În articolul precedent am încercat să analizăm punctul de vedere al doctorului habilitat Alexandru Burian asupra unor probleme care se refereau la istoria românilor în general şi a Republicii Moldova – în special. Din păcate, însă, şi în această situaţie ne-am convins că, vorba Eclesiastului, nimic nu este nou sub soare. În escapadele sale istorice, dl Burian (în calitate de absolvent şi al facultăţii respective – n. a.).nu a făcut altceva decît să repete vechile şabloane şi slogane sovietice, false pînă în măduva oaselor. „Argumentele” burian-oase vin şi ele în sprijinul teoriei aberante a celor două popoare şi limbi est-romanice (se are în vedere poporul şi limba română şi, respectiv, „poporul” şi limba „moldovenească” – n. a.).

(vezi epizodul VI…)

Pentru a părea mai convingător şi „obiectiv”, dl Burian (fiind şi preşedinte al Asociaţiei de Drept Internaţional din Republica Moldova – n. a.) a făcut uz şi de cazuistică juridică. După părerea dumnealui, actul Marii Uniri de la 1918 ar fi fost o încălcare a normelor dreptului internaţional, iar porcăria din anul 1940 – un triumf al ordinii de drept.

ADEVĂRUL DESPRE SFATUL ŢĂRII ŞI PLEBISCIT

În anul 1924, un emigrant rus, care a preferat să rămînă anonim, a publicat la Berlin o lucrare întitulată „Istoriceskaia pravda po Bessarabskomu voprosu”(„Adevărul istoric în chestiunea Basarabiei”). Mai mult ca sigur că acest emigrant nu a avut titlu de doctor habilitat şi nici nu a fost specialist cu renume mondial în materie de drept internaţional, dar, să cităm cele scrise de el privitor la reprezentativitatea şi legitimitatea „Sfatului Ţării” şi la renumita problemă a plebiscitului propus de către Rusia sovietică (invocate în calitate de argumente „imbatabile” de către A. Burian):

„Pentru orice cercetător neavizat este clar că Sfatul Ţării s-a format în aceleaşi condiţii şi pe aceleaşi baze ca şi organele similare din Ucraina, Estonia, Letonia, Lituania, Belorusia şi alte regiuni periferice în care, în aceleaşi condiţii şi drepturi, s-au format întîi state autonome, iar apoi independente, recunoscute şi de Rusia şi de statele occidentale.

De fapt şi de drept, în acel moment, conform tratatului cu Germania de la Brest-Litovsk, Rusia şi Ucraina au renunţat formal şi au lăsat în voia soartei Basarabia şi toate regiunile periferice occidentale, sudice şi orientale ale fostului Imperiu Rus. În aceste circumstanţe Sfatul Ţării era organul firesc de autoconservare a ţării, format într-un proces spontan, complet independent şi de sine stătător …

… Reprezentanţii comunismului rus au ajuns la soluţia de a recurge la cel mai prost argument: de a cere areopagului european un „plebiscit” pentru Basarabia. Dar nici reprezentanţii Rusiei ţariste, nici reprezentanţii actualei URSS nu au recurs niciodată la plebiscit, ca mijloc de rezolvare a problemelor interne şi nici externe. Anexarea forţată a Basarabiei în anul 1812 şi 1878 nu s-au făcut pe baza plebiscitului. Separarea Finlandei, a Estoniei, Lituaniei şi Poloniei nu s-a făcut pe baza unui plebiscit. G. Troţki (corect – L. Troţki), în lucrarea sa „Principalele probleme ale revoluţiei” (1923, p. 310), declara: „Propunerea de a îndepărta armatele sovietice din Gruzia şi de a organiza un plebiscit, sub controlul unei comisii mixte alcătuite din socialişti şi comunişti, reprezintă o capcană imperialistă de proastă calitate, sub steagul democraţiei şi al autodeterminării”. Şi dacă chiar s-ar pune problema plebiscitului, atunci ar fi mai corect să se organizeze un plebiscit dincolo de Nistru pentru moldovenii de peste Nistru (românii), asupra cărora România are drepturi naţionale …”

Autorul mai citează din declaraţia sovietică: „…guvernul Uniunii Sovietice subliniază că în chestiunea basarabeană, nu se situează pe punctul de vedere al drepturilor istorice moştenite de la guvernul ţarist; guvernul sovietic nu năzuieşte deloc (nullement) să menţină în componenţa URSS, Basarabia…”. Toţi înţeleg că scopul plebiscitului nu-l constituie apartenenţa Basarabiei la România sau la Rusia, ci propaganda, lărgirea şi adîncirea revoluţiei – anarhia” (citat încheiat) [1]. Din partea noastră, nu ne rămîne decît să-i recomandăm această carte dlui Burian

UN SCENARIU POSIBIL AL EVENIMENTELOR

La facultatea de istorie profesorii ne-au vîrît în cap pînă la nivelul de reflex regula care susţine că istoria nu recunoaşte întrebarea: „Ce ar fi fost, dacă…?” Din această cauză niciodată nu m-au intrigat încercările unor autori de a face istorie paralelă, oricum – trecutul nu îl mai poţi schimba. Circumstanţele, însă, s-au dovedit a fi mai puternice decît reflexele, căci în cazul nostru această întrebare aşa şi se cere a fi pusă. Deci, să ne închipuim, pentru moment, că:

1. România în anul 1918 ar fi urmat cu srupulozitate „normele dreptului internaţional” (în varianta lor propusă de A. Burian – n. a.) şi ar fi lăsat Basarabia la cheremul bolşevicilor.

2. „Răscoalele populare împotriva ocupanţilor români” (de fapt – intervenţii ale unităţilor armatei roşii conduse de criminalul de drept comun, recidivistul Gr. Iv. Kotovski) de la Tighina (1918) şi Hotin (1919) s-ar fi extins pe teritoriul întregii regiuni şi „marşul triumfal al puterii sovietice” ar fi atins aliniamentul Prutului.

În asemenea situaţie populaţia ţinutului ar fi fost decimată de războiul civil care a bîntuit în Rusia Sovietică timp de doi ani şi a lăsat în urma sa milioane de jertfe omeneşti şi o economie ruinată. Consecinţele acestui război au fost deosebit de grave pentru periferiile de sud-vest ale fostului imperiu, unde tăvălugul războiului civil a făcut „naveta” de cîteva ori (Odesa şi Kievul au trecut din mînă în mînă de vreo zece ori). Nu înzadar acţiunile celebrului film „Nunta în Malinovka” (de la care ne-a rămas nu mai puţin celebra frază „Puterea se schimbă!” („Vlasti meneaietsea!”) se petrec anume în această regiune. Despre consecinţele catastrofale pentru Ucraina a războiului civil ne vorbesc scriitorii Constantin Paustovski (în romanul autobiografic „Cartea peregrinărilor” („Kniga skitanii”), contele Alexei Tolstoi „Zilele familiei Turbin” („Dni Turbinîh”) şi alţi contemporani ai evenimentelor.

După terminarea războiului a urmat foametea din anii 1920-1921 care a făcut peste şase milioane de victime. Ea a fost însoţită de jefuirea bisericilor şi mănăstirilor motivată prin „ajutorarea înfometaţilor”. În realitate, uriaşele sume obţinute au fost trimise peste hotare pentru a menţine aprins pojarul „revoluţiei mondiale” în China, Ungaria, Germania, Slovacia şi în alte ţări limitrofe (ulterior, alte zeci de miliarde au fost cheltuite pentru alimentarea partidelor comuniste, ţărilor „democraţiilor populare” şi a „mişcărilor de eliberare naţională” de pe întreg globul pămîntesc – n. a.). Ce-ar fi rămas, oare din Basarabia şi populaţia ei după războiul civil, epidemiile şi foametea care l-au însoţit, dle Burian?

Insistenţa cu care s-a opus populaţia Ucrainei (inclusiv cea moldovenească (românească) de pe pămînturile de pe malul stîng al Nistrului) instaurării puterii sovietice a costat-o scump în anii treizeci ai secolului trecut. „Deschiaburirea” şi foametea care au însoţit colectivizarea au dus la pierderea a milioane de vieţi omeneşti. Este vorba de renumitul „Golodomor” (denumirea ucraineană a foametei organizate în RSS Ucraineană şi zonele agrare ale Rusiei care a avut loc în anul 1933), calificat pe bună dreptate de către istoriografia contemporană drept un act de genocid împotriva poporului (inclusiv a moldovenilor din Bugo-Nistria – n. a.). Milioane de oameni au fost deportaţi cu forţa în Siberia şi Asia Centrală. Cunoscînd criteriile după care a fost înfăptuită „deschiaburirea”, se poate lesne închipui care ar fi fost urmările ei pentru românii basarabeni cunoscuţi prin spiritul lor gospodăros şi econom.

Nici represiunile anilor 1937-1938 nu ne-ar fi ocolit. Bruma de intelectualitate rămasă ca moştenire de la Rusia ţaristă şi clerul ortodox ar fi fost nimiciţi fără milă împreună cu toţi acei care au făcut „şcoala la ţar”. Slugoii bolşevicilor de pe malul stîng al Nistrului (conducerea şi aproape toţi funcţionarii de partid şi de stat din RASSM) au fost împuşcaţi pentru păcate cu mult mai mici, fiind învinuiţi de… „spionaj în folosul României burghezo-moşiereşti”. Cîte sute de mii de români basarabeni ar mai fi căzut jertfă carnajului dezlănţuit de Kremlin, dle doctor habilitat?

După toate cele descrise, ar fi fost normal ca cei rămaşi în viaţă să fi întîmpinat armata germană în anul 1941 (să admitem că România Regală nu s-ar fi aventurat în războiul împotriva URSS) ca pe una eliberatoare. Consecinţele acestui entuziasm ar fi fost mai mult decît catastrofale. Românii basarabeni ar fi avut aceeaşi soartă ca şi popoarele nord-caucaziene, kalmucii, nemţii de pe Volga şi a tătarii din Crimeea. Ea putea fi şi mai grea, fiind binecunoscută desconsideraţia de care se „bucură” românii, în general („trădători”) şi cei din Basarabia („mulî”, „bîki”, „baranî” („catîri”, „boi”, „berbeci” ş. a „epitete” de acest gen), în special.

„Solnecinaia Moldavia” („Moldova însorită”) ar fi fost imediat umplută pînă la refuz cu colonişti evrei, ruşi, ucraineni şi beloruşi şi bieţii basarabeni reîntorşi la vetre (nu mai devreme de 1989, precum tătarii din Crimeea) nu ar mai fi avut unde se aciua. Unde mai pui că în anul 1962, în noimebrie, cînd Nikita Hruşciov a vizitat Republica Moldovenească, comunitatea evreilor de aici i-a solicitat formarea unei „Republici Sovietice Socialiste Evreieşti” în limitele administrative ale Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Mai mult ca sigur că această vatră românească s-ar fi transformat într-o enclavă rusofonă, asemeni Crimeei sau regiunii Kaliningrad. O Basarabie fără basarabeni – iată ce ne-ar fi aşteptat dacă ar fi triumfat „dreptul internaţional” în varianta burian-oasă. Interesant, care limbă şi popor moldovenesc ar mai fi apărat atunci dl doctor habilitat în nu mai ştiu care ştiinţe. Mai mult decît atît: unde ar fi fost el însuşi? „Ocuparea” Basarabiei de către „România burghezo-moşierească” ne-a salvat de realizarea unui scenariu de coşmar. Dar, destul cu „ce ar fi fost, dacă…”. Istoria este aşa cum este şi… slavă Domnului că nu mai rău.

VIZIUNEA BURIAN-oasă ASUPRA LOCULUI REPUBLICII MOLDOVA ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Dl Burian a început acest capitol cu reflecţiile sale despre concepţia securităţii naţionale a ţării noastre, menţionînd că SUA i-au trebuit şase ani după Pearl-Harbor pentru ca să o formuleze. Credem, însă, că nu a fost numaidecît să repetăm greşelile altora, deşi, din păcate, în realitate aşa şi s-a petrecut: Concepţia Securităţii Naţionale a Republicii Moldova a fost adoptată de către Parlamentul nostru abia în anul 1995 (la trei ani după războiul de pe Nistru !!!). Evenimentele trebuiau anticipate, căci încă din 1988 devenise clar din ce direcţie puteau să vină principalele pericole şi ameninţări pentru suveranitatea şi independenţa care prindea contururi din ce în ce mai reliefate.

„Geopoliticianul” A. Burian afirmă că nu sînt garanţii că Occidentul nu ar putea încheia cu Rusia „un pact de neagresiune, asemeni faimosului „pact Ribbentrop-Molotov” [2]. De ce să facem presupuneri, dacă el a fost, deja, odată încheiat: la Malta în anul 1989 – între fosta URSS şi SUA. Alta este că Apusul în general şi SUA în special nici nu au avut de gînd să-l respecte (la fel ca şi tratatele încheiate anterior sau pe acelea care ar putea urma). Destrămarea URSS, ieşirea SUA din tratatul cu privire la limitărea armelor anti-rachetă, extinderea NATO spre Răsărit ş. a. m. d. demonstrează încă o dată în plus că pentru marile puteri tratatele („Pacta sunt servanda”) nu sînt decît un simplu petec de hîrtie care nu le obligă la nimic.

Alexandru Burian se întreabă dacă Republica Moldova va putea şi mai departe să-şi menţină statutul său de ţară neutră pentru a nu se vedea amestecată în litigiile dintre marile puteri [3]. Probabil că dumnealui a luat prea în serios Constituţia Republicii Moldova care îi proclamă neutralitatea. Unul dintre aforismele lui Kuz`ma Prutkov spune că: „Dacă pe cuşca unui leu scrie „căprioară” – nu-ţi crede ochilor!” În Constituţia noastră se afirmă, de pildă, că statul nostru este „unitar” (dar UTAG-ul şi Taraclia?) şi „indivizibil” (ce ne facem, atunci, cu „rmn”?), iar forma de guvernămînt – republică parlamentară („de facto” – autoritarism prezidenţial), dar aceasta încă nu înseamnă că aşa şi este în realitate. Se vede că cuvîntul scris are pentru dl Burian efectul hipnotizant al privirii şarpelui boa asupra unui şoarece.

O ţară, al cărei teritoriu este ocupat parţial de către o ţară străină care îşi menţine în regiune trupele sale de ocupaţie nu poate fi nici măcar prin constituţie o ţară neutră. Republica Moldova a fost angajată în litigiile dintre marile puteri fără voia ei şi chiar de la bun început. Prin agresiunea sa nemotivată (numai cei naivi sau cam certaţi cu logica cred cu adevărat că etnicii ruşi ar fi fost vreodată ameninţaţi cu românizarea forţată) împotriva ţării noastre, Federaţia Rusă a împins, literalmente, Republica Moldova în braţele Apusului.

O neutralitate reală ori trebuie să fie garantată de către marile puteri interesate în ea (Tratatul de Stat al Austriei din anul 1949), ori să se bazeze pe o înarmare a întregului popor (Elveţia). Care este, însă, situaţia noastră? Raioanele nistrene ale Republicii Moldova sînt ocupate de către unităţile armatei XIV ruseşti şi formaţiunile banditeşti separatiste ale Tiraspolului (înarmate pînă în dinţi de către Kremlin). La o azvîrlitură de băţ de Nistru, pe poligonul de la Bulboaca, „prietenii” noştri din cadrul „parteneriatului NATO pentru pace” fac manevre cu unităţile armatei noastre naţionale. Despre ce fel de neutralitate poate fi vorba?

Nici varianta elveţiană nu este pentru noi. O înarmare generală a poporului presupune o economie bine dezvoltată şi prezenţa unei idei naţionale care să-i însufleţească pe toţi purtătorii ei. Republica Moldova nu dispune de o economie reală şi diversificată care ar putea satisface necesităţile unei armate puternice. Apropo de armata naţională: unicul domeniu în care ea deţine întîetatea este saturarea ei cu generali. Dacă mai reflectăm şi asupra ultimelor iniţiative ale Chişinăului în domeniul apărării, atunci în genere… . În ceea ce priveşte ideea naţională propusă de „teoreticienii” marxismului de sorginte moldovenească – „naţiunea moldovenească polietnică” – în ea nu cred nici măcar deţinătorii brevetului de invenţie.

După părerea d-lui Burian, o soluţie ideală pentru Republica Moldova ar fi aderarea la Uniunea Europeană. Se întreabă în problemă, însă, dacă UE doreşte o asemenea „achiziţie”. Mă tem că răspunsul este negativ. Nici o ţară din Europa Răsăriteană nu a putut intra în această uniune politico-economică fără ca să adere în prealabil la NATO. Statutul de ţară-membră a UE nu este decît un bonus pentru integrarea în blocul militar nord-atlantic.

Exemplele Suediei, Finlandei, Ciprului, Maltei, Irlandei şi Austriei nu sînt deloc relevante, căci nivelul lor de dezvoltare economică este cu totul altul şi în cazul lor bugetul comunitar nu a avut decît de cîştigat. Uniunea Europeană şi aşa a cam dat-o în bară cu acceptarea României. Acest pas al Brouxelles-ului a provocat o adevărată invazie a ţiganilor-şătrari (să am pardon, am vrut să zic „ cetăţeni români de etnie rrhomi”). Intrarea Republicii Moldova în UE, cu uriaşa sa gaură neagră la Nistru, ar aduce cu sine un adevărat potop de lumpeni din Rusia şi Ucraina care nu se prea deosebesc printr-o cuminţenie şi smerenie mioritică. Acesta ar fi, însă, numai unul din motivele pentru care UE ne doreşte ca pe o muscă în farfuria cu supă.

O altă cauză ar fi lipsa coloanei vertebrale şi a consecvenţei la reprezentanţii elitei politice moldoveneşti. Bate vîntul trestia şi nu se mai înţelege nimic: Ba ne ţinem de neamuri cu românii – ba sîntem rude mai degrabă cu lupii din Tambov; ba vrem în NATO – ba sîntem mai neutri decît Elveţia – ba ridicăm „eliberatorilor”(?) clopotniţă la Şerpeni; ba sîntem felicitaţi cu orientarea noastră corectă (se are în vedere cea euro-atlantică – n. a.) – ba cu aniversarea nonagenară a Marelui Octombrie (o orientare şi mai netradiţională decît prima) ş. a. m. d. Şi, în sfîrşit, apartenenţa, fie doar pur declarativă şi nominală, a partidului de guvernămînt din Republica Moldova la mişcarea comunistă internaţională, este absolut inacceptabilă pentru Uniunea Europeană.

„FINIS – CORONAT OPUS!”

(„Sfîrşitul – încununează opera”!)

Doctorul habilitat A. Burian afirmă: „Adevărul este că problema menţinerii integrităţii teritoriale devine mai reală, numai dacă Transnistria va adera la NATO sau va declara că formează un bloc militar-politc cu România. Cu toată „absurditatea” acestei presupuneri, astfel de variante ale evoluţiei evenimentelor sînt întru totul posibile. Pentru asta şi există geopolitica!” [4] După cum ar spune în asemenea caz imperturbabilii britanici: „No comment!”, cazul este unul clinic.

A. Apolschii

[1] Adevărul istoric în chestiunea Basarabiei, Berlin, 1924, Editura Evenimentul, Bucureşti, 1998, pp. 69-74.

[2] Burian. A., „Geopolitica lumii contemporane”, Chişinău 2003, p.355

[3] Burian A. Op. citate, p. 357.

[4] Burian. A. Op. citate, p.358.