CUM PUTEM lămuri îndârjirea Rusiei de a desfiinţa etnic, religios, politic şi geopolitic micuţa Basarabie românească? De ce atâtea planuri şi plănuleţe, scenarii geopolitice şi diversiuni informaţionale, războaie diplomatice şi războaie cu tunuri adevărate, genociduri şi violenţă în masă pe acest petic de pământ ce abia-abia se zăreşte pe harta lumii? De ce atâta ură şi cruzime, şi nu numai rusească, împotriva unei zone est-europene care mai că nu are valoare din punct de vedere economic? Chiar şi agricultură pe acest străvechi meleag românesc este una de risc din cauza lipsei resurselor de apă, a secetelor îndelungate, îngheţurilor timpurii şi a cantităţii uriaşe de chimicale (de 25 ori mai mare decât în fosta URSS) pe care fostul regim sovietic le-a aruncat în soluri până în 1991? Să fie oare „vina” Basarabiei doar în şederea ei geopolitică la un loc nepotrivit? Să fie oare Basarabia doar carnea de tun neutrală a strategilor militari ai Rusiei? Să reflecte suferinţele straşnice ale Basarabiei doar setea mesianică a Rusiei de Bosfor şi Dardanele? Să se oglindească oare în conflictul actual de pe Nistru doar tehnicile războiului pe care nomazii din câmpia rusă îl duc de mii de ani împotriva Europei?

Basarabia ocupă o fâşie îngustă de spaţiu geografic între râurile Prut şi Nistru, dar una care măsoară aproape jumătatea distanţei dintre Marea Neagră şi cea Baltică şi controlează şi Centrul europei, şi gurile Dunării. Sinistrul protocol secret încheiat de Stalin şi Hitler la 23 august 1939, şi mai apoi schimbul nemilos de populaţie din sudul Basarabiei, dăruirea acestui sud arid Ucrainei Sovietice în august 1940, reflectă anume uriaşul potenţial geopoltic al acestui teritoriu. Nu zădarnic URSS a ocupat la 28 iunie 1940 şi gurile Dunării, şi toată Bucovina cu ţinutul Herţa. Imediat după acea dată Stalin a dislocat în Basarabia de sud un mare corp militar, care a şi încetinit înaintarea rapidă a armatelor române şi germane în iunie-iulie 1941 (la Ţiganca armata română a pierdut câteva mii de ostaşi). Atunci Stalin le spunea generalilor săi că acest control al gurilor Dunării făcea posibilă intrarea navală şi militară până în inima Europei cu ajutorul unei flotile speciale. Însă actualele tehnici de război au scos din uz încetinitele posibilităţi de atac prin apele Dunării. Şi resursele petroliere ale României nu mai au importanţa strategică din iunie 1940. Şi munţii ei sunt tot mai greu de trecut. De ce, atunci, a apărut atâta interes militar şi politic pentru Basarabia? De ce Rusia destabilizează necontenit acest pământ din 1989 încoace? De ce înmulţeşte ura etnică şi sărăcia? De ce formatorii de opinie ruşi, apoi ideologii lui V. Voronin, dar şi unii politologi români, ca Mihnea Berindei sau Vladimir Socor, susţin că doar lupta românilor din Basarabia pentru reunirea cu România a provocat războiul de pe Nistru, deci şi sărăcia din republica Moldova?

S-ar putea ca starea tehnicilor actuale de ducere a unui război global să fie cu adevărat baza agresiunii Rusiei contra Basarabiei. Deci şi contra României, Ucrainei, statelor balcanice şi a celor din bazinul Mării Negre, deci şi contra NATO şi UE. Cu bazele americane aşezate în România, tot la gurile Dunării, şi cu cele ruseşti de la la Tiraspol şi Sevastopol, Basarabia a şi devenit pământul nimănui în cerul căruia se pot ciocni în voie rachete, obuze, avioane şi interese mesianice şi geopolitice. Este clar că în asemenea situaţie nimeni nu va investi în stabilitatea politică şi socială, în economia sau ecologia Basarabiei, nimănui nu-i va păsa de cetăţenii ei, fie români, ruşi, ucraineni, evrei, găgăuzi, bulgari. Se pare că şi Ucraina, de care depinde soarta politică a acestui teritoriu, acceptă acum suliţa rusească de pe Nistru îndreptată spre ochiul ei sudic orientat spre Europa. Dar, poate, acesta este preţul pentru ogoirea revoluţiilor rusofile din sudul şi sud-estul Ucrainei?

Oricum, azi este clar şi orbului că „atacurile prosteşti” ale lui Vadimir Voronin împotriva Rusiei, inclusiv aşazisa interzicere a comercializării vinurilor basarabene pe piaţa rusă, fac parte anume din acest plan. Kremlinul are nevoie de un conflict „veşnic” la Prut şi Nistru, inclusiv de unul social şi religios, şi îl menţine de minune cu acest fost director al unei făbricuţe de pâine de pe la Dubăsari, pus cu ajutorul serviciilor secrete ruse mai mare peste sufletul a 4,5 milioane de cetăţeni ai republicii Moldova. El a cedat Rusiei şi Trasnistria lui, şi oraşul Tighina cu împrejurimile, şi mănăstirea Noul Neamţ, construită de călugării de la mănăstirea Neamţ; el a închis fabricile şi uzinele Basarabiei, a falimentat sectorul agrar, a nimicit partidele democratice şi a fărâmiţat dreapta naţională în câteva zeci de partiduţe, a alungat cu sărăcia din Basarabia peste un milion de oameni, a batjocorit limba şi istoria românilor, inclusiv Declaraţia de Independenţă a republicii Moldova. Şi toate astea doar pentru ca strategia rusească spre Balcani şi Mediterană, dar şi ca gheară înfiptă în ochiul sudic al Ucrainei, să funcţioneze aşa cum doreşte Kremlinul. Ultimele atacuri dure ale lui Voronin contra României în pretinsă problemă a „cetăţeniei române”, susţinut de la Moscova de cei mai importanţi miniştri ruşi (ai apărării şi relaţiilor externe) tocmai acest plan rusesc îl deconspiră. Dacă 1,5 sau 2 milioane de cetăţeni ai RM devin şi cetăţeni ai României, ei devin şi cetăţeni ai UE şi batjocorirea lor în masă, inclusiv uciderea lor în masă, aşa cum probabil planifică Rusia, devine greu de realizat. Şi, mai devreme sau mai târziu, ea va trebui să se retragă dincolo de Harkov, cam pe acolo pe unde l-a surghiunit pe nefericitul prinţ Dimitrie Cantemir ca rezultat al jocurilor tratatului de la Luţk din 28 iunie (ce dată nefastă pentru Basarabia) 1711.

După războiul de la Stănileşti din 1711 ţarul Rusiei, marele Petru cel Mare, şi-a umilit aliatul, adică pe principele Dimitrie Cantemir obişnuit cu fastul regal şi diplomatic al Constantinopolului, şi l-a trimis să păzească pusta tătărască de la Harkov cu toată curtea şi familia, aşa de parcă era un oarecare polcovnic de cazaci şi nu membru al Academiei de la Berlin. Peste alţi trei ani acelaşi Petru cel Mare avea să dăruiască turcilor şi capul lui Constantin Brâncoveanu (şi al copiilor săi). Mai apoi generalii ruşi care au traversat în lung şi în lat cu armatele lor pământurile româneşti în secolele XVIII, XIX şi XX se lăudau că le-au lăsat românilor „doar ochii cu care să plângă”. Acum, pare-se, nici atâta nu mai vor să lase. Acum, pare-se, strategii politico-militari ai Rusiei şi-au pus în gând să anihileze tot poporul român din Basarabia. Rusia lui Putin, ca şi Rusia lui Stalin, a nenorocit economic republica Moldova cu războiul de pe Nistru, a instalat în acest stat o necruţătoare bombă etnică, a împărţit până şi biserica ortodoxă în două armate vrăjmaşe şi nu le permite românilor din Basarabia nici măcar să se numească români. Ce să mai vorbim despre redobândirea cetăţeniei române, unica şansă a acestor oameni amărâţi de a se integra în Uniunea Europeană şi a lăsa măcar copiilor dreptul universal la o viaţă decentă? Mai mult, nedorinţa pătimaşă a Rusiei de a vedea 1,5-2 milioane de cetăţeni români în Basarabia a luat forma unor declaraţii dure ale Rusiei la adresa Uniunii Europene, SUA şi NATO. Anume în aceste condiţii VladimirVoronin, juju-ul ei tărcat, strigă necontenit la România, o ameninţă cu moldovenizarea şi crearea Moldovei Mari, desfiinţează toate instituţiile culturale, ştiinţifice şi educaţionale româneşti din Basarabia şi se dă şi în spectacol de prietenie totală cu „românul” Iurie Roşca, „duşmanul” lui de clasă până la 4 aprilie 2005.

De ce urăşte Rusia politică, adică Kremlinul, poporul român şi Basarabia cea românească? Iată o întrebare la care există, desigur, un răspuns. Dar, atâta timp cât războiul necruţător al Rusiei la Nistru nu conteneşte nici o clipă din 1989 încoace, răspunsul la această întrebare se poate afla doar la Kremlin. Faptul că Rusia intensifică sărăcia cea mai umilitoare în spaţiul pruto-nistrean, inclusiv cu genocidul migraţionist, indică faptul că românilor din Basarabia li s-a hărăzit doar condiţia de cobai geopolitic, doar soarta de poligon de încercare a strategiilor militare ale marilor puteri ale lumii. Cum să nu-ţi aminteşti în acest context de fraza marelui fizician sovietic Serghei Vavilov: Snova voina, snova „Faust” – Iarăşi război, iarăşi „Faust” (Ioşcar-Ola, 22 ianuarie, 1942). Referinţa la Faust avea legătură cu tragismul paradoxului stalinist, care îl condamnase la moarte în 1940 şi pe genialul botanic Nicolai Vavilov, fratele fizicianului (care va ajunge la scurt timp şi preşedinte al Academiei de Ştiinţe al URSS). Cu o zi înainte de a fi arestat, Nicolai Vavilov îi scria lui Serghei Vavilov din Carpaţii Răsăriteni, tocmai „eliberaţi”, o stranie scrisorică despre spiritualitatea Carpaţilor pe care se grăbea să o afle prin studierea centrului de unde au iradiat toate plantele pământului. Gândurile celor doi Vavilovi despre război şi spiritualitate deschid dimensiuni noi şi „teroarei istoriei” de la gurile Dunării. Ele au cumva legătură şi cu faptul că Ştefan cel Mare, un necunoscut principe valah de la 1457-1504, a pus să fie pictată la Voroneţ un alt tip de „Cina cea de taină” după ce ia bătut pe toţi împăraţii uriaşelor imperii din jur. Şi măcar unui tânăr basarabean de 17 ani această ştire din Evul Mediu românesc îi poate da atâtea puteri spirituale câte nu poate aduna tot colosul politico-militar al Kremlinului.

Andrei Vartic, Chisinau

ro.altermedia.info