GRECII DUPĂ CĂDEREA BIZANŢULUI

[partea I...]

În perioada post-bizantină grecii populau compact (în afară de Grecia propriu-zisă) sau sub formă de insuliţe izolate (în special în oraşe şi porturi) întinse zone de litoral ale Asiei Mici, bazinului Mării Negre şi Levantului [1]. În aceste regiuni ei au jucat pe parcursul întregului Ev Mediu şi al secolelor XVII-XIX din Epoca modernă rolul unei burghezii etnice (dacă se poate vorbi despre o asemenea pătură socială în acel timp şi în acele regiuni).

Această „burghezie” (numită uneori şi compradoră) era alcătuită din cămătari, zarafi, negustori cu ridicata şi cu amănuntul, vechili ş. a. m. d. Un rol asemănător l-au jucat în acea perioadă evreii în ţările Europei sau hinduşii în Africa de Est şi chinezii – în ţările Asiei de Sud-Est.

Dacă ar fi însă să parafrazăm o frază cam banală, atunci ar ieşi cam aşa: au fost greci între greci atît înainte, cît şi după instaurarea jugului otoman. Ei nu reprezentau nici pe departe o masă omogenă, nu doar din punct de vedere politic, social şi economic, dar şi din punct de vedere etnic. Credem că este necesară o scurtă trecere în revistă a tuturor componentelor elementului grec din acea perioadă, pentru a înţelege rolul pe care l-au jucat o parte din ei în istoria popoarelor balcanice:

1) Grecii din Constantinopol, schimonosit Istambul după cucerirea otomană din anul 1453. Aceştia tocmai şi sînt fanarioţii ca atare. Încă pe timpurile Imperiului Bizantin locuitorii capitalei de pe malurile Bosforului au cîştigat o reputaţie nu tocmai bună în ochii celorlalţi locuitori ai acestui stat. La fel ca şi renumita plebe romană care a degradat în proles [2], grecii locali au devenit un corp parazitar pe corpul imperiului. Populaţia din provincie (indiferent de naţionalitate) îi ura de moarte, deoarece anume din rîndurile lor era recrutată nu numai elita politică („protipendada”), dar şi numerosul corp de funcţionari care se ocupa nemijlocit cu stoarcerea impozitelor din provinciali.

Populaţia din Constantinopol, la fel ca şi cea din vechea metropolă (se are în vedere Roma – n. a. ), cerea de la autorităţi „pîine şi petreceri” („panem et circenses!”). Singura deosebire a fost că, din considerente etico-religioase, luptele de gladiatori au fost înlocuite de concursuri hipice pe renumitul Hipodrom din capitală. Bazileii (împăraţii) bizantini se temeau de rebeliunile plebei orăşeneşti (demele) împărţită în adevărate partide politice („verzii” şi „albaştrii”: - după culorile echipelor hipice preferate) şi se străduiau din răsputeri să le satisfacă necesităţile. În caz contrar, ei puteau lesne să-şi piardă nu numai puterea, ci şi viaţa.

După şocul cauzat de căderea Constantinopolului ei şi-au revenit într-un timp foarte scurt şi treptat au pus din nou mîna pe aparatul administrativ (deja, al Imperiului Otoman). Negustori, cămătari şi bancheri iscusiţi, locuitorii Fanarului au preluat în curînd controlul asupra comerţului şi finanţelor otomane. Provenienţa etnică a grecilor fanarioţi era la fel de eterogenă şi dubioasă ca şi îndeletnicirile lor.

Timp de secole, metropola de pe malurile Bosforului în care se vorbea greaca i-a mistuit pe aventurierii, afaceriştii şi carieriştii de toată mîna şi de toate naţionalităţile de pe întreg cuprinsul Imperiului Bizantin. În plus la aceasta, fanarioţii aveau deja experienţa seculară a conducerii unui stat, pe cînd turcii – nu. Posedînd la perfecţie arta intrigilor, linguşelii, coruperii ş.a.m.d., ei au devenit în scurt timp adevăraţii stăpîni ai Imperiului Otoman. Osmanlîii continuau să ocupe dregătoriile cele mai înalte şi constituiau forţa militară a imperiului, dar adevărata putere de decizie a trecut în mîinile Fanarului.

Pe lîngă fiecare mare demnitar turc (inclusiv sultanul) era o camarilă întreagă alcătuită din eunuci, administratori, vechili, consilieri, slugi ş. a. m. d. (aproape toţi greci din Fanar) care de facto făceau tot lucrul în locul acestuia, lăsîndu-i plăcerea haremului şi seraiului. În scurt timp, elita politică otomană a devenit un instrument docil în mîinile acestor „eminenţe cenuşii”. Dar, este binecunoscut faptul că lacheii pe faţă îşi linguşesc stăpînii, urîndu-i de moarte şi dispreţuindu-i în adîncul sufletului.

Abcesul a erupt în anul 1821 (răscoala eteriştilor) cînd fanarioţii şi-au dat arama pe faţă, participînd direct sau sprijinind pe ascuns rebeliunea. Acţiunea însă a fost prematură şi nu îndeajuns de bine pregătită. Rusia, pe ajutorul căreia au contat conspiratorii masoni din loja „Rhilike Hetairia” („Uniunea prietenilor”), i-a trădat în momentul hotărîtor, temîndu-se de o reacţiei violentă din partea celorlalte mari puteri europene. Acestea nu doreau să permită o eventuală ieşire a Rusiei la Mediterană prin intermediul Greciei.

Eşecul Eteriei i-a costat scump pe fanarioţi: ei au fost înlăturaţi din toate structurile statale şi economice. Mai mult decît atît, turcii au recurs la nimicirea lor fizică. Au fost măcelăriţi toţi locuitorii Fanarului, inclusiv Patriarhul din Constantinopol (care după ce a fost strangulat a fost aruncat în apele Bosforului). Epurarea etnică îndreptată împotriva grecilor, în general, a culminat cu anul 1920 cînd Ataturk a ordonat nimicirea sau expulzarea tuturor grecilor de pe teritoriul Asiei Mici (circa două milioane!) – inima Imperiului Bizantin.

2) Grecii din Arhipelag. În Marea Egee şi Mediterana de Est sînt împrăştiate cîteva mii de insule şi insuliţe locuite de greci. Majoritatea insularilor, din cele mai vechi timpuri, se îndeletniceau cu pescuitul şi comerţul maritim. Navigatori înnăscuţi, ei au devenit adevăraţi cărăuşi ai Levantului.

Din rîndurile lor au ieşit mulţi mari armatori, amirali, dar şi un număr impresionant de corsari şi aventurieri de toată mîna. Apele mărilor controlate de ei erau la fel de periculoase pentru corăbiile comerciale ca şi cele ale Mării Caraibilor. Alături de grecii Fanarului, cei din Arhipelag au jucat un rol nefast în istoria Balcanilor, ştiind să cîştige încrederea Porţii. Printre ei a fost întîlnit deosebit de frecvent fenomenul convertirii la islam. Insulele din Arhipelag, stîncoase, împădurite şi puţin accesibile pentru mîna lungă a forţelor de ordine, au devenit un adăpost ideal pentru toţi cei certaţi cu legea din toate ţările din jur (precum mlaştinile renumitei Sici Zaporojene).

Ocupînd o situaţie geostrategică foarte importantă, ele au fost obiectul de dispută între toate marile puteri maritime ale timpului. Rînd pe rînd, aici s-au perindat stăpînirile bizantine, veneţiene, genoveze, stătuleţele şi ordinele cavalereşti monastice ale aşa zisului „Imperiu Latin” (înfiinţat pe ruinele Imperiului Bizantin după căderea Constantinopolului în anul 1204), despotatele greceşti din Epir, Tesalonic şi Moreea, arabii din Siria, berberii din Africa de Nord şi maurii din îndepărtatul Califat din Cordoba (Spania) ş. a. m. d. Din acest talmeş-balmeş social, etnic, politic şi confesional a luat naştere acel subetnos al grecilor din Arhipelag vestiţi nu numai prin spiritul lor întreprinzător, dar şi printr-o lipsă totală de impedimente de ordin etico-moral.

3) Grecii Diasporei. Încă din antichitate, grecii s-au proslăvit prin colonizarea litoralului mărilor cunoscute de ei. Un filosof spunea că elinii s-au aşezat în jurul acestor mări, precum broaştele în jurul unui lac. Coloniile şi emporiile[3] greceşti se întindeau de la Stîlpii lui Hercule (strîmtoarea Gibraltar), pînă la Tanais (Marea Azov). Interesant e că denumirea de „Graecia Magna” („Grecia Mare”) îi aparţine nu Greciei propriu-zise, ci Italiei de Sud unde coloniştii greci chiar alcătuiau majoritatea populaţiei.

După înlăturarea stăpînirii bizantine din Italia, Africa de Nord şi Spania, populaţia grecească a fost asimilată de către aborigeni. În Levant şi Pont, însă, ea a mai continuat să constituie majoritatea populaţiei porturilor şi oraşelor de litoral pînă în secolul XX. Grecii din Levant au fost eliminaţi de către turci în anii Primului Război Mondial şi ai celui greco-turc care l-a urmat. Grecii pontici (de pe litoralul Mării Negre) au revenit în patria lor istorică după cel de-al II-lea Război Mondial şi în anii „perestroikăi”. În perioada otomană, în mîinile grecilor pontici erau concentrate asemenea ramuri, precum pescuitul, meşteşugurile şi comerţul local. Grecii pontici au şi ei un substrat etnic destul de pestriţ.

4) Grecii continentali (sau grecii Elladei). În perioada bizantină şi otomană aceştia au fost în aceeaşi situaţie ca şi ceilalţi creştinii ortodocşi din Imperiul Otoman şi, la fel au avut de suferit din partea conaţionalilor lor din Fanar şi Arhipelag. Fiind după îndeletnicirile lor păstori şi ţărani, ei au suportat greul jugului economic şi fiscal. În epoca bizantină Grecia continentală nu alcătuia măcar o unică provincie, dioceză sau themă aparte. Întotdeauna, Fanarul i-a tratat cu dispreţ şi indiferenţă pe grecii continentali.

Aceştia i-au răspuns cu ură şi desconsiderare. Principalele componente etnice străine care au contribuit la formarea etnosului grec (care nu trebuie în nici un caz de confundat cu vechii elini, căci grecii contemporani puţin ce au în comun cu ei – n. a.) au fost aromânii, slavii şi albanezii.

CÎTE CEVA DESPRE CONVERTIREA LA ISLAM („TURCIREA”).

Convertirea la islam a avut un succes deosebit printre catolici, sectanţi şi eretici (nestorieni, monofiziţi şi bogomili). În timpul stăpînirii bizantine unii dintre aceştia – bogomilii (cunoscuţi în Europa şi ca patareni sau catari) - au avut de suferit mult de pe urma prigonirilor la care au fost supuşi din partea Bisericii oficiale pentru practicile lor sexuale „nefireşti”. Aici mai este la mijloc şi factorul psihologic: aşa zisa trecere a pragului (este greu să o faci pentru prima dată, pe urmă este din ce în ce mai uşor). Trădînd Ortodoxia, ulterior, ei s-au convertit uşor şi la islam.

Repede s-a produs şi asimilarea confesională a populaţiei provinciilor din Asia şi Africa de Nord care a avut de suportat o fiscalitate excesivă din partea statului bizantin. Grecii etnici , însă, s-au deosebit prin fidelitatea lor faţă de Ortodoxie. Cazuri de convertire la islam s-au făcut observate printre locuitorii Fanarului, Arhipelagului, grecilor de pe insulele Creta, Cipru şi a celor din Moreea (peninsula Pelopones), dar ele au fost mai degrabă excepţii de la regulă. Aceşti greci, însă, nu au fost ortodocşi, ci renegaţi sau aventurieri de tot neamul care s-au convertit mai înainte la catolicism ori la protestantism şi stabilindu-se în aceste locuri, cu timpul s-au grecizat[4]