În ultimul timp mă cam ţin de scris recviemuri. Nu demult a trecut în lumea de dincolo ex-preşedintele fostei Iugoslavii Slobodan Miloşevici decedat în împrejurări dubioase. Împrejurarea care trezeşte cele mai multe suspiciuni în diagnosticul pus de către medicii penitenciarului din Haga este faptul că Miloşevici a murit … la timp. Or, dacă acesta avea să mai participe la şedinţele tribunalului internaţional din cea de-a doua capitală olandeză, atunci putea să se repete istoria cu procesul de la Leipzig din anul 1934 [1]cînd acuzaţii s-au transformat în procurori.

Graba cu care s-a procedat la executarea lui Saddam Hussein trezeşte aceleaşi suspiciuni. Fostul dictator al Irakului a fost spînzurat numai pentru una dintre crimele săvîrşite de el: împuşcarea din ordinul lui a peste o sută de civili dintr-un sătuc şiit din sudul ţării. Bine le-ar mai fi stat americanilor şi aliaţilor lor de coaliţie dacă Hussein ar fi vorbit lumii întregi din boxa acuzaţilor (în care a ajuns datorită yankeilor) de la cine a cumpărat componentele armelor chimice binare, cine i-a livrat avioanele „Mirage” şi „Super-Etandar”, tunurile „Beaufort”, cine i-a construit reactorul atomic de la Osiraque şi cine i-a finanţat războiul cu Iranul soldat cu peste un milion de morţi din ambele părţi.

Atunci întreaga lume „liberă” ar fi aflat din cele mai veridice surse cu putinţă că tehnologia armelor chimice de nimicire în masă folosite de Hussein împotriva kurzilor şi iranienilor i-a fost livrată Irakului de către SUA. Avioanele care au aruncat bombele cu pricina au fost cumpărate de la francezi, iar tunurile – de la elveţieni şi suedezi. Reactorul nuclear de lîngă Bagdad a fost construit de inginerii de pe malurile Senei. Războiul cu Iranul a fost declanşat cu aprobarea Washingtonului şi finanţat de către aliaţii acestuia din Golful Persic (Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite şi … Kuweit).

Aceste fapte sînt cunoscute, însă, numai printre specialişti. Vă închipuiţi ce bombă mediatică ar fi izbucnit la proces dacă s-ar fi ajuns la episoadele în care Saddam a folosit arma chimică şi acesta ar fi relatat amănunţit de unde a făcut rost de ea? Se vede că Themis irakiană manipulată de unchiul Sam s-a mărginit numai la sătucul şiit, deoarece acolo armata irakiană s-a folosit de automatele Kalaşnikov, iar aceste, după cum se ştie, erau de fabricaţie sovietică.

S-au găsit amatori de statistică care au calculat cu meticulozitate că pentru crimele săvîrşite în timpul cît s-a aflat la putere, Saddam Hussein ar fi meritat de zece ori pedeapsa capitală. O fi aşa, nu neg, doar dictatorul irakian a fost vinovat de moartea a mii de oameni (răuvoitorii vorbesc de circa 15 mii de persoane) care au fost executaţi din ordinul său. Atunci, însă, apar în mod inevitabil alte întrebări: de ce nu a fost judecat şi executat Pinochet vinovat şi el în moartea unui număr de cîteva mii de concetăţeni de-ai săi? De ce a fost graţiat ex-împăratul canibal al Republicii Central-Africane Jean Beaudelle Bocassa care îşi mînca adversarii politici nu numai la figurat, dar şi la propriu?

Bunul prieten al unchiului Sam, Pervez Muşaraf şi astăzi continuă să deţină puterea în Pakistan cu ajutorul tancurilor. Alt aliat american – preşedintele Egiptului, Hosni Mubarrak, este cine vrei, numai nu democrat. Şirul ar mai putea fi continuat literalmente la nesfîrşit. Răspunsul la această întrebare a fost dat de către preşedintele SUA, F. D. Roosevelt încă în anii `30 ai secolului trecut şi este genial prin simplitatea şi cinismul său: „Da, desigur, ei sînt nişte pui de căţea, dar ei sînt ai noştri pui de căţea!”[2]

Şi apoi, cam de ce ar trebui să vorbim despre nişte „gorile” din Asia, Africa sau America latină, dacă de crime nu mai puţin odioase decît cele săvîrşite de Saddam au fost înfăptuite de aşa „titani” ai „democraţiei” în stil americano-european, precum laureatul premiului Nobel pentru pace Menahem Begin. El a ordonat şi a participat personal în anul 1948 la masacrarea populaţiei sătucului palestinian Deir-Yassin [3] (printre altele: acolo şi-au pierdut viaţa mai mulţi oameni decît în timpul episodului incriminat lui Saddam). În anul 1982 Ariel Şaron a permis falangiştilor libanezi omorîrea a cîtorva mii de bejenari palestinieni din lagărele pentru refugiaţi Sabra şi Şatilla[4] din Beirut. În anul 1971 regele Hussein al Iordaniei a măcelărit şi el cîteva zeci de mii de palestinieni[5]. După cel de-al II-lea Război Mondial Ankara a aplicat o politica de adevărat genocid faţă de kurzi, doar că spre deosebire de Irakul lui Hussein, Turcia făcea parte din NATO. Despre faptele „eroice” ale creaturilor americane din Croaţia, Bosnia şi Kosovo faţă de populaţia paşnică sîrbă s-a scris destul. Vom menţiona un singur fapt: în regiunile controlate de aceştia, nu mai trăieşte nici un sîrb, deşi înainte de conflictul din fosta Iugoslavie acolo locuiau sute de mii de sîrbi.

Lumea a dovedit deja să uite că americanii înşişi au folosit substanţe toxice în lupta împotriva partizanilor vietnamezi (renumitul pesticid „Orange”). Înfiorătoarele imagini cu fetiţa vietnameză arsă de napalm, bombele cu fosfor negru şi cu casete aruncate peste satele din Indochina ş. a m. d. – toate s-au uitat! Dar zecile de femei, bătrîni şi copii asasinaţi cu bestialitate de trupa locotenentului „US Army” John Kelly în sătucul Song Mi din acelaşi Vietnam? A fost spînzurat cineva pentru aceste crime odioase? Baptistul „cu frică de Dumnezeu” Garry Truman a ordonat bombardamentul atomic al oraşelor nipone Hiroshima şi Nagasaki lipsite de apărare. I- fost oare intentat măcar un dosar penal pentru cei trei sute de mii de oameni arşi de vii în cîteva clipe?

Să nu uităm de faptul că anume strămoşii americanilor au fost autorii celui mai straşnic Holocaust al istoriei moderne: genocidul populaţiei băştinaşe a Americii de Nord. Prosperitatea actuală a SUA a fost zidită pe osemintele a milioane de amerindieni scalpaţi, împuşcaţi, linşaţi, omorîţi prin înfometare şi însetare în rezervaţiile din pustiul Mohav sau Arizona în care au fost deportaţi de „cucernicii” puritani iubitori ai dreptului omului euro-american.
De la începutul conflictului din Irak, din vina americanilor şi-au pierdut viaţa de zeci de ori mai mulţi irakieni paşnici decît de pe urma represaliilor lui Hussein. Este vorba de sute de mii de jertfe, inclusiv femei, bătrîni şi copii morţi de pe urma inaniţiei, bombardamentelor, expediţiilor de represalii ş. a. m. d.. Patrulele americane şi ale partenerilor lor din coaliţie se ascund după blindajul gros al tancurilor, maşinilor de luptă şi în dosul puternicelor ziduri ale garnizoanelor. Aflate într-o siguranţă relativă, ele asistă impasibile la carnajul din stradă declanşat de monstrul fanatismului medieval scăpat la libertate de către americani după căderea dictaturii lui Saddam. Cine va răspunde?

Interesant, vor înţelege vreodată cretino-liberalii şi pseudodemocraţii de sorginte vest-europeană şi americană în ce prăpastie mînă ei omenirea, impunînd peste tot şi tuturor „valorile general-umane” şi „democratice” inventate de ei? Orbit de trufie şi orgoliu Occidentul nu sesizează că modelul său politic şi cultural impus altor popoare şi civilizaţii trezeşte repulsie şi ură. Demonul conflictului intercivilizaţional nu va mai putea fi readus la starea de anabioză în care a dormitat de la cruciade încoace.