STATELE-TAMPON ŞI NU PREA… TAMPON

(vezi epizodul precedent…)

Trezesc îndoieli şi următoarele pasaje, cu referire la statele-tampon: „Asemenea puncte în Europa au fost, din cele mai vechi timpuri, regiunile situate în zonele cursului inferior al Rheinului şi în defileurile elveţiene. Devine, astfel, clar rolul Elveţiei, Olandei, mai tîrziu al Belgiei care au împiedicat trecerea liberă dintre Germania şi Franţa.” [15] şi: „Un asemenea tip de rivalitate (se are în vedere rivalitatea frontală) nu numai că poate duce la crearea unor state-tampon (Finlanda, Austria, Iugoslavia), dar şi la separare în adevăratul sens al cuvîntului a unor state întregi (Germania, Coreea, Vietnam)”[16].

Dacă am răsfoi cu atenţie paginile de istorie ale ţărilor calificate mai sus ca „state-tampon”, atunci am vedea că majoritatea dintre ele au luat fiinţă atunci, cînd lumea nu avea habar de geopolitică şi, în genere, de stat. Cantoanele alpine Schwyz, Uri şi Unterwalden s-au unit într-o confederaţie pentru a-i alunga pe seniorii din casa de Habsburg (în anul 1291), dar nu pentru a-i împiedica pe nemţi şi francezi să „contacteze” unii cu alţii.

Ciracii lui Wilchelm Thell nu au avut nevoie de ajutorul nimănui pentru a-i alunga pe Habsburgi din castelele lor dinastice[17]. Infanteria elveţiană (alcătuită din ţărani şi ciobeni), pentru neîntrecutele sale calităţi de luptă, era căutată de către toţi monarhii Europei medievale. Astfel, în anul 1792, cei 700 de mercenari elveţieni din garda regală l-au apărat pînă la ultimul om pe regele Ludovic XVI de gloata lepădăturilor pariziene (să am pardon, dle Burian, am vrut să zic: „de furia şi dreapta indignare revoluţionară a maselor largi de oameni ai muncii din Paris”) care au luat cu asalt palatul regal Tuilleries.

Da, într-adevăr, Alpii elveţieni constituie o barieră naturală, dar nu atît între Franţa şi Germania, cît între Austria şi Franţa sau Italia şi Germania. Este destul să aruncăm privire pe harta istorică a acelor timpuri ca să ne dăm seama că existau locuri de trecere cu mult mai sigure şi uşoare. Cu atît mai mult, cu cît la hotarul secolelor XIII-XIV, cantoanele elveţiene nici măcar nu aveau graniţe comune cu Franţa!

Olanda a luat naştere în timpul Reformei încă în secolul XVI. În îndelungata lor luptă (de aproape un secol) cu imperiul mondial hispano-austriac al Habsburgilor, „zdrenţăroşii” („geusen”) olandezi nu au fost ajutaţi de nimeni[18]. Cu toate acestea, Olanda, deja, în secolul XVII era şi singură în stare (dacă ar fi avut o asemenea intenţie) să transforme orice stat european într-o simplă denumire geografică. Flota olandeză timp de un secol a dominat Oceanul Planetar. Despre ce fel de stat-tampon poate fi vorba?

Olandezii au valorificat apele interne ale Mării Nordului şi au valorificat polderele[19], dar, pentru a-şi apăra independenţa împotriva spaniolilor şi mai tîrziu a francezilor, ei nu au pregetat să deschidă ecluzele digurilor, inundîndu-şi propria ţară cucerită cu atîta greutate de la mare[20]. Merită oare Olanda calificativul de „stat-tampon”?

Tot ca despre un stat-tampon se vorbeşte şi în cazul Afghanistanului. Poporul acestei ţări i-a alungat de două ori pe englezi, atunci cînd Marea Britanie era cea mai puternică ţară din lume. Peste un secol au fost nevoiţi să plece cu coada între vine şi sovieticii pe care mojahezii i-au întîmpinat cu muschete şi carabine „bur” de pe timpul războiului anglo-bur (rachetele „Stinger” şi minele italiene au fost mai tîrziu). Acum afganii luptă cu aceeaşi îndîrjire şi abnegaţie împotriva yankeilor şi acoliţilor lor de toată teapa, inclusiv a bravilor ostaşi români.

Finlanda nu a apărut nici ea din nimic şi, în orice caz, nu pentru rolul pregătit ei de către unii geopoliticaştri. „Marele Ducat al Finlandei” a avut o autonomie foarte largă, aflîndu-se încă în componenţa Suediei. După anul 1809, Finlanda este alipită la Imperiul Rus cu titlul de uniune personală. „De facto”, ea a fost o ţară independentă, fiind legată cu Rusia printr-o uniune personală. Lenin, fiind jurist după profesia sa iniţială, a fugit în Finlanda, deoarece ştia că aceasta nu este legată de „metropolă” nici măcar printr-un tratat de extrădare a criminalilor.

În timpul „Războiului de iarnă” din anii 1939-1940, ursuzii şi paşnicii finlandezi au izbutit să reziste (practic, fără aviaţie şi blindate) în faţa tăvălugului Armatei Roşii care îi depăşea net la toate capitolele. Ei nu au avut parte de nici un fel de ajutor din afară, cu excepţia cîtorva mii de voluntari suedezi şi entuziaşti ai cauzei din fostele „brigăzi internaţionale” care au venit în zăpezile Kareliei direct de pe baricadele Madridului şi Guadalajarei. Bineînţeles că finlandezii ar rămîne „flataţi” pînă în adîncul sufletului dacă ar citi pasajele consacrate lor din manualul dlui Burian. Abia după cel de-al II Război Mondial Finlanda apare în calitate de stat-tampon, însă independenţa şi suveranitatea şi-a păstrat-o nu datorită aşezării geografice, ci a eroicei lupte pentru independenţă.

State-tampon au fost acelea care şi-au păstrat independenţa numai datorită faptului că această „independenţă” le-a fost convenabilă marilor puteri, servindu-le în calitate de „pernă de protecţie”. Transformarea acestor ţări în colonii nu ar fi prezentat pentru imperiile timpului (este vorba de secolul XIX - începutul secolului XX) nici un fel de greutăţi. Acesta a fost cazul Persiei, Chinei, Mongoliei, Coreei, Siamului sau al Imperiului Otoman („omul bolnav al Europei”).

Prin voinţa marilor puteri, unele state au fost create artificial anume în acest scop fără ca să se mai ţină cont de realităţile civilizaţionale, etno-lingvistice şi de trecutul istoric al popoarelor şi regiunilor incluse în ele. Iată de ce atunci cînd premisele pentru care au fost create au dispărut, ele s-au prăbuşit, precum nişte castele de nisip uscate la soare. Aceasta a fost soarta fostei Iugoslavii sau Cehoslovacii. După concilierea istorică dintre Franţa, Germania şi Marea Britanie, survenită după cel de-al II Război Mondial, a început să scîrţîie din toate încheieturile şi Regatul Belgiei. Astăzi, numai institutul monarhiei mai menţine acest stat pe linia de plutire. Flamanzii şi valonii belgieni au ajuns să-şi împartă între ei nu numai provinciile, dar şi străzile după criteriul comunitar. Renumita farsă televizată de acum un an cu separarea Belgiei în două state independente a fost într-atît de aproape de adevăr, încît au crezut-o toţi.

S-ar mai putea continua încă, dar credem că nu face, căci compilaţia şi în Africa tot compilaţie rămîne. Cele expuse mai sus sînt mai degrabă o critică a lucrărilor „clasicilor” Gadjiev şi Nartov din care s-a „inspirat” cu atîta dezinvoltură şi meticulozitate autorul (?) manualului „Geopolitica lumii contemporane”. Poate ar fi fost cazul de manifestat indulgenţă faţă de „întîi-mergătorul” nostru în geopolitică, însă traducerea „mot-a-mot” (numai cît face expresia: „problema de est” („восточный вопрос”) în loc de „chestiunea orientală”!) a pagini întregi fără a încerca măcar de a le analiza sau interpreta critic, este prea de tot.

„Opera” originală a doctorului habilitat Burian începe odată cu caracteristica rolului geopolitic al Republicii Moldova. Dar, această temă urmează să fie subiectul episodului următor. Show must go on, stimaţi cititori!

(Sfirsit)

A Apolschi

[15]  Burian Alexandru, „Geopolitica lumii contemporane”, p.17.

[16]  IDEM, p.19.

[17]  Casa dinastică de Habsburg şi-a avut domeniile sale de familie în Elveţia.

[18]  În acest răstimp, în Franţa au loc războaiele hugenote, iar regina Elizabeta II a Angliei luptă din răsputeri pentru a-şi păstra tronul împotriva conjuraţiilor catolice sprijinite de Spania.

[19]  Polder: terenuri care în trecut au fost la fundul mării. Ele sînt transformate în terenuri agricole. O asemenea transformare necesită aproape patruzeci de ani de muncă asiduă.

[20]  Olanda este o ţară, în mare parte, aşezată sub nivelul mării. Litoralul Mării Nordului este întărit cu diguri.