ARMATA ŞI POLIŢIA ÎN PERIOADA FANARIOTĂ

Decăderea militară a Ţărilor Româneşti s-a început cu mult înaintea fanarioţilor. Ultimul domnitor care a mai convocat „oastea mare” [1] a fost Ioan Vodă cel Cumplit. După el, românii, practic, nu au mai purtat războaie de sine stătător. Dimitrie Cantemir, atunci cînd l-a chemat pe Petru I în ţară, promiţîndu-i o susţinere militară masivă, nu a mai fost în stare să strîngă sub steaguri decît cîteva mii de oameni. Totuşi, cel puţin ordinea internă şi paza graniţelor mai era încă înfăptuită de unităţile militare şi poliţieneşti (în măsura în care putem să vorbim despre aşa ceva în secolele XVII-XVIII – n. a.).După instaurarea regimului fanariot, Muntenia şi Moldova nu mai pot avea armată şi forţe poliţieneşti proprii. În locul lor, domnitorii fanarioţi aveau la dispoziţie „poterele de arnăuţi”: mici detaşamente de gardă personală alcătuite din lefegii (mercenari) albanezi care mai îndeplineau şi funcţii poliţieneşti. Apărarea (la fel ca şi relaţiile externe) a devenit o prerogativă a Porţii. Graniţele Ţărilor Româneşti au fost „împănate” cu raiale turceşti Hotin, Bender (Tighina), Akkerman (Cetatea Albă), Chilia, Izmail, Brăila, Giurgiu şi Turnu-Severin). Ele nu numai că erau avanposturi militare turceşti în afara hotarelor Imperiului Otoman, dar serveau şi în calitate de puncte de sprijin cu ajutorul cărora acesta ţinea sub control Ţările Româneşti.

Regiunile limitrofe de stepă (Edisan (Bugo-Nistria), Bugeac (Basarabia propriu-zisă) şi Dobrogea) au fost cedate pentru pază şi patrulare (dar şi pentru a trăi acolo) tătarilor nohai. Aceştia săvîrşeau, din ordinul sultanului (dar, de cele mai dese ori din proprie iniţiativă), raiduri de represalii şi de jaf în adîncul Ţărilor Româneşti care, fiind private de dreptul la apărare, erau o pradă uşoară pentru ciambulurile tătărăşti.

Republica Moldova („stat independent, suveran şi democratic cu o largă recunoaştere internaţională”) s-a pomenit în aceeaşi situaţie ca şi Moldova secolului XVIII, aflîndu-se sub cea mai autentică ocupaţie de tip fanariot. Moscova îşi are raiaua sa la Tiraspol şi tatarlîcurile sale la Comrat şi Taraclia. În cetatea Tighinei (este semnificativ faptul că noii otomani de sorginte rusească preferă să o numească Bender – la fel ca şi premergătorii lor turci) şi la Tiraspol staţionează ienicerii armatei a 14-a ruseşti şi başibuzucii-cazaci (ultimii, la fel ca şi acei din Imperiul Otoman, sînt recrutaţi din tot felul de lepădături şi criminali). Cît despre fanarioţi, atunci la Chişinău ei sînt prezenţi în toate structurile de stat. Unii dintre aceşti venetici nici nu cunosc limba română, fiind chiar înălţaţi de „vodă” în ranguri de miniştri şi sfetnici de taină.

Interdicţia de a avea forţele militare proprii timp de mai mult de un secol, a făcut ca românii să-şi uite aproape deplin frumoasele lor tradiţii militare. Şase-şapte generaţii nu au pus mîna pe arme (cu excepţia haiducilor şi lotrilor [2]) şi aceasta a fost destul ca românii să devină unul dintre cele mai paşnice şi inofensive popoare din lume. Catastrofele militare de pe timpul Primului şi al celui de-al Doilea Război Mondial ne dovedesc cu prisosinţă acest lucru. Trebuie să recunoaştem că chiar şi bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz atît de mult glorificate de istoriografia românească nu au fost decît nişte lupte de importanţă locală pe fundalul titanicelor încleştări de pe celelalte fronturi ale Marelui Război (aşa este numit în Occident Primul Război Mondial).

ÎN LOC DE EPILOG.

Instaurarea regimului fanariot a avut drept scop exploatarea la maximum a Ţărilor Româneşti fără ca acestora să li se schimbe definitiv statutul de state vasale ale Porţii. Imperiul Otoman avea nevoie de un brîu de asemenea state la periferiile sale, mai ales în Europa unde el se mărginea cu marile puteri europene din regiune - Imperiul Habsburgic şi Rusia. Ţările Româneşti au jucat rolul unui tampon care amortiza această interacţiune.
Turcii credeau în mod naiv că comunitatea confesională ar putea crea unele impedimente în calea pretenţiilor anexioniste ale acestor imperii „creştine”.
Cazurile Transilvaniei, Banatului, Bucovinei, Olteniei, Basarabiei şi Deltei au demonstrat că o asemenea comunitate confesională le-a servit acestor imperii mai degrabă în calitate de pretext, decît piedică.

Din momentul acesta, Ţările Româneşti au devenit o monedă de schimb în jocul marilor puteri; un fel de „fond de rezervă” din care turcii se răsplăteau pentru înfrîngerile lor pe cîmpul de luptă. Acesta a coincis cu începutul domniilor fanariote, adică cu începutul secolului XVIII. Unii dintre domnitori s-au dovedit a fi adevăraţi patrioţi ai ţărilor a căror conducere le-a fost încredinţată. Un exemplu de asemenea patriotism a fost dat de către domnitorul Alexandru Grigore III Ghica care a protestat cu vehemenţă împotriva răşluirii Bucovinei de către austrieci în anul 1775. Pentru această faptă el a fost executat din ordinul sultanului. Din păcate, însă, de cele mai dese ori, Ţările Româneşti erau privite de către domnitorii fanarioţi ca un izvor de îmbogăţire personală.

Epoca fanariotă a fost una dintre cele mai negre şi ruşinoase pagini din istoria noastră bimilenară, pagini reeditate astăzi cu atîta cinism şi fidelitate atît pentru România, cît şi, mai ales, pentru Republica Moldova. Impactul fenomenului fanariotismului asupra mentalităţii româneşti se resimte pînă în ziua de astăzi. Elita politică cum a trăit pe timpul fanarioţilor numai cu ziua de azi (vezi citatul deja pomenit al lui Pompiliu Eliade), aşa şi trăieşte şi în prezent. Viciile în care au fost atît de bogaţi veneticii din Fanar au fost, din păcate, moştenite şi de către noua protipendadă de astăzi. Aceasta nu mai ştie nici un cuvînt în limba greacă (aceasta fiind lesne înclocuită cu franceza, apoi engleza, resp., rusa), dar esenţa ei a rămas aceeaşi: fanariotă.

A. Apolschi

[1] În perioada medievală în Ţările Româneşti era aplicat principiul miliţiilor populare, adică se practica obligativitatea militară generală a tuturor bărbaţilor (cu excepţia robilor ţigani şi tătari) în stare să poarte arma pe timp de război. Echipamentul şi înarmarea se făcea pe cont propriu. Forţele armate erau alcătuite din “oastea mică” (alcătuită din boieri, curteni şi lefegii străini) şi “oastea mare” (ţărani şi meşteşugari). Oastea mare era convocată numai în cazuri extraordinare cînd ţara era ameninţată de invazii de mari proporţii. Serviciul de hotar era prestat de către ţăranii-ostaşi (în Moldova – răzeşii, în Ardeal – vlaşinii, iar în Muntenia – plăieşii).

[2] De fapt, este foarte greu de delimitat aceste două „îndeletniciri” (vă mai aduceţi aminte de „ultimul haiduc” – Gr. Kotovski care a fost în realitate un bandit, violator şi tîlhar de drumul mare?).