului Organic”.

A. Savin

[1] Constantin a preferat să rămînă guvernator al Poloniei. De fapt, la mijloc a fost o poveste de dragoste, Constantin fiind legat printr-o căsătorie morganatică cu o nobilă poloneză. Asemenea căsătorii erau incompatibile cu statutul de moştenitor al tronului imperial rus.

Puteti urmari orice raspuns la aceasta postare prin RSS 2.0 . Puteti raspunde, sau i a siteului vostru.