DECLINUL IMPERIULUI OTOMAN

[partea II...]

Domnia lui Suleiman Magnificul (sultan între anii 1520-1566) a însemnat apogeul creşterii teritoriale a Imperiului Otoman. După moartea acestui sultan, urmaşii lui s-au lăsat corupţi de linguşeala curtenilor (în majoritatea lor fanarioţi) şi luxul opulent al Seraiului. Corupţia, delapidările banilor vistieriei şi simonia[i] au devenit trăsăturile caracteristice ale Imperiului lui Osman după catastrofele militare de la Lepanto, Viena, Zenta şi Passarowitz (sfîrşitul secolului XVII - începutul secolului XVIII).

Păstrarea unui număr mare de nemusulmani a mai avut o destinaţie, de altfel, nu prea afişată: cea de paratrăsnet. După asediul nereuşit al Vienei din anul 1682, Imperiul Otoman a intrat într-o lungă perioadă de declin care a durat circa două sute patruzeci de ani. Statul turc a devenit treptat „omul bolnav al Europei”[ii] şi numai contradicţiile dintre marile puteri i-au permis să agonizeze un timp atît de îndelungat. Imperiul Otoman a început să sufere înfrîngere după înfrîngere, chiar şi din partea unor adversari nu prea redutabili (de genul Muntenegrului, Egiptului lui Mohamed Ali sau Serbiei). Teritoriul său se micşora necontenit asemeni unei piei de şagrin[iii] din nuvela omonimă a lui Honore de Balzac.

Fiecare retragere era marcată prin atrocităţi aplicate populaţiei creştine care, fiind învinuită de trădare şi colaborare cu duşmanul, servea în calitate de ţap ispăşitor. Represaliile care se abăteau de fiecare dată asupra bieţilor creştini erau de o cruzime indescriptibilă[iv]. Un exemplu elocvent, în această ordine de idei, a fost genocidul armenilor din anul 1915 cînd armata turcă a suferit înfrîngere în bătălia cu ruşii de la Sarîkamîş în timpul Primului Război Mondial.

Unităţile regulate ale armatei turce şi detaşamentele neregulate de cavalerie kurdă au masacrat mai mult de un milion şi jumătate de armeni civili din spatele frontului, învinuindu-i de sabotaj şi spionaj în favoarea Rusiei Ţariste. Turcia nici pînă astăzi nu vrea să recunoască şi să-şi asume responsabilitatea pentru genocidul armenilor, fapt care serveşte drept motiv pentru UE de a tergiversa intrarea ei în această organizaţie.

Către începutul secolului XVIII, manifestările crizei încep să iasă tot mai mult la iveală. Prosperitatea Imperiului Otoman întotdeauna s-a bazat pe cuceriri. După pacea de la Karlowitz din anul 1699 Înalta Poartă trece la defensivă şi este strîmtorată din toate părţile. Austria îi smulge rînd pe rînd Ungaria, Croaţia, Transilvania, Banatul şi „ad finem” – Bosnia şi Herţegovina. Temporar, sub ocupaţie austriacă s-au aflat, Oltenia şi sangeacul Novi-Pazar.

Dinspre Răsărit, Rusia lichidează metodic şi pas cu pas monopolul turcesc asupra Mării Negre. În anul 1735 sînt anexate definitiv Azovul şi Sicia Zaporojană; în 1782 – Hanatul Crimeei; în 1792 – Bugo-Nistria („Ucraina Hanului”), în 1812 – Basarabia şi, temporar (între anii 1828-1856) – delta Dunării. Pe istmul caucazian, Rusia, timp de două secole, a izbutit să împingă fruntariile sale spre sud pînă la fortăreţele Kars, Erzurum şi Ardagan (cedate ulterior în mod trădător turcilor de către bolşevicii lui Lenin – n. a.).

În Africa de Nord, suzeranitatea turcă a purtat aproape întotdeauna un caracter mai mult formal şi marile puteri apusene i-au smuls rînd pe rînd toate posesiunile: Franţa – Algeria şi Tunisia, Anglia – Egiptul şi Sudanul, iar Italia – Libia. În Balcani, către anul 1913, Turciei îi rămîne numai o fîşie îngustă de-a lungul strîmtorilor Bosfor şi Dardanele. În Asia, Imperiul Otoman începe retragerea sa cu cedarea Ciprului în favoarea englezilor, pentru a o termina cu pierderea tuturor posesiunilor sale cu excepţia Anatoliei şi a unor teritorii adiacente (podişul Armeniei Mari şi vilaietul Hattay[v]).

Criza s-a manifestat nu numai în plan militar, dar şi în cel economic, social şi politic. O ţară cu o economie feudală bazată pe gospodăria naturală, precum era Turcia Otomană, nu putea să întreţină o armată performantă. În secolul XVI turcii mai aveau încă cea mai puternică flotă militar-maritimă (deservită în întregime de grecii din Arhipelag şi de pe coastele Asiei Mici), cea mai bună artilerie şi cele mai redutabile trupe de infanterie înarmate cu arme de foc (spahiii şi ienicerii[vi]) din Europa (şi, prin urmare, din întreaga lume).

Aparatul birocratic s-a umflat exagerat de mult (ca în orice stat aflat în decădere). A crescut din punct de vedere numeric armata (şi, respectiv bugetul militar), dar, în mod paradoxal, a scăzut numărul luptătorilor reali. Astfel, în anul 1821, din cei peste 200.000 de ieniceri (detaşamentele de elită, garda personală a sultanului), se prezentau sub drapele nu mai mult de 15.000 (adică 8% din numărul lor total!).

Corpul de ieniceri, care a fost în trecut reazemul de nădejde al sultanilor, s-a transformat într-o gardă pretoriană de pe timpul lui Pertinax (cînd tronul imperial al Romei a fost pur şi simplu expus la licitaţie în Forum!). La toate acestea mai trebuiesc adăugate şi uriaşele sume care trebuiau plătite de către Turcia în calitate de contribuţii de război în urma înfrîngerilor care după asediul eşuat al Vienei s-au ţinut lanţ.

Haremul, Divanul, corpul funcţionarilor, (controlate şi alcătuite în mare parte din fanarioţi), clerul musulman şi armata: iată lipitorile nesăţioase care au supt toată seva şi au vlăguit de puteri Imperiul Otoman. Orice încercare de reformă întreprinsă de către unii sultani mai lucizi pentru a salva situaţia se ciocnea de împotrivirea înverşunată a acestor structuri. În secolul XIX „revoluţiile de palat” au devenit un lucru obişnuit.

Respectiv, au crescut enorm numărul şi mărimea impozitelor percepute de la populaţie şi, în primul rînd, de la raiale. Mita (bacşişul) a fost semilegalizată şi întrecea uneori suma taxelor percepute legal. Este destul să ne amintim că peşcheşurile (acelaşi bacşiş, numai că la rang de relaţii interstatale) încasate de către sultan şi curtea sa de la Ţările Româneşti era mai mari de cîteva ori decît haraciul (tributul anual plătit turcilor).

În condiţiile unei fiscalităţi excesive şi corupţii ieşite din comun, se reduce şi activitatea economică a populaţiei. Majoritatea ţăranilor birnici se refugiază în munţi sau în codri pentru a scăpa de perceptori[vii]. Din această cauză călătorilor străini care erau în trecere prin Ţările Româneşti li se păreau semipustii[viii].

O formă de protest şi de autoapărare a fost creşterea acelor culturi agricole şi animale care nu se bucurau de popularitate la turci (din anumite considerente de ordin confesional şi al tradiţiilor culinare). Astfel, creşterea haraciului şi a altor dări a dus la răspîndirea culturii porumbului în Ţările Româneşti, fasolei – în Bulgaria şi creşterea porcilor – în Serbia (ţări care au devenit adevăraţi campioni europeni în domeniile date). Bulgarii susţin (pe unde în glumă, pe unde – în serios) că numai datorită fasolei ei au supravieţuit în ultimele secole ale stăpînirii otomane.

Pentru a mări eficienţa perceperii taxelor în regiunile şi ţările subjugate populate de creştini, turcii au încredinţat acest lucru murdar grecilor fanarioţi, cămătarilor din rîndul evreilor (numărul cărora pe teritoriul Imperiului Otoman şi a ţărilor vasale a crescut vertiginos în secolele XVIII-XIX) şi slavilor convertiţi la islam (pomacii şi bosanii). În unele provincii, astfel, a avut loc contopirea structurilor sociale cu cele etnice şi confesionale[ix]. De exemplu, în Bosnia majoritatea absolută a ţăranilor o constituiau sîrbii ortodocşi; funcţionarii din veriga mică şi mijlocie a aparatului de stat, precum şi marii proprietari funciari – bosani (foşti bogomili convertiţi la islam), iar funcţionarii superiori şi armata regulată – turci.

(va urma)

A. Apolschi