INSTITUŢIA DOMNIEI ŞI ELITA POLITICĂ (BOIERIMEA)

[partea IV...]

Încă în secolul XVII, instituţia domniei a început să-şi piardă treptat caracterul electivo-ereditar. Învestitura domnitorilor este din ce în ce mai mult uzurpată de Poartă. Sfaturilor boiereşti nu le mai rămînea decît să întărească formal domnitorii numiţi de către sultan printr-un firman. Tronurile Ţărilor Româneşti au devenit literalmente un obiect de mezat: ele erau ocupate de acei care puteau să plătească mai mult. După anul 1711, chiar şi ultimele rămăşiţe ale suveranităţii româneşti în acest domeniu sînt lichidate: sfaturile boiereşti (numite de-acum înainte divanuri) sînt pur şi simplu puse în faţa faptului împlinit fără a mai avea dreptul măcar să contrasemneze formal hotărîrea luată de sultan.

Mituirea factorilor de decizie de la Istambul (sultanul, valide-hanum[i], marele vizir[ii], haremul[iii], eunucii, dragomanii[iv] şi paşalele[v]) a devenit o practică nu numai obişnuită, dar şi obligatorie. Numai fanarioţii foarte bogaţi puteau să-şi permită luxul de a suporta uriaşele cheltuieli legate de cumpărarea acestei funcţii. Prin urmare nu este de mirare că tronurile Ţărilor Româneşti au ajuns fieful cîtorva familii de oligarhi din Fanar care s-au transformat în adevărate dinastii (Ghiculeştii, Mavrocordaţii, Racoviţeştii, Callimachi, Mavrogheni, Moruzii, Şuţu, Hangerli şi Ipsilanti). Sumele cheltuite de către pretendenţii la tron erau pe de-a dreptul astronomice, atingînd cifra de 2000-4000 de pungi (circa 1.000 000-2.000.000 de lei-aur).

Pentru a face faţă unor asemenea cheltuieli, domnitorii fanarioţi procedau la mărirea numărului impozitelor şi a cuantumului lor în numerar. Întrucît boierii şi clerul erau scutiţi de plata acestora, tot greul a apăsat asupra ţăranilor şi meşteşugarilor. Perceperea dărilor era încredinţată rudelor şi oamenilor de încredere din anturajul domnitorilor. Aceştia dădeau dovadă de abuzuri şi samavolnicii nemaivăzute.

Bătăile şi torturile aplicate pentru stoarcerea taxelor de la ţărani şi meşteşugari au devenit practici cotidiene. Deseori, ele se terminau cu moartea celor torturaţi. Un contemporan scria că oamenii stăpînirii strîngeau dările „închizînd bărbaţi şi femei prin coşere şi înecîndu-i cu fum de gunoi şi ardei, nedîndu-le de mîncare, legîndu-i cu mîinile îndărăpt şi bătîndu-i cu bicele pînă la moarte sau ţinîndu-i cu picioarele goale ceasuri întregi în zăpada geroasă”[vi].

Pentru a stoarce din populaţie cît mai mult posibil în scurtul răstimp pe care îl aveau la dispoziţie domnitorii fanarioţi procedau la practica simoniei. Titlurile boiereşti şi a rangurilor care ofereau dreptul la ele erau vîndute contra unor taxe stabilite în funcţie de poziţia lor în complicata scară ierarhică existentă în Ţările Româneşti. Ienăchiţă Văcărescu scria despre un domnitor (deja pomenitul Nicolae Mavrogheni) care umbla prin ţară şi cum vedea un ţăran sau meşteşugar mai înstărit îl boierea cu forţa îmbrăcîndu-l în caftan de boier, desigur, contra unei anumite sume de bani. „Boierii” care refuzau să o achite erau băgaţi la închisoare şi bătuţi pînă plăteau.

Domnitorul Matei Ghica, de dragul banilor, a ridicat în ranguri boiereşti chiar şi ţărani birnici. Postelnicul[vii] său Alexandru Şuţu a reuşit în trei luni să facă treizeci de stolnici, douăzeci de paharnici şi cincizeci de serdari! S-a creat o situaţie paradoxală, cînd existau o mulţime de ranguri fără funcţii şi de funcţii fără ranguri. Un călător italian menţiona că sînt o mulţime de funcţii subalterne care sînt nu numai inutile ci şi împovărătoare pentru stat şi că enumerarea acestora ar fi un lucru prea complicat. Rangurile se dublau şi se triplau, însă, nu aveau nici o acoperire în funcţii.

Domnitorii proaspăt numiţi veneau în ţară cu o hoardă întreagă de rude, creditori şi prieteni care sperau să se căpătuiască pe contul populaţiei băştinaşe. Numărul acestora atingea, uneori, cifre de ordinul sutelor! Este cunoscut faptul că ultimul domnitor fanariot al Moldovei, Mihail Şuţu, a venit la domnie înconjurat de 80 de rude şi o suită alcătuită din 800 de oameni (fără ai mai socoti pe mercenarii din garda sa de arnăuţi) – toţi fiind potenţiali spoliatori. Domnitorii fanarioţi aveau grijă, în primul rînd, de aceştia, deoarece le era frică că ar putea să fie trădaţi de către boierii pămînteni. În jurul domnitorilor fanarioţi se creează o pătură parazitară alcătuită din cei mai apropiaţi sfetnici şi dregători: aşa zisa protipendadă (echivalentul camarilei).

Istoria se repetă după mai mult de două secole: fiecare funcţionar public trage după sine o trenă lungă de rude, ibovnice, cumătri etc. În urma acestui fenomen moştenit de la fanarioţi (numit „cumătrism” sau „nănăşism”), aparatul birocratic s-a umflat pînă la dimensiuni de-a dreptul homerice. În Rusia s-au plodit de patru ori mai mulţi funcţionari decît în fostul imperiu sovietic, deşi numărul populaţiei este de două ori mai mic. Nu cunosc datele statistice privitor la Republica Moldova, însă, cunoscînd realităţile noastre concrete, putem presupune că situaţia este şi mai catastrofală. Un singur exemplu: prima reşedinţă a Preşedintelui Republicii Moldova s-a aflat la început într-o clădire cu două niveluri situată nu departe de „Aleea scriitorilor” din parcul Puşkin pentru ca peste puţin timp să ocupe edificiul sub formă de obelisc cu multe etaje de lîngă (vorba lui Moţpan) „teatrele de operă şi balet”).

Pedepsită în acele timpuri era numai „hiclenia” (trădarea sau uneltirea împotriva domniei), dar nu şi delapidarea banilor publici, luarea de mită şi alte evaziuni fiscale numite cu un termen cam neutru: „chiverniseală”. Oamenii agiei şi spătăriei (poliţia de pe atunci) făceau front comun cu lotrii (tîlharii, hoţii şi spărgătorii) – ceva „tradiţional moldovenesc” deja. Bunurile jefuite puteau fi reîntoarse stăpînului contra unei recompense încasate de către „oamenii legii”. Uneori chiar aceştia înşişi acţionau în chip de lotri!

În ziua de astăzi, la fel ca şi atunci, se fură ca în codru, însă, pedepsiţi sînt numai găinarii sau acei care ar trebui să servească pentru alţii o lecţie. Adevăraţii „capo di tutti capi”[viii] rămîn la libertate, deoarece posedă legitimaţii care le asigură inviolabilitatea sau se ascund în spatele protectorilor lor suspuşi. Cum putea oare Păsat să „învîrtă” de unul singur afacerea „migo-gate” fără Ciubuc (în cazul dat nu este vorba de mită, ci de numele primului ministru de atunci), Diacov şi Lucinschi? Unde se află ei şi unde – Păsat! Cum zic englezii: „No comment!”

Lupta crîncenă pentru tron, ranguri şi funcţii înalte au făcut ca morala şi etica clasei conducătoare să degradeze într-un hal fără de hal. Istoria secolului fanariot este o istorie a trădării, comploturilor, denunţurilor şi ipocriziei. Un boiernaş de clasa a III săruta umil poala anteriului unuia din clasa I, iar unul din clasa a II – mîna unuia din protipendadă. În orice moment însă ei erau gata să recurgă la orice mijloace pentru a-şi înlătura concurenţii sau a le ocupa locul celor mai de sus cărora mai ieri le-au acordat asemenea semne de devotament şi supuşenie.

În numele păstrării privilegiilor, fanarioţii nu pregetau să-şi trădeze şi stăpînii. Imediat ce trupele ruseşti sau austriece ocupau o parte sau întregul teritoriu al Principatelor, întreaga boierime în frunte cu domnitorul se prezentau cu plocoane la noii stăpîni. Puţine sînt cazurile cînd cineva dintre domnitori păstrau fidelitate sultanului (bunăoară, domnitorul Munteniei Nicolae Mavrogheni, dar şi acesta, fiind clevetit la turci, a fost asasinat la porunca sultanului). După ce ruşii sau austriecii se retrăgeau, toţi aceştia în aceeaşi componenţă şi folosind aceiaşi termeni de supuşenie şi devotament se închinau din nou Porţii. Boierii se întreceau între dînşii în vădeli (denunţuri) şi pîre (care bazate pe dovezi reale, care – pe falsuri şi minciuni) reciproce: cine, cînd, cum şi pentru cît (sau pentru ce) a trădat sultanul.

Spolierea, mituirea, delapidările, linguşeala şi servilismul făţiş combinate cu trădarea şi uneltirile atît de caracteristice epocii fanariote au format trăsăturile definitorii ale elitei politice din acele timpuri. Aceste trăsături, din păcate, au fost moştenite de către elita politică românească de mai tîrziu şi ele au format la străini o imagine eronat de negativă faţă de întregul popor român. Astfel, Bismarck întreba odată cu ironie ce fel de profesie mai sînt şi românii, iar la ruşi şi pînă în ziua de astăzi etnonimul „român” este echivalent cu noţiunile de „laş”, „trădător”, „ipocrit” şi „hoţ”.

Domnitorii erau numiţi şi confirmaţi direct de către sultan printr-un firman special – mukarer. Pentru această confirmare, candidaţii trebuiau să plătească o sumă considerabilă (pe care şi-o recuperau ulterior pe contul bieţilor români). Domnitorii fanarioţi devin „de facto” nişte înalţi funcţionari în sistemul politic otoman. Pe plan intern, însă, prerogativele lor rămîn a fi absolute şi autocrate, ei fiind stăpîni deplini pe viaţa, libertatea şi averile supuşilor lor.

Orice învinuire de hiclenie a domniei era „certată” prompt cu pedepse corporale (bătaia la scară şi cu beţele la tălpi) sau executarea acuzatului (boierii – prin tăierea capului, iar ceilalţi – prin spînzurătoare) şi confiscarea averii.

Sultanii aveau grijă doar ca plata dărilor să se facă la timp şi în cadrul cuantumului stabilit, iar de starea populaţiei creştine nici nu-şi băteau capul. Poarta intervenea în treburile interne ale Principatelor numai atunci cînd socotea că interesele ei politice, economice şi financiare sînt puse în pericol, iar domnitorii dau dovadă de neascultare, onorarea proastă a îndatoririlor financiare sau de înaltă trădare. În aşa caz, domnitorii puteau fi maziliţi (destituiţi) înainte de termen, închişi în cazematele de sub Topkapî (reşedinţa sultanilor din Istambul), precum în repetate rînduri Constantin Mavrocordat, exilaţi şi chiar executaţi (Alexandru Grigore III Ghica).

Pentru ca domnitorii fanarioţi să nu prindă rădăcini în teritoriu, ei erau numiţi strict pe un termen de trei ani[ix]. Dealtfel, unul şi acelaşi domnitor putea să alterneze aceşti termeni, domnind pe rînd în ambele Ţări Româneşti. Oricît ar fi de ciudat, însă, în acest fapt putem găsi şi o latură pozitivă, căci a avut drept efect apropierea dintre Muntenia şi Moldova, contribuind la uniformizarea economică, politică, socială şi culturală a acestor două state româneşti.

(va urma)

[i] Valide-hanum: mama sultanului. Mulţi dintre sultani erau dominaţi de către autoritarele lor mame care le dictau acestora cum trebuie să procedeze într-un caz sau altul.

[ii] Mare vizir: cea mai înaltă funcţie la Poarta Otomană. Ei gestionau politica înternă şi externă a Imperilui Otoman. În timpul campaniilor militare ei conduceau operaţiunile militare chiar dacă sultanul se afla în rîndurile armatei (dar şi purtau întreaga răspundere în caz de eşec).

[iii] Harem: soţiile şi ţiitoarele sultanului. Deseori (la fel ca şi în cazul cu valide-hanum), sultanii deveneau marionete ascultătoare în mîinile soţiilor şi ţiitoarelor preferate (cum a fost cazul renumitei Roxolana).

[iv] Dragoman: iniţial, această funcţie dorespundea cu cea a unui traducător, căci otomanilor le era practic interzis să cunoască limbi străine în afară de limba arabă (limba Koranului) şi persana (limba literaturii). Mai tîrziu, această funcţie (mai ales acea a marelui dragoman), ocupate tradiţional de către fanarioţi, a corespuns, de facto, cu cea a unui ministru de externe.

[v] Paşa: guvernator al unei regiuni administrative din Imperiul Otoman. În răspunderea lor se aflau şi relaţiile cu ţările limitrofe. O influenţă mare asupra Ţărilor Româneşti o avea paşaua Rumeliei (Bulgaria actuală).

[vi] Bălan Mircea, Istoria trădării la români, Timişoara, 2004, II, p. 213.

[vii] Funcţie echivalentă pe timpuri cu cea a unui cu consilier de stat care dirija politica externă şi afacerile mai mult sau mai puţin secrete ale domniei (un fel de confident al domnitorului).

[viii] Titlu purtat de către capii mafiei siciliene.

[ix] Au existat, totuşi şi excepţii de prelungire a termenului regulamentar pe timpul domniilor lui lui Nicolae Mavrocordat în Muntenia (1719-1730) şi Mihai Racoviţă în Moldova (1715-1726), dar şi de mazilire (destituire) înainte de termen (executarea lui Alexandru Grigore III Ghica ş. a.