FANARIOŢII ŞI FENOMENUL „FANARIOTISMULUI” ÎN ŢĂRILE ROMÂNEŞTII ÎNAINTE DE ANUL 1711

[partea III...]

În Ţările Româneşti, predilecţia turcilor pentru grecii fanarioţi se explică prin faptul că Poarta şi-a pierdut încrederea în domnitorii pămînteni care în repetate rînduri au încercat, cînd de sinestătător - cînd cu ajutor din afară, să scuture jugul otoman. Asemenea tentative veneau şi din partea acelor candidaţi care au dat dovadă de numeroase semne de supunere şi devotament (pînă ce s-au văzut la tron, bineînţeles) faţă de Poartă: Petru Rareş, Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazul, Dimitrie Cantemir ş. a. m. d. Şirul domnitorilor români care mai întîi au cumpărat coroana de la sultan, iar mai apoi s-au ridicat ori conspirat împotriva Porţii poate fi continuat.

De fapt, „fanariotizarea” elitei politice româneşti s-a început cu mult mai înainte şi a fost cauzată de caracterul electivo-ereditar al domniei. Această formă de succesiune la tron românii au preluat-o de la Imperiul Bizantin (care, la rîndul său a moştenit-o de la Roma). Din păcate, însă, aceasta a fost o copiere oarbă a practicii bizantine. Suprapusă peste structurile tradiţionale româneşti, ea a dat cu totul alte rezultate decît în Imperiul Bizantin.

La bizantini numai ultimilor împăraţi - epigoni din dinastia Anghelos - le-a venit în cap nefericita idee de a apela la străini în lupta pentru tron. Este destul să ne aducem aminte cu ce s-a terminat această tentativă: Constantinopolul a căzut pentru o jumătate de secol în mîinile cruciaţilor romano-catolici (aşa zisul „Imperiu Latin”) [1]. Imperiul Bizantin renăscut după alungarea „francilor” nu a mai fost decît o umbră palidă, dacă vreţi – o parodie jalnică a măreţiei sale de odinioară.

Începînd cu a doua jumătate a secolului XVI, Istambulul se amestecă din ce în ce mai mult în viaţa politică internă a Ţărilor Române. Acest amestec se manifesta prin schimbarea arbitrară şi deasă a domnitorilor. În aşa mod Poarta şi-a încălcat obligaţiile şi angajamentele luate asupra sa prin capitulaţiile încheiate cu domnitorii Ţărilor Româneşti. Tronurile de la Suceava (Iaşi) şi Tîrgovişte (Bucureşti) au fost scoase la mezat[2]. Nu este de mirare că în asemenea condiţii ele au încăput, deseori, pe mîna unor aventurieri şi afacerişti de tot neamul printre care, desigur, au fost şi greci fanarioţi.

Chiar şi atunci cînd nu guvernau direct, fanarioţii erau stăpîni pe situaţie, căci îi creditau (sub nişte procente de-a dreptul înrobitoare) pe candidaţii din rîndul boierilor pămînteni. Ajunşi la tron, aceştia, neavînd bani lichizi pentru a întoarce datoriile, erau nevoiţi să se răsplătească cu creditorii lor din Fanar cu dregătorii şi dreptul de a percepe impozite. În asemenea calitate, fanarioţii în mod implicit deveneau agenţi de influenţă şi instrumentele cu ajutorul cărora turcii ţineau în supunere şi exploatau provinciile creştine în general şi Ţările Româneşti, în particular.

Totuşi, nici un asemenea control nu garanta loialitatea şi supunerea din partea domnitorilor pămînteni. Un caz clasic este cel al lui Mihai Viteazul care a marcat trecerea sa de partea Ligii Antiotomane prin măcelărirea creditorilor săi fanarioţi (adunaţi în Bucureşti pentru a încasa de la domnitor sumele împrumutate ori pentru a fi înălţaţi în dregătorii).

Să spunem că astăzi starea de lucruri este alta, judecînd după faptul că în cele mai înalte funcţii de stat şi în fruntea diferitelor structuri ale economiei naţionale sînt moldoveni get-beget, ar însemna să ne înşelăm în modul cel mai lamentabil cu putinţă. Păpuşarii se află departe: la Toronto şi Moscova, iar cei de aici nu sînt decît nişte jalnice marionete (vă mai amintiţi de calamburul popular în anii `90. „Casa noastră-i „Seabeco”?).

Aici, oricît a r fi de straniu, putem să găsim şi o parte amuzantă a problemei: interzicînd importul de vinuri moldoveneşti pe piaţa rusească, Putin a procedat ca şi renumita „văduvă de subofiţer” a lui Saltîkov-Şcedrin care s-a biciuit pe sine-însăşi. Or, industria noastră vinicolă demult este în mîinile oligarhilor ruşi (cînd scriu „ruşi”, am în vedere doar cetăţenia acestor oligarhi, dar nu şi originea lor etnoculturală, deoarece aceasta este cu totul alta).

La fel ca şi în îndepărtatul secol XVIII, fanarioţii contemporani vlăguiesc ţara, avînd grijă numai de propriile profituri. Discrepanţa dintre „cotoii graşi” [3], care s-au înconjurat de „ziduri chinezeşti” la Valea Morilor, Schinoasa Veche şi în alte locuri ale urbei de pe malurile Bîcului, şi marea majoritate a poporului nostru „mioritic” este, pur şi simplu, izbitoare. Un asemenea lux opulent şi neruşinat pe fundalul unei mizerii inimaginabile putem să vedem doar undeva în Nigeria sau Haiti.

Şi toate acestea – în cea mai săracă ţară din Europa! Prin contradictoriu: regele Norvegiei se duce la palat cu bicicleta, iar regina Danemarcei face coadă la benzinărie alături de supuşii săi. Să ne mai amintim că fosta ministru de comerţ a Suediei a fost asasinată într-un supermarket obişnuit cînd îşi alegea laptele preferat. Vă închipuiţi aşa ceva la noi?

Cupa răbdării turcilor a fost umplută de către Campania de la Prut a lui Petru I care s-a putut aventura în război împotriva Porţii Otomane (neterminîndu-l pe cel cu Suedia) numai după ce şi-a asigurat sprijinul din partea domnitorilor români. Numai trufia, orgoliul prostesc şi nemăsurata încredere în sine a învingătorului de la Poltava i-a împiedicat pe ruşi să facă să exploadeze „butoiul cu praf de puşcă” (o caracteristică dată Balcanilor de către diplomaţii secolului XIX care, însă, nu şi-a pierdut actualitatea nici în prezent).

Dimitrie Cantemir a luat drumul pribegiei împreună cu cîteva mii de moldoveni, iar domnitorul Munteniei, Constantin Brîncoveanu, a plătit cu capul (împreună cu întreaga sa familie şi secretarul său) îndrăzneala de a complota împotriva sultanului. Aceasta a fost prima încercare reală făcută de români de a-şi încredinţa soarta în mîinile confraţilor lor de credinţă ruşi în speranţa revenirii la libertate şi neatîrnare. Anticipînd evenimentele, vom menţiona că această încredere i-a costat pe români foarte scump (atît la propriu, cît şi la figurat).

DOMNIILE FANARIOTE

În Ţara Moldovei epoca fanariotă s-a început odată cu retragerea trupelor ruseşti şi fuga lui Cantemir peste graniţă. În Muntenia - cu trei ani mai tîrziu, deoarece Constantin Brîncoveanu în timpul Campaniei de la Prut nu s-a grăbit să intre în acţiune de partea ruşilor, aşteptînd ca situaţia să se mai clarifice. Această ezitare însă aşa şi nu l-a salvat de toporul gîdelui.

Turcii nu puteau lichida definitiv statalităţile româneşti, deoarece înţelegeau că acest fapt ar stîrni o reacţie violentă din partea Rusiei şi a Austriei. Nici celelalte mari puteri din Europa nu ar fi tolerat ştergerea de pe hartă a ultimelor insuliţe ale creştinătăţii din sud-estul continentului. Au trecut timpurile cînd Imperiul Otoman putea să sfideze opinia publică internaţională. Încheind tratate cu Franţa lui Louis XIV, el a intrat în sistemul internaţional european şi, volens-nolens, trebuia să respecte regulile de joc impuse de o atare apartenenţă.

La mijloc mai este faptul că Turcia avea nevoie de asemenea state semiindependente la hotarele sale care ar fi servit în calitate de tampon (sau, dacă vreţi, un fel de zonă neutră între liniile de foc) pentru a atenua impactul cu marile puteri europene din regiune[4]. Practica istorică ne demonstrează că eliminarea definitivă de către Imperiul Bizantin a unor asemenea zone la hotare (Bulgaria, Armenia ş.a.) a slăbit puternic poziţiile acestuia în confruntarea cu arabii, sîrbii, cumanii ş. a. duşmani care ameninţau din toate părţile fruntariile bizantine.

Teritoriul Ţărilor Româneşti a avut trista soartă de a fi timp de cîteva secole teatrul operaţiunilor militare între aceste mari puteri. În afară de aceasta, el a mai servit şi în calitate de monedă de schimb atunci cînd Imperiul Otoman suferea înfrîngeri pe cîmpul de luptă, deşi, una din condiţiile capitulaţiilor semnate între Turcia şi vasalii săi era apărarea integrităţii lor teritoriale. Românii din Ardeal, Banat, Oltenia, Bucovina şi Basarabia au simţit rînd pe rînd ce înseamnă aceasta.

De la înfrîngerile ruşinoase suferite în faţa austriecilor, polonezilor, veneţienilor şi spaniolilor la Viena, Lepanto, Zenta şi Passarowitz nu trecuse încă prea mult timp. Încurajaţi de succesul de la Stănileşti, turcii au hotărît să-şi ia revanşa şi împotriva Austriei şi Veneţiei. Moreea a putut fi zmulsă de la Republica Sfîntului Marcu (o altă denumire a Veneţiei căreia i se mai spunea şi „Serenissima”), însă prinţul de Savoia le-a demonstrat încă o dată că invincibilitatea turcilor a rămas demult de domeniul trecutului.

Tratatul de la Passarowitz din anul 1718 a fost un adevărat duş cu apă rece pentru osmanlîi. În adaos la Ungaria şi Transilvania (anexate la Austria conform păcii de la Karlowitz), Turcia le mai cedează Habsburgilor Serbia, Banatul şi Oltenia. În asemenea condiţii, era necesară găsirea unei soluţii optime pentru exploatarea şi mai severă a Ţărilor Româneşti fără încălcarea formală a autonomiei lor.

Fanarioţii au folosit imediat această ocazie nesperată, dar demult visată, de a pune mîna pe două ţări întregi. În urma intrigilor şi a mituirii factorilor de decizie de la Istambul, ei au reuşit să-l convingă pe sultan că înlocuirea domnilor pămînteni cu creaturile fanariote ar fi o soluţie optimă pentru exploatarea mai eficientă a Ţărilor Româneşti şi asigurarea păstrării acestora în zona de influenţă otomană.

De fapt, regimul fanariot a fost mai mult un regim politico-economic, decît etnic. În lungul şir al domnitorilor fanarioţi găsim nu numai greci din Fanar, dar şi albanezi, greci din Arhipelag şi chiar …români (domnii din casa dinastică a Callimachilor care erau români grecizaţi). Totuşi, elementul etnic definitoriu au fost grecii fanarioţi. La considerentele politico-economice despre care am vorbit mai sus, se adaugă şi cel confesional: fanarioţii au fost ortodocşi, la fel ca şi populaţia băştinaşă. În aşa mod era îndepărtată incompatibilitatea confesională care ar fi putut avea urmări imprevizibile[5].

Aproape pe tot parcursul secolului XVIII cultura românească a fost supusă unui extraordinar proces de grecizare. Unii contemporani menţionau că pe teritoriul fostei Dacii înflorea în acele timpuri o nouă Eladă. Limba folosită curent de către boierii pămînteni excela prin grecisme. Aceştia au preluat de la fanarioţi nu numai portul şi gusturile, dar şi modul lor parazitar de viaţă. A trăi în trîndăvie şi desfătări a devenit un adevărat „modus vivendi” pentru elita politică din Principate.

Cu toate că trăsăturile specifice ale acestui regim au fost destul de amănunţit analizate în literatura de specialitate, vom fi nevoiţi, totuşi, să le mai reamintim pentru ca logica evenimentelor de mai departe să fie cît mai clară.

(va urma)

A. Apolschi

[1] Este vorba de aşa numita Cruciadă a IV din anul 1204 cînd cruciaţii, în loc să ajungă în Palestina pentru a elibera Mormîntul Sfînt de necredincioşi, s-au pomenit lîngă zidurile Constantinopolului (mai amănunţit, vezi articolul „Cruciada a IV şi căderea Constantinopolului” de pe site-ul www. mdn. md.).
[2] Mezat: din limba turcă - licitaţie, uneori şi în sensul de vitrină.
[3] Cotoi graşi: termen apărut în Egiptul de pe timpurile lui Anwar el-Sadat (preşedinte al RAE între anii 1971-1981) cînd în urma unei proceduri similare de “trecere la economia de piaţă” în ţară au apărut cîteva sute de multimilionari care parazitau pe seama zecilor de milioane de fellahin (ţărani) egipteni care trăiau într-o mizerie de neînchipuit.
[4] În ordinea succesivă asemenea puteri au fost: Regatul Ungar, Republica Poloneză, Imperiul Habsburgic şi Rusia.
[5] Românii au reacţionat întotdeauna foarte violent chiar şi la zvonurile neconfirmate că un domnitor sau altul s-ar fi „turcit” (adică s-ar fi convertit la islam).