POŢI SĂ ROSTEŞTI DE UN MILION DE ORI HALVIŢĂ, DE LA ACEASTA, DULCE ÎN GURĂ NU SE FACE!

(vezi epizodul V…)

Dl Burian vede principala greşeală politică pe care a comis-o conducerea de atunci a Moldovei a fost aceea că în anul 1991 nimeni nu a formulat ideea cu caracter civic general care ar uni societatea şi statul: toţi cei care trăiesc în Moldova sînt moldoveni, deoarece toţi sînt cetăţeni ai Moldovei, deşi toţi au origini etnice diferite”. „Deja vue!” [1], dle doctor habilitat! Oare în „Regatul Coroanei Sfîntului Ştefan” (denumirea Ungariei în cadrul monarhiei dualiste austro-ungare – n. a.), nu toţi locuitorii ei alolingvi au fost declaraţi „maghiari vorbitori de alte limbi”? Benito Mussollini în Italia interbelică declarase şi el că în ţara sa nu mai sînt italieni, germani, evrei, albanezi, burghezi sau muncitori, ci numai italieni! S-a schimbat oare ceva de la aceasta? „Ungaria Milenară” s-a redus în dimensiuni aproape de trei ori, fiind părăsită de către „fraţii mai mici” vorbitori ai altor limbi, iar Italia a avut probleme nu numai cu iredentismul germanilor din Tirolul de Sud, dar şi cu separatismul confraţilor de limbă (drept că vorbitori ai altui dialect) din Sicilia.

Un punct cam nevralgic pentru dl Burian este cel al „ideii naţionale moldoveneşti”. El susţine că „…din momentul proclamării Republicii Moldova, nimeni nu a formulat ideea cu caracter civic general care ar uni societatea şi statul: toţi cei care trăiesc în Moldova sînt moldoveni, deoarece toţi sînt cetăţeni ai Moldovei, deşi toţi au origini etnice diferite”. Laurii în acest domeniu ai Marii Revoluţii Franceze se vede că nu-i dau pace dlui doctor-habilitat. Dar, dacă îmi permiteţi să întreb, care ar fi acel ţel „luminos şi înălţător” care i-ar uni pe toţi şi l-ar face pe un găgăuz, bulgar, rus sau ucrainean de prin părţile noastre să afirme, precum odată marele Napoleon: „Eu, mai întîi sînt francez şi pe urmă corsican!!!” (deşi şi acesta a făcut-o mai mult din considerente egoiste, dictate de interese politice legate de lupta pentru putere, decît dintr-o chemare a inimii, căci iniţial Napoleon a fost partizanul independenţei Corsicii de Franţa). La noi ar suna al naibii de hazliu să-l auzi pe unul dintre acei enumeraţi mai sus (Klimenko, Formuzal, Reidman etc.), zicînd, de pildă: „Ia mai lăsaţi-mă în pace Domnilor cu Rusia (respectiv Israel) voastră căci eu mi-s moldovean!”.

Chiar şi în ţările cu puternice tradiţii civice, precum Franţa se face din ce în ce mai observat separatismul corsican şi cel bascon. În Marea Britanie, scoţienii şi irlandezii din Ulster care demult şi-au uitat limba maternă, vorbind exclusiv în „limba de stat” (pardon, am vrut să zic „limba engleză”), îşi doresc independenţa. Pilda SUA, dle doctor habilitat, nu este prea relevantă, căci naţiunea americană este una alcătuită din imigranţi sau urmaşii acestora. Aceştia sînt asemeni unor scăieţi (prin părţile noastre ei se mai numesc „tărpani”) mînaţi de vînt care se opresc acolo unde le este bine („Ubi bene, ibi Patria” – „Acolo este Patria, unde îmi este bine!”).

Unicul caz care merită menţionat ca reuşit este cel al Confederaţiei Helvetice (Elveţia, cu alte cuvinte), dar şi în acest caz nu se observă vreo coincidenţă cu idealul dlui Burian. Deşi, se consideră toţi elveţieni, locuitorii republicii alpine nu se dezic de limba strămoşilor lor şi o numesc aşa cum este: germană, franceză, italiană şi reto-romană. Nimeni nu vorbeşte de „limba geneveză”, „graubundiană” sau Doamne mai ştie cum (în total în Elveţia sînt vre-o douăzeci şi şase de cantoane şi semicantoane). O adevărată idee naţională nu are nevoie de minciună în calitate de cîrje.

Conducerea Republicii Moldova a făcut tot posibilul şi imposibilul ca să-i facă pe alolingvi să se simtă în Republica Moldova ca la ei acasă. Noi avem cea mai tolerantă Lege cu privire la Limba de Stat din toate republicile ex-sovietice. Ea îi obligă doar pe funcţionarii de stat şi conducătorii de întreprinderi să o cunoască. Pentru a o învăţa, lor li s-a oferit un termen de trei, iar mai apoi de şapte ani (în acest răstimp şi Gherasim al lui Turghenev putea să înveţe limba chineză!), iar în prezent şi de această cerinţă s-a uitat. Ministrul (!) nostru pentru reintegrare, de pildă, nici „mama” nu poate (nu vrea?) să spună în „limba de stat”.

În cea ce priveşte dreptul la cetăţenie s-a pornit, în genere, de la „varianta zero”. Au primit-o toţi acei care la momentul declarării Independenţei de Stat aveau viză de reşedinţă permanentă în Republica Moldova, indiferent de „staj”. Cum ziceau strămoşii noştri latini: „Non plus ultra!” („Nu mai mult decît atît!). Rezultatul bunătăţii şi blîndeţei noastre de-a dreptul mioritice este cunoscut: statul nostru „unitar şi indivizibil” a fost destrămat după criteriul naţional-lingvistic: ruşii sînt stăpîni în „rmn”, găgăuzii – în „UTAG”, iar bulgarii – în Taraclia – toate pămînturi străvechi româneşti (moldoveneşti) în care astăzi sînt discriminaţi de către noii veniţi sub aspect etno-cultural tocmai băştinaşii milenari. Şi, fiindcă precedente deja există, nimic nu ne poate asigura că mîine nu ne vom trezi cu vreo autonomie ţigănească la Soroca şi una ucraineană la Briceni şi Lipcani.

Mai degrabă acest deziderat (se are în vedere cel al „naţiunii civice” – n. a.) va fi atins de către ţările baltice care au o politică naţional-lingvistică foarte fermă şi consecventă: dacă doreşti să devii cetăţean cu drepturi depline, fii bun şi susţine examen la limba de stat şi istoria ţării care te-a adăpostit (de altfel, aceste cerinţe sînt înaintate de către toate ţările). În unele ţări central-asiatice (Kîrgîzstan, Kazahstan şi Tagikistan), limbii ruse i-a fost oferit statutul de „limbă de stat” alături de cea a naţiunii titulare. Dar în Kîrgîzstan şi Tagikistan demult nu mai sînt ruşi, iar în Kazahstan toată elita politică este alcătuită exclusiv din kazahi.

De altfel, dl Burian poate să jubileze: de-acum de vreo trei ani încoace la noi se implementează ideea „naţiunii polietnice moldoveneşti” (vezi articolul: „Himera polietnică” publicat pe site-ul www. mdn. md.). „Istoricii” Stati, Stepaniuc, Nazaria, Sprînceană şi compania îşi ies din pepeni să demonstreze existenţa unei istorii a poporului, limbii şi statului moldovenesc separată de cea a tuturor românilor. Chişinăul oficial duce o politică externă românofobă deschisă care poate fi asemuită doar cu cea a URSS în anii treizeci ai secolului trecut. S-a mişcat oare carul „conştiinţei naţionale moldoveneşti” din loc? – Ba bine că nu! „Fuga paşapoartelor” a căpătat caracterul unei pandemii. La consulatele României şi Federaţiei Ruse din Chişinău cetăţenii suveranei noastre republici fac coadă pentru a obţine şi cetăţenia acestor ţări mai abitir ca la mausoleul lui Vladimir Ilici în anii stagnării. Interdicţia impusă „dublu- şi triplu-paşaportiştilor” de a ocupa funcţii publice are efectul „Viagrei” administrat unui eunuc.

CINE STRIGĂ: „PRINDE-ŢI HOŢUL!”

Foarte interesant sună şi următorul pasaj: „Anume dezvoltarea şi consolidarea conştiinţei naţionale, reprezentărilor conştientizate despre propria istorie (sublinierea îmi aparţine – n. a.), despre starea actuală şi perspectivele dezvoltării propriei ţări, precum şi despre locul Moldovei şi al moldovenilor printre alte state şi popoare ale lumii ne va da posibilitatea să depăşim barierele obiective şi subiective din calea statornicirii Statului Moldovenesc independent. Aceasta este singura cale pe care se poate ajunge la o adevărată statalitate şi independenţă, temelia securităţii naţionale şi a statului” [2].

Dar, din cele expuse în capitolele precedente rezultă clar că o reprezentare falsă despre propria istorie ne propune nimeni altcineva decît însuşi dl Burian. Este practic imposibil ca dînsul să nu cunoască sau să nu fi avut acces la izvoarele care demonstreză fără nici un fel de dubii românitatea moldovenilor, indiferent pe care mal al Prutului locuiesc. Doctorul habilitat A. Burian, prin invocarea unor argumente false de se face vinovat de inducere în eroare cu bună ştiinţă a numeroşilor cititori ai manualului său de geopolitică(din lipsa altuia – n. a.).

O minciună spusă dă naştere inevitabil la alta şi mai gogonată. În aşa mod nu vom ajunge niciodată la formularea unei idei naţionale care i-ar uni în jurul său pe „moldovenii de pretutindeni” şi „de toate naţionalităţile”, deoarece se va găsi numaidecît cineva care va pune la îndoială „valorile” acestei idei bazate pe minciună şi înşelăciune. Acest „cineva” poate fi şi de altă naţionalitate, precum au şi fost rusul Şişmariov, francezul Jean Nouzille, germanul Armbruster şi mulţi alţii care au dovedit cu lux de amănunte justeţea teoriei unităţii şi continuităţii poporului şi limbii române pe pămînturile lui strămoşeşti.

A. Apolschi

[1] A. Burian, op. cit., p.348.

[2] A. Burian, op. cit., p. 349.