GEOPOLITICA BURIAN-oasă – seria B (5)

SFATUL ŢĂRII, UNIREA ŞI OCUPAŢIA SOVIETICĂ

(vezi epizodul IV…)

D- Burian critică cu vehemenţă şi Sfatul Ţării care a cerut unirea cu Ţara, sub motiv, că vedeţi dumneavoastră, el nu ar fi avut legitimitatea deplină, fiind un organ provizoriu al puterii numit de „reprezentanţii soldaţilor, muncitorilor şi ţăranilor”, care nu au fost aleşi, ci s-au autoproclamat. Totul, însă, se cunoaşte prin comparaţie: în acest organ al puterii de stat al Basarabiei erau reprezentate destul de proporţional nu numai toate păturile sociale (şi nu doar „ţăranii, muncitorii şi soldaţii”, precum în Rusia sovietică – n. a.), dar şi etniile şi partidele politice din regiune.

În acelaşi timp, majoritatea absolută a CC al Partidului Comunist (al bolşevicilor) din Rusia care, de fapt, deţinea puterea reală în Rusia Sovietică, era alcătuită din evrei şi alţi minoritari naţionali. Unicul reprezentant al naţiunii titulare era V. Molotov! În Comitetul Executiv Central al Sovietului din Petrograd (organ similar cu Sfatul Ţării) erau reprezentate numai partidul bolşevicilor şi cel al eserilor de stînga (interzişi şi ei în anul 1918 – n. a.). Cît despre reprezentarea altor pături sociale în afară de „clasele exploatate” – nici vorbă!

Prin contrast cu Unirea, mîrşăvia din anul 1940 este calificată de către Burian drept o „înţelegere” şi „tranzacţie legitimă”. Chiar dacă ar fi să lăsăm  la o parte emoţiile şi atunci se vede de la o poştă că a fost un act de şantaj şi jaf la drumul mare. În primul rînd, este vorba de protocolul adiţional secret al pactului Ribbentrop-Molotov prin care el a fost pus la cale, sau poate că şi acesta se afla „în concordanţă cu dreptul internaţional” (este o „înţelegere” şi aceasta, nu?)?

Poate şi ameninţarea cu folosirea forţei (la hotarul de pe Nistru era concentrată o grupare militară de peste un milion de soldaţi în frunte cu mareşalul Jukov – n. a.) face parte din aceeaşi operă? Pornind de la logica bolnavă a unor asemenea „specialişti” în drept, atunci ar putea fi calificată „înţelegere” sau „tranzacţie legitimă” şi cedarea portmoneului de către un cetăţean căruia un hoţ i-a pus cuţitul la gît. După cîte sînt informat, folosirea forţei sau ameninţarea cu folosirea ei, constituie una dintre cele mai flagrante încălcări a dreptului internaţional.

„Legitimitatea” evenimentului care a avut loc pe data de 28 iunie 1940 poate fi comparată prin cinism şi minciună doar cu motivaţia invocată de Molotov („majoritatea populaţiei Basarabiei o alcătuiesc ucrainenii care doresc o reunire cu Patria lor – Ucraina Sovietică”) sau cu „motivaţia” lui Hitler  - cazul Gleiwitz – privind invadarea Poloniei în 1939.

Făcînd abuz de cazuistică juridică (pentru a părea cît mai nepărtinitor în ochii unor necunoscători în materie), dl Burian face partizanat deschis pentru interesele regimului de ocupaţie de la Tiraspol şi împotriva băştinaşilor Republicii Moldova. De fapt, istoricul Burian îndeplineşte o comandă politică, căci ar fi imposibil ca dumnealui să fie într-atît de necompetent în materie ca să nu cunoască toate laturile problemei. Juristul Burian uită că în afară de litera legii mai există şi spiritul ei, nemaivorbind de bunul simţ şi elementara omenie moldovenească, inclusiv cei 7 ani de acasă.

Dacă ar fi să încăpem în logica dlui Burian, atunci „Războiul de iarnă” (între Finlanda şi URSS în anii 1939-1940), anexarea Republicilor Baltice şi alte acte de agresiune ale Moscovei care au decurs din „Protocolul Adiţional Secret”, sînt şi ele în strictă corespundere cu dreptul internaţional. Or, URSS a respectat meticulos regulile jocului: Armata Roşie a atacat Finlanda abia după ce militariştii locali au bombardat paşnicile kişlakuri sovietice din regiunea istmului Kareliei, punînd în pericol „leagănul revoluţiei”, oraşul Leningrad (astăzi – Sankt-Petersburg – n. a.). În cazul Lituaniei, Letoniei şi Estoniei – la fel, deoarece în aceste republici s-au petrecut referendumuri care au dat cîştig de cauză „reunirii cu Patria Sovietică”.

Tot „în corespundere cu” dreptul internaţional sînt şi invazia sovietică în Polonia, neînsoţită de nici un fel de declaraţii de război. O bună jumătate din teritoriul acestei ţări a fost ocupată „pentru a apăra populaţia belorusă şi ucraineană de pericolele războiului” (regiunile Bialystok, Przemysl şi Suwalki  - erau şi ele  populate de  ucraineni şi beloruşi?). Lovitura mişelească şi nemotivată juridic din august 1945 aplicată Japoniei aflată în agonie este şi ea în corespundere cu dreptul internaţional, deoarece „samuraii japonezi au violat în repetate rînduri frontierele sovietice”.

Credem că ar fi cazul să reîmprospătăm memoria unor „specialişti în dreptul internaţional”: independenţa şi hotarele Finlandei au fost recunoscute de către sovnarkom-ul (guvernul) condus chiar de către V. I. Lenin încă în anul 1917. Cu Polonia şi ţările baltice a fost semnat, în strictă corespundere cu dreptul internaţional, Tratatul de Pace de la Riga din anul 1920. Cu Japonia, în anul 1940 a fost iscălit un tratat de neagresiune, pe care aceasta l-a respectat cu meticulozitate pe tot parcursul războiului germano-sovietic.

România Regală ar fi putut şi ea, cu mult mai multe argumente, să declare război Rusiei Sovietice în anii 1917-1918. Sînt cunoscute încercările „Rumcerod” [1] -ului de a instaura „puterea sovietică” în România. Bandele de dezertori bolşevici conduse de comisarul lui Lenin, K. Rakovski şi criminalul recidivist de drept comun Gr. I. Kotovski, au încercat să provoace dezordini la Iaşi şi în alte localităţi aflate sub suveranitatea guvernului şi poporului român. Numai datorită disciplinei armatei şi hotărîrii ferme a autorităţilor româneşti de a reinstaura ordinea, s-a evitat formarea unei „republici sovietice socialiste româneşti” de genul celor care au fost în Bavaria, Hamburg, Ungaria, Slovacia, Ţările Baltice, Finlanda şi Polonia între anii 1918-1920.

Tratatul cu România privitor la graniţe impus de către Uniunea Sovietică în anul 1947 este ,după părerea dlui Burian, legal. Şi, deoarece în tratat nu este stipulat vreun termen oarecare, el este în vigoare şi pînă în ziua de astăzi. După cîte ştiu, nici „cedarea” în anul 1938 a regiunii Sudeţilor Germaniei naziste de către Cehoslovacia nu a fost limitată în timp, ba mai mult decît atît, ea a avut loc sub auspiciile şi la insistenţa Angliei, Franţei şi Italiei. Cineva poate să spună că Germania hitleristă a dispărut în urma celui de-al II Război Mondial - nici Uniunea Sovietică nu a supravieţuit „Războiului Rece”. Cît despre faptul că regimul fascist a fost unul criminal, atunci acesta pe lîngă cel sovietic a fost asemeni unui găinar mărunt comparativ cu un „capo dei tutti capi” (şeful mafiei siciliene n. a.).

Nu mai ştiu din ce cauză, dar dl Burian crede că, cităm: „…ar fi ridicol să credem că Churcill şi Roosevelt ar fi putut stabili frontierele de după război conducîndu-se de protocoalele secrete ale pactului Ribbentrop-Molotov” [2]. Cam de ce nu, mă rog? De cînd marile puteri au careva scrupule în ceea ce priveşte ţările mici şi faţă de cei învinşi. „Vae victis!” („Vai de cei învinşi !”) – spuneau latinii). Poate dl Burian a uitat cum la Ialta, Winston Churcill i-a propus lui Stalin procentajul de influenţă în ţările Europei Răsăritene după victorie?

Tot o idee năstruşnică vehiculată de doctorul nostru habilitat este aceea că marile puteri nu ar fi interesate în schimbarea frontierelor (cică, „Pacta sunt servanda” şi basta!), deoarece aceasta ar putea afecta sistemul de stabilitate şi securitate europeană şi mondială stabilit prin acordurile de pace de la Paris încheiate în anii 1946-1947 şi confirmate prin Actul de la Helsinki din 1975. Nimic mai ridicol! Unul dintre părinţii fondatori ai geopoliticii susţinea că numai statele mici îşi pot permite luxul de a respecta tratatele internaţionale. Marile puteri, însă, acţionează pornind de la interesele lor imperiale.

Sîngeroasa dezmembrare a Iugoslaviei a avut ceva în comun cu Actul Final al Consfătuirii de la Helsinki, sau poate separarea Kosovo de Serbia a contribuit care-cumva la consolidarea „sistemului de securitate şi stabilitate” din Europa? Ştiinţele istorico-politice sînt la fel de exacte ca şi cele fizico-matematice şi ele nu suportă selectarea abuzivă a faptelor pentru a argumenta o teorie abjectă – de fapt, nişte interese dintre cele mai amorale şi josnice - (precum este teoria celor două popoare şi limbi est-romanice diferite pe care o propagă cu atîta insistenţă şi dl Burian). Epurările etnice şi confesionale din Croaţia, Bosnia şi Herţegovina şi Kosovo (unde sîrbii ortodocşi au fost alungaţi de pe pămînturile lor strămoşeşti) sînt, se vede, în strictă corespundere cu dreptul internaţional, dacă dl Burian nu le pomeneşte. La fel şi în cazul Abhaziei, unde separatiştii locali, sprijiniţi de forţele armate ale Rusiei şi „în strictă corespundere cu normele dreptului internaţional”, i-au alungat din regiune pe toţi gruzinii care pînă în anul 1992 constituiau două treimi din populaţia Abhaziei.

(va urma)

A. Apolschi

[1]  Organ bolşevik al „revoluţiei mondiale” constituit la Odesa şi acţionînd în Basarabia şi România în anii 1917-1918 împotriva autorităţilor legale ale Rusiei şi ale României.

[2]  A. Burian, op. citate, p.347.

Puteti urmari orice raspuns la aceasta postare prin RSS 2.0 . Puteti raspunde, sau i a siteului vostru.