(dintr-o comedie de-a lui Ioan Luca Caragiale)

Istoria românilor cunoaşte o perioadă foarte contradictorie din punctul de vedere al specialiştilor. Este vorba de aşa zisa epocă fanariotă, numită aşa după locul de provenienţă şi naţionalitatea (Fanarul a fost un cartier al Istambulului populat de către greci – n. a.) majorităţii domnitorilor care au guvernat Ţările Româneşti între anii 1711 (Moldova), 1714 (Ţara Românească) şi 1821.

Majoritatea cercetătorilor sînt de părere că această epocă a fost una dintre cele mai nefaste pentru Ţările Româneşti. Ea s-a manifestat, mai ales, în distrugerea vechii elite politice româneşti cu valorile sale etico-morale tradiţionale. Intrigile din culoare, spolierea, corupţia, trădarea, ipocrizia şi alte fenomene atît de caracteristice parveniţilor din Fanar au fost, din păcate, moştenite de către noua elită politică formată după anul 1821. Ele, spre marele nostru regret, se pare că aşa şi nu au putut fi eradicate în secolele care au urmat în ciuda schimbărilor revoluţionare avute loc între timp în sistemul politic.

Epoca fanariotă s-a început cu nefericita şi prost inspirata tentativă [1] a ultimilor domnitori pămînteni Dimitrie Cantemir şi Constantin Brîncoveanu de a scutura jugul otoman cu ajutorul Rusiei. După cum se ştie, Campania de la Prut din anul 1711 a lui Petru I s-a încheiat cu catastrofa de la Stănileşti [2]. Eşecul aventurii iniţiate de către domnitorul Moldovei a servit drept motiv formal pentru Poartă de a instaura în Ţările Româneşti un nou regim politic numit ulterior turco-fanariot [3].

Grecii fanarioţi au jucat un rol foarte important în viaţa economică, politică şi socială, nu numai în Ţările Româneşti, dar şi în cea a tuturor popoarelor Imperiului Otoman, începînd cu trecerea în nefiinţă a Imperiului Bizantin şi terminînd cu Eteria (răscoala de eliberare naţională a grecilor din anul 1821). Timp de aproape patru secole ei au fost acele „eminenţe cenuşii” care au controlat din culise viaţa economică, politică şi socială a Sublimei Porţi (o altă denumire a Turciei de pînă la reformele lui Ataturk[4]).

Fanarioţii au însemnat pentru români şi celelalte popoare de pe peninsula Balcanică chintesenţa lăcomiei, corupţiei, spolierii, trădării şi perfidiei. Ei au reuşit, în lunga lor perioadă de dominaţie, să molipsească de aceste boli şi elitele politice ale acestor popoare. Aceste maladii au deteriorat foarte mult imaginea acestor naţiuni în ochii Europei în curs de formare ca „Europă”- în sensul de astăzi - tocmai în acea perioadă.

Istoria grecilor fanarioţi începe odată cu căderea Constantinopolului în mîinile Imperiului Otoman. Acest eveniment este privit de către unii istorici ca început al Epocii Moderne, de către alţii (printre care şi marele istoric englez W. Gibbon) – ca sfîrşit al Imperiului Roman ş.a.m.d. Oricum, dispariţia de pe harta lumii a Imperiului Bizantin[5] a însemnat un moment crucial pentru destinul Europei şi, mai ales, pentru lumea Ortodoxă din care făceau parte şi Ţările Româneşti.

Cucerirea Constantinopolului a fost precedată de o formidabilă ofensivă turcească în Balcani marcată de strălucitele biruinţe ale armatelor otomane de la Mohaci (în faţa ungurilor), Nicopole şi Vidin (în faţa cruciaţilor apuseni) şi Cîmpia Mierlei (în faţa sîrbilor principelui Lazar şi ai aliaţilor săi din alte ţări creştine). În urma acestor victorii, posesiunile turceşti au cuprins, practic, întreaga peninsulă Balcanică.

Domnitorii Ţărilor Româneşti, după o serie de victorii de răsunet împotriva păgînilor, s-au văzut nevoiţi să accepte suzeranitatea otomană care, iniţial nu le ştirbea aproape deloc independenţa internă şi externă[6]. La mijloc nu a fost laşitatea (atribuită tradiţional românilor de către „fraţii mai mari”), ci faptul că forţele au fost prea inegale. De cele mai dese ori, „Sfîntul Scaun” (o autoîntitulare a Vaticanului – n. a.) şi ţările apusene, geloase pe victoriile „schismaticilor valahi[7]”, răspundeau la disperatele apeluri de ajutor din partea acestora cu fervente susţineri … verbale – întocmai ca Uniunea Europeană în cazul agresiunii ruseşti de astăzi împotriva Republicii Moldova privind ocuparea Transnistriei.

În anul 1453, Mohamed II al-Fatih („Cuceritorul”) ia cu asalt Constantinopolul şi intră călare pe un cal alb în catedrala Sfintei Sofii, transformată după aceea de către turcii victorioşi în moschee[8] (soarta ei au împărtăşit-o majoritatea lăcaşelor de cult creştine din oraş). Acest eveniment a pus punct în îndelungata agonie a Imperiului Bizantin care a durat aproape două secole şi jumătate (de la cruciada a patra din anul 1204 – pînă la cucerirea otomană). Corupţia, lăcomia şi mai ales trădarea[9] au reprezentat plăgile care au pricinuit prima cădere a metropolei de pe malurile Bosforului (se are în vedere cucerirea ei de către cruciaţii catolici), aceleaşi plăgi pricinuind-o şi pe cea de-a doua.

Osmanlîii s-au dedat timp de trei zile unui cumplit şi sălbatec jaf (după cum era obiceiul timpului), însă al-Fatih a avut înţelepciunea să ordone cruţarea edificiilor, deoarece îşi pusese în gînd să-şi mute aici capitala de la Adrianopol (Edirne). După expirarea termenului regulamentar, puternicul sultan i-a luat sub ocrotirea sa şi pe locuitorii care au supravieţuit măcelului şi înrobirii. Or, el îşi dădu-se prea bine seama că turcii săi erau buni numai în calitate de soldaţi, nu şi de ţărani, meşteşugari, negustori şi administratori fără de care imperiul său avea să fie la fel de efemer ca şi cel al hunilor lui Attila[10].

Sultanul a emis un firman[11] prin care îi chema înapoi în oraş pe toţi locuitorii refugiaţi în împrejurimi, promiţîndu-le securitatea şi reîntoarcerea locuinţelor sechestrate. Turcii otomani în perioada timpurie se deosebeau pozitiv faţă de ceilalţi cuceritorii ai timpului printr-o extraordinară toleranţă confesională. Sultanii turci înţelegeau foarte bine importanţa raialei creştine (îndeosebi a celei greco-ortodoxe) pentru emanciparea economică, politică şi financiară a uriaşului lor imperiu. Contemporanii remarcau cu uimire că represiunile cu caracter confesional ale turcilor erau îndreptate în primul rînd asupra propriilor sectanţi şi eretici din sînul islamului (şiiţii, yezizii, ismailiţii, druzii, zeydiţii ş.a.) şi nu asupra celor de alte convingeri religioase.

SITUAŢIA NEMUSULMANILOR ÎN IMPERIUL OTOMAN

Grecilor, precum şi celorlalţi creştini care au supravieţuit măcelului urmat după asaltul Constantinopolului, li s-au rezervat cartiere speciale în care aveau dreptul să locuiască pentru a nu se amesteca cu „drept-credincioşii” (autodenumirea musulmanilor – n. a.). Practica ghetoizării[12] populaţiei după criteriul etnic, confesional şi profesional (în primul rînd, însă, confesional!) era caracteristică pentru acele timpuri şi, prin această practică, turcii medievali nu au descoperit America în domeniu de „apartheid-ului”[13] confesional.

Grecii au preferat să se aşeze cu traiul în cartierul Fanar în care mai apoi şi-a mutat reşedinţa şi Patriarhia Ecumenică din Constantinopol. Din rîndurile grecilor fanarioţi sultanii turci îi recrutau pe cei mai capabili administratori, funcţionari şi eunuci[14]. O parte din ei se converteau la islam, însă aceasta nu era o condiţie „sine qua non” (indispensabilă) pentru suplinirea funcţiilor mici şi mijlocii, ci doar pentru cele mai înalte, rezervate în exclusivitate musulmanilor (indiferent de provenienţa etnică[15]).

Otomanii, cu bună ştiinţă nu recurgeau la islamizarea în masă (silită) a populaţiei subjugate (în particular la populaţia aflată în raiale), căci, în caz contrar, ar fi fost nevoiţi să le acorde facilităţi fiscale. Minorităţile confesionale (în primul rînd creştinii şi evreii) se bucurau de o autonomie naţional-culturală, lingvistică şi religioasă quasiabsolută[16]. Ele dispuneau de o autoconducere şi judecată proprie în cadrul şi limitele competenţei organizării lor eclesiastice (parohii, episcopate, mitropolii, exarhate şi patriarhii).

O situaţie foarte privilegiată în rîndul comunităţilor religioase nemusulmane o avea Patriarhia de la Constantinopol. Conform beratului[17] emis de sultan, patriarhii ecumenici dispuneau după bunul lor plac de toată proprietatea mobilă şi imobilă a bisericilor şi mănăstirilor ortodoxe de pe întreg teritoriul Imperiului Otoman. De menţionat că numai în Grecia (de pînă la independenţă) aceştia stăpîneau aproape o pătrime din pămînturile cultivabile, nemaivorbind de alte bunuri mobile şi imobile ![18].

Patriarhul putea cu de la sine putere să-l condamne pe orice enoriaş la galere, să-l întemniţeze (patriarhia dispunea de propria închisoare!) sau să-l predea turcilor pentru a fi executat. De obicei, aceştia nu mai intrau în amănunte şi îndeplineau întocmai sentinţa pronunţată de către patriarh. Lui îi aparţinea dreptul destituirii din post a oricărei feţe bisericeşti şi de a excomunica pe orice ortodox. Proprietatea eclesiastică era eliberată de plata taxelor şi a impozitelor pe care le achitau mirenii. Biserica se bucura de o autonomie totală şi în domeniul învăţămîntului. Pe tot teritoriul imperiului Otoman acţiona o reţea întreagă de şcoli parohiale, seminare şi academii duhovniceşti.

Altă problemă este că patriarhia însăşi economisea pe socoteala învăţămîntului care se afla într-un hal fără de hal[19]. Fanarioţii şi în acest domeniu şi-au făcut manifestă avariţia lor fără de margini, căci numai averile mănăstirilor şi bisericilor „închinate” din Ţările Româneşti şi Basarabia (anexată de către Imperiul Rus din anul 1812) erau îndeajuns pentru a menţine învăţămîntul la un nivel mai mult decît satisfăcător. Domnitorul Principatelor Unite[20], A. I Cuza, atunci cînd a procedat la secularizarea averilor bisericeşti, le-a propus ierarhilor de la Constantinopol o recompensă în sumă de peste 82 milioane de piaştri, însă patriarhia a respins oferta, considerînd-o insuficientă![21].

(va urma)

A. Apolschi

[1] În anul 1711, la Luţk (un orăşel situat astăzi în Ucraina) a fost încheiat un tratat secret între emisarii lui Cantemir şi Brîncoveanu, pe de o parte şi Petru I – pe de altă parte. Conform acestui tratat, Ţările Româneşti urmau să treacă sub protectoratul („oblăduirea”) Rusiei care se obliga să le reîntoarcă teritoriile răşluite de turci şi să le respecte integral autonomia internă şi externă (atît politico-economică, cît şi naţional-culturală).

[2] În timpul bătăliei de la Stănileşti, armata rusă şi ţarul însuşi au scăpat de un prizonierat ruşinos datorită mituirii de către concubina ţarului (viitoare împărăteasă Ecaterina I) a marelui vizir prin intermediul tălmacilor fanarioţi ai acestuia.

[3] De facto, introducerea unor elemente ale acestuia s-a produs cu mult mai înainte, încă în secolul XVII. Atunci, sultanii turci au început din ce în ce mai des să numească la tronul Ţărilor Româneşti creaturile lor, încălcînd flagrant condiţiile capitulaţiilor care prevedeau folosirea în exclusivitate a principiului electivo-ereditar al succesiunii la tron.

[4] Mustafa Kemal paşa, zis şi Ataturk („tată al turcilor” – vezi astăzi „turkmenbaşi – Saparmurat Niazov, preşedintele Trukmeniei, numit „capul turkmenilor”) – mare conducător de oşti şi om politic al Turciei contemporane; unul dintre artizanii genocidului armenesc şi grecesc, a fost primul preşedinte al Republicii Turce (între anii 1923-1938) după răsturnarea de către el a sultanatului şi califatului. A fost eroul războiului greco-turc (cu ajutorul unit al bolşevicilor lui Lenin şi al democraţilor britanici) din anii 1919-1922 care a degenerat în exodul grecilor din Asia Mică şi la anularea condiţiilor înrobitoare ale tratatulu de la Sevres din anul 1920. Ataturk a implementat un amplu program de reforme care au dus la etatizarea şi laicizarea statului turc după modelul occidental.

[5] Fragmentele bizantine rămase după apocalipsa Constantinopolului, precum despotatele Epir şi Moreea din Balcani, principatul Mangop din Crimeea şi Imperiul Trapezundului din Asia Mică, nu trebuiesc luate în considerare, căci şi ele au fost în curînd mistuite fără urmă de către turcii otomani.

[6] Între domnitorii români şi Poarta Otomană au fost încheiate o serie de tratate bilaterale (aşa zisele „capitulaţii”) în care se specificau următoarele condiţii: ţara vasal se obliga să plătească un tribut anual („haraci”), să livreze produse agricole şi animaliere Porţii la preţuri fixe, să ajute suzeranul cu oaste în caz de război şi să întreţină trupele acestuia aflate pe teritoriul ei pe timpul campaniilor militare. În schimb, Poarta garanta integritatea teritorială a Ţărilor Româneşti, nu se amesteca în treburile lor interne şi externe, le apăra de duşmanii din afară etc.

[7] Schismatici („despărţiţi”), în lexicul catolicilor, sînt numiţi creştinii ortodocşi, deşi, dacă analizăm atent şi obieciv cauzele care au dus la “Marea Schismă” din anul 1054, vom vedea că anume biserica de la Roma a fost aceea care a încălcat canoanele şi dogmele adoptate de către Soborul de la Niceea (care a formulat simbolul credinţei creştine).

[8] Lăcaş de cult musulman

[9] Este vorba, în primul rînd, de Uniunea cu biserica catolică la care au mers în ambele cazuri conducerea bisericii şi imperiului în speranţa deşartă de a respinge cu ajutorul puterilor catolice pericolul otoman. Marea majoritate a clerului şi a mirenilor, însă, a rămas credincioasă Ortodoxiei, respingînd orice cedări în faţa schismaticilor romano-catolici. Iată prin ce se explică faptul că un oraş de circa un milion de locuitori a avut în timpul ambelor asedii pe zidurile sale doar cîteva mii de mercenari străini. Ceilalţi au preferat să-şi piardă viaţa, libertatea şi averile, însă, nu şi sufletul.

[10] Imperiul hunilor lui Attila fondat în secolul IVa fost, de fapt, o uriaşă confederaţie tribală care s-a întins de la Rin şi Dunăre – pînă la Volga. După moarte fondatorului său acest imperiu s-a dezintegrat rapid în elementele sale componente şi peste puţin timp hunii au rămas numai o amintire în istorie, fiind asimilaţi fără urmă de către popoarele din jur.

[11] Decret al sultanului care avea putere de lege pe întreg teritoriul imperiului şi pentru toţi supuşii săi indiferent de naţionalitate şi confesiune.

[12] Pentru ca să nu ne ducem departe, este destul să ne amintim de cîteva denumiri de străzi şi cimitire din Chişinău: străzile Bulgară, Armeană, Fierarilor (astăzi – Bernardazi), Olarilor, cimitirele armean şi evreiesc etc.

[13] Apartheid: literalmente, din limba afrikaans (un dialect vechi al limbii olandeze vorbit de către burii (urmaşi ai coloniştilor olandezi şi hughenoţi francezi din secolele XVI-XVII) – „dezvoltare aparte a raselor” sau, cu alte cuvinte, segregare rasială. Această practică a dominat în întreaga lume controlată de către colonizatorii europeni pînă în secolul XX. După cel de-al II război Mondial, s-a mai păstrat (pînă în anii `90 ai secolului trecut) în Republica Sud-Africană şi Rhodezia de Sud (astăzi – Republica Zimbabwe). Apartheid-ul, în forme mai subtile, se mai practică oficial în statul Israel de către conducerea sionistă a acestuia, dar, din cauză că oligarhia sionistă deţine controlul economic, politic, mediatic şi financiar, Tel-Avivul continuă să promoveze o politică rasială clară.

[14] Eunuci: bărbaţi castraţi cărora le era încredinţată paza şi deservirea haremului. Deoarece accesul străinilor în harem era strict interzisă, “măsluirea” soţiilor şi ţiitoarelor sultanului era făcută prin eunuci. Aceştia ajungeau la funcţii înalte la Poartă, fiind confidenţi ai sultanului. Lor le era încredinţată, uneori, şi conducerea armatelor. Renumitul Suleiman-Paşa Hadîmbul (care a fost învins de către Ştefan cel Mare la Podul Înalt) a fost şi el eunuc.

[15] Conform tradiţiei islamice toţi musulmanii din lume sînt o singură naţiune – cea islamică. Or, totalitatea lor alcătuieşte “umma” (comunitatea tuturor “dreptcredincioşilor”) indiferent de limbă, naţionalitate şi rasă. Nu este de mirare, atunci, că printre talebanii capturaţi de căre trupele SUA în Afghanistan erau şi albi americani convertiţi la islam.

[16] De o soartă cu mult mai vitregă aveau parte sectele islamice (şiiţii, druzii, ismailiţii, zeydiţii, ibadiţii ş. a.) care erau considerate drept eretice şi tratate în consecinţă.

[17] Berat: act de investitură în funcţie acordat de către sultani înaltelor feţe bisericeşti (de la episcopi în sus).

[18] Lebedev A. P., “Istoria Greco-Vostocinoi Ţerkvi pod vlastiiu turok”, Sankt-Petersburg, 2004, I, p. 95.

[19] Aşa zisa Academie din Patmos dispunea de un singur profesor şi cîteva zeci de ucenici! Situaţia precară a acestei”academii” a fost descrisă cu lux de amănunte de către unul dintre ucenici veniţi tocmai din Rusia. Este vorba de un oarecare Grigorovici-Barski ale carui impresii au fost publicate în lucrarea “Stranstvovania po sviatîm mestam Vostoka c 1723 po 1747 god” (“Peregrinările prin locurile sfinte din Orient în anii 1723-1747”) publicată la Sankt-Petersburg în anul 1886.

[20] Denumirea oficială a României pînă la oţinerea independenţei de stat în anul 1878.

[21] Lebedev A. P., op. cit., I, p.125.