REDUCEREA AUTONOMIEI EXTERNE A ŢĂRILOR ROMÂNEŞTI

[partea V...]

Prin capitulaţiile încheiate cu sultanii în secolele XVI-XVII, domnitorii Ţărilor Româneşti aveau o deplină libertate în relaţiile lor cu celelalte state cu condiţia ca acestea să nu aducă prejudicii Porţii Otomane. Domnitorii români însă de fiecare dată cînd se ivea vreo ocazie potrivită, se raliau la diferite blocuri şi alianţe antiotomane în speranţa că acestea îi vor ajuta să scape de jugul turcesc.

Ţările Româneşti nu mai puteau să promoveze o politică externă de sine stătătoare atît în plan politic, cît şi comercial. Acest domeniu a devenit un apanaj al Porţii Otomane. Pentru a nu permite posibilitatea de „hiclenie” (trădare) din partea domnitorilor, aceştia nu numai că erau nevoiţi să-şi lase un fiu în calitate de ostatic la Istambul, dar nu aveau voie să părăsească hotarele ţării. Această interdicţie se referea şi la ceilalţi locuitori ai Ţărilor Româneşti (în primul rînd – boierilor, căci anume ei erau dispuşi şi aveau posibilitate să uneltească împotriva stăpînirii otomane). Interdicţiile cu pricina nu i-au împiedicat pe aceştia să treacă în masă de partea inamicului în timpul operaţiilor militare care au avut loc pe teritoriul Ţărilor Româneşti.

Acest fapt s-a făcut observat chiar de la începutul domniilor fanariote, cînd boierii munteni, ostili lui Nicolae Mavrocordat, au trecut de partea austriecilor, iar domnitorul a fost dus în prizonierat în anul 1716 de către aceştia în Transilvania. El a fost eliberat abia după încheierea păcii de la Passarowitz din anul 1718, dar cu preţul cedării Olteniei Habsburgilor. Acelaşi lucru s-a petrecut şi în Ţara Moldovei cu ocazia războiului ruso-turc din anii 1736-1739, cînd generalul rus Munich a fost întîmpinat cu mare fast de către o deputăţie alcătuită din 11 feţe bisericeşti în frunte cu mitropolitul Antonie şi 11mari boieri conduşi de Sandu Sturdza. Munich i-a silit pe aceştia, sub ameninţarea că va pune pe foc Ieşii, să semneze un tratat înrobitor.

O mare parte din populaţia ţării a fost dusă cu forţa dincolo de Bug (graniţa de atunci dintre Rusia şi Imperiul Otoman) şi s-a pierdut în stepele Donului şi Volgăi.

Lecţia dată de generalul ţarist, însă, nu le-a fost de învăţătură, căci în timpul războiului ruso-turc din anii 1769-1774, situaţia s-a repetat aproape în amănunte. În anul 1769 ruşii ocupă Moldova, fiind chemaţi chiar de domnitorul Grigore al III Ghica şi marele spătar Pîrvu Cantacuzino. Vodă se lasă „prins” de către ruşi şi este dus la Sankt-Petrsburg unde este primit de către EcaterinaII care îi face cadou o tabacheră de aur.

Boierii au înaintat în anul 1770 o petiţie care cerea ca Principatele să intre sub stăpînirea Rusiei. Moldovenii au fost impuşi să jure credinţă noii stăpîniri, dar, după ce au făcut-o, ruşii se retrag, lăsîndu-i pe aceştia la cheremul turcilor şi tătarilor care căutau un ţap ispăşitor pentru pierderea Crimeei. Mai mult decît atît: cu acordul tacit al Rusiei, Austria răpeşte de la Moldova Bucovina, iar Alexandru Grigore III Ghica reîntors din „prizonierat” este executat din ordinul sultanului pentru a fi protestat contra răpirea Ţării Şepeniţului – denumirea istorică a Bucovinei.

În timpul războiului din anii 1806-1812, fanarioţii trec din nou de partea Rusiei, pentru ca mai apoi să se plîngă că ţării i-a fost răpită de către „eliberatori” cea mai bogată provincie (Basarabia) din care erau obţinute cele mai mari venituri. În realitate însă ei nu au deplîns sfîşierea Moldovei, ci pierderea celui mai important izvor de profit. Poarta a impus şi monopolul său comercial asupra relaţiilor economice ale Principatelor cu ţările din jur.

După anul 1711 aproape toate operaţiile comerciale cu străinătatea mergeau prin Istambul, ceea ce aducea prejudicii economice colosale Ţărilor Româneşti. Să nu uităm că ele mai erau obligate să asigure capitala turcă cu cereale şi produse animaliere la preţuri fixe stabilite încă cu cîteva secole în urmă.

Toate aceste încercări de a împiedica relaţiile Ţărilor Româneşti cu lumea din jur, desigur că au fost sortite eşecului. Într-o economie de piaţă cu specializarea sa regional-statală ele deja îşi aveau locul şi „specialitatea lor” lor (din păcate, cea de „grînar” al Istambulului). Revoluţia tehnico-ştiinţifică a făcut să se dezvolte căile şi mijloacele de comunicaţii şi militare. Puterile lumii care au încercat să se auto-izoleze (sistemul de autarhie), precum China, Coreea, ţările de pe peninsula Arabă, Japonia ş.a. au rămas în urmă. Imperiul Otoman, încercînd şi el să-şi conserveze sistemul său perimat, a avut aceeaşi soartă.

PĂTRUNDEREA IDEILOR „ILUMINISTE” DE SORGINTE MASONICĂ ŞI OCCIDENTALIZAREA ELITEI POLITICE

În timpul domniilor fanariote în Principate au prins rădăcini adînci lojele masonice şi a avut loc pătrunderea modului de viaţă şi a ideilor „iluminismului” occidental. Primul domnitor care a contactat şi chiar a fost membru al acestor organizaţii mistice anti-creştine a fost Dimitrie Cantemir. Se presupune că el a făcut parte dintr-o lojă rozacruciană.

Ca dovadă a apartenenţei lui Cantemir la masonerie este evocat următorul fapt: se ştie că în loja rozacruciană din care se bănuia că face parte era înrădăcinat obiceiul de a-i decapita în taină pe membrii săi defuncţi pentru a le înmormînta capetele la Edinburg unde se afla centrul ei. Se ştie că Dimitrie Cantemir a murit în anul 1723 departe de patrie în Rusia unde s-a retras cu mai multe mii de partizani de-ai săi după nereuşita Campaniei de la Prut din anul 1711 a lui Petru I. Peste două secole, România Regală şi Uniunea Sovietică au ajuns la un acord ca osemintele domnitorului să fie reîntoarse în Ţară pentru a fi reînmormîntate. Istoricul Nicolae Iorga a asistat la deschiderea sicriului şi a stabilit că lipsea craniul.

Masoneria, însă, a căpătat caracterul unei adevărate pandemii în a doua jumătate a secolului XVIII cînd fanarioţii, obişnuiţi de a-i imita papagaliceşte pe stăpîni (oricine ar fi fost ei - turci, austrieci, francezi sau ruşi), intrau cu hurta în lojele masonice înfiinţate în oraşele şi tîrgurile româneşti de către ofiţerii armatei de ocupaţie ruseşti. Despre doi domni fanarioţi - Mihail I Şuţu şi Alexandru C. Moruzi se ştie la sigur că au făcut parte din aceste organizaţii secrete, la fel ca şi boierii din familiile Balş, Dărmănescu, Rosetti, Sturdza, Cantacuzino, Cuza, Stavrache (Stăvărache), Tăutu, beizadele (prinţii moştenitori din casele domneşti) Mavrocordat, Moruzi şi mulţi alţii. Se presupune că masoni au fost şi mulţi reprezentanţi ai clerului (în majoritatea sa şi el grec de origine), printre care chiar şi unii mitropoliţi.
Tot de la aceştia a fost preluată moda la tot ce era franţuzesc şi ţara a fost invadată de tot felul de aventurieri şi falşi guvernanţi fără nici o pregătire specială. Ei erau angajaţi de către ciocoi (aşa erau numiţi de către ţărani şi boierii de viţă veche pămînteni parveniţii fanarioţi) să le înveţe odraslele, deoarece lor le erau interzise călătoriile peste graniţe.

Contemporanii spuneau că boierii au preluat de la străini costumul, moda, dansurile, jocurile de cărţi şi s-au „europenizat”. Generalul Langeron scria că: Petru I nu a schimbat mai repede înfăţişarea imperiului său decît sosirea noastră (a ruşilor) pe cea a românilor. Pompiliu Eliade, la rîndul său, observa că secolul fanariot a fost unul al ignoranţei aproape absolute, epoca „egoismului îngust şi fără limită – epoca vieţii de azi pe mîne”. În ceea ce priveşte viaţa politică, ea este o agonie şi ţara – o provincie turcească. Iată care au fost cauzele că Ţările Româneşti nu se bucurau de nici o consideraţie în ochii Europei şi erau dispreţuite.

Căpătuiţi cu o monstruoasă pseudo-cultură „franţozască” (atît de acid satirizată de către V. Alecsandri şi Ioan Luca Caragiale în piesele lor de comedie), fanarioţii urau şi dispreţuiau poporul român care i-a pripăşit. Românizîndu-se subit (mai ales după anul 1821), ciocoii au purtat această ură de-a lungul vremurilor. Şi în ziua de astăzi nicăieri în lume nu există o aşa de adîncă prăpastie între popor şi elita sa politică, precum la români.

(va urma)