„PACTA SUNT SERVANDA” – PRINCIPIUL DE BAZĂ AL DREPTULUI INTERNAŢIONAL

(vezi epizodul III…)

Domnul Burian este certat nu numai cu logica, dar şi cu istoria (deşi, după cum am mai menţionat, a a făcut şi facultatea respectivă a USM). Astfel, la pagina 339, dumnealui afirmă că Basarabia în anul 1918 nu a fost transmisă României în corespundere cu normele dreptului internaţional. Or, după părerea preşedintelui Asociaţiei de Drept Internaţional din Republica Moldova (alias – A. Burian), ar fi fost necesară:

-    O înţelegere între aceste state (se are în vedere Rusia Sovietică şi România Regală – n. a.) referitoare la transmiterea teritoriilor respective.

-    Voinţa clar exprimată a populaţiei care trăieşte pe teritoriul dat obţinută prin plebiscit (referendum).

Această situaţie aminteşte de dezbaterile din  fostul Soviet Suprem al fostei Uniuni Sovietice pe marginea Protocolului Adiţional Secret al pactului Ribbentrop-Molotov din anul 1990. Imediat după adoptarea rezoluţiei care recunoştea drept autentic acest act criminal (pînă atunci istoriografia sovietică susţinea că este vorba de un fals grosolan – n. a.), delegaţia RSS Estone a părăsit sala de şedinţe, declarînd că Estonia iese din componenţa Uniunii Sovietice: M. S. Gorbaciov le-a strigat din urmă: „Tovarăşi, dacă este vorba de divorţ, atunci ar trebui să o facem în mod civilizat!”. Estonienii au răspuns: „Dacă nu a fost încheierea căsătoriei, atunci nici de divorţ nu poate fi vorba!”.

Se impune logic următoarea întrebare: În anul 1812 a fost oare vorba de vre-o înţelegere între Ţara Moldovei şi Rusia, atunci cînd aproape o treime din teritoriul ei a fost „transmis” Imperiului Rus sau, poate, s-a petrecut un referendum în rîndurile populaţiei băştinaşe privitor la această „transmitere”? Imperiul Otoman, în calitate de putere suzerană, nu a fost în drept să cedeze Rusiei teritoriul statului său vasal, teritoriu al cărei integritate se obliga să o apere.

Conducerea Rusiei, de altfel, era absolut conştientă de acest fapt. Prin aceasta se explică trucul cu extinderea toponimicului de „Basarabia”[1] supra întregului interfluviu Pruto-Nistrean. Diplomaţii ruşi insinuau că acest teritoriu nu este o parte componentă a Moldovei, ci a Imperiului Otoman şi, prin urmare, au dreptul de a-l anexa („dreptul învingătorului”). Cu toate străduinţele lor de ascunde adevărul, totuşi, acesta ieşea la suprafaţă chiar şi în declaraţiile unor demnitari sus-puşi ai Rusiei ţariste.

Astfel, cancelarul Rusiei (ministrul de externe) N. P. Rumeanţev într-o notă datată cu 12 martie anul 1808 menţiona următoarele: „…dînd acestui imperiu (Rusia – n. n.) ca limită Dunărea, ce cuprinde şi Basarabia, care, de fapt, este o fîşie la marginea mării şi care, în mod obişnuit se consideră că aparţine Moldovei…”[2]

Despre faptul că Basarabia nu este decît o parte componentă a Ţării Moldovei ne vorbeşte şi extrasul din protocolul tratativelor de pace dintre Rusia şi Imperilu Otoman începute la Giurgiu pe data de 1 noiembrie 1811. La una din şedinţe, delegaţia rusă a cerut ca „…ţara Moldovei, precum şi întreg Bugeacul care se numeşte „Basarabia” (Serabya) şi care se află înlăuntrul Moldovei (!) să fie anexată Rusiei»[3].

Este destul de interesantă „argumentarea” din punctul de vedere al dreptului internaţional pe care ne-o propune în sprijinul afirmaţiilor sale A. Burian: „Fără o atare înţelegere, transmiterea teritoriilor nu poate fi considerată legitimă, deoarece astfel se încalcă principiul unanim recunoscut al dreptului internaţional privind respectarea tratatelor („pacta sunt servanda”, adică – tratatele trebuiesc respectate – n. a.), ceea ce poate să ducă, în cele din urmă, la zdruncinarea stabilităţii relaţiilor contractuale între state” [4].

Tratatul de la Bucureşti din anul 1812, însă, a fost semnat nu de către reprezentanţii Ţării Moldovei (al cărui succesor de drept se considera România Regală), ci de către cei ai Imperiului Otoman (al cărui succesor de drept este Turcia) şi ai Rusiei ţariste (al cărei succesor de drept, după cum vom vedea în continuare, nu a fost Rusia sovietică). Poarta Otomană, în calitatea sa de suzeran, a avut obligaţia de a apăra integritatea teritorială a vasalului său. (Înfiinţarea de raiale, dar nu de paşalîcuri pe pămînturile Ţării Moldovei – raialele din sud (propriu-zis basarabene – acea fîşi îngustă de-a klungul Mării Negre între gurile Dunării şi Nistrului) şi raiuaua Hotin – reprezintă o dovadă în plus a recunoaşterii de către Poarta otomană a aparteneneţei de drept a pămînurilor raialelor respective.) Despre faptul că Rusia ţaristă  şi-a asumat în repetate rînduri aceleaşi obligaţii am vorbit mai sus.

România Regală, însă, nu a încălcat nici un fel de tratat. Iniţiativa Unirii, repet, a venit din partea Sfatului Ţării – unicul reprezentant legitim, la moment, al populaţiei Basarabiei. Rusia Sovietică, dimpotrivă, denunţînd tratatele anterioare încheiate de către Imperiul Rus, refuzînd să plătească datoriile externe ale acestuia, singură s-a pus în afara dreptului internaţional („Pacta sunt servanda!”).

Bolşevicii nu s-au oprit nici în faţa încălcării dreptului inalienabil al diplomaţilor la inviolabilitate, arestînd şi întemniţînd ambasadorul român la Petrograd, Diamandi. „Ocuparea Basarabiei” nu putea să servească drept motiv pentru o asemenea sălbăticie. Anume această încălcare a umplut cupa răbdării societăţii internaţionale şi a dus la părăsirea Petrogradului de către toţi ambasadorii străini. Nici chiar Hitler, năvălind în anul 1941 asupra Uniunii Sovietice, nu l-a arestat pe Dekanozov (ambasadorul URSS în Germania – n. a.). Prin urmare, regimul criminal bolşevic prin comportamentul său necivilizat şi încălcarea repetată a principalelor principii ale dreptului internaţional, nu a avut dreptul să pretindă la „succesiunea” Rusiei ţariste, dar şi aceasta, din cîte am văzut, era deplin nelegitimă, deoarece Rusia însăşi a încălcat în 1812 princpiul „pacta sunt servanda”!.

CINE, TOTUŞI, SÎNT ADEVĂRAŢII DUŞMANI AI REPUBLICII MOLDOVA ?

Au trecut deja cincisprezece ani de la proclamarea independenţei Republicii Moldova şi dacă a atentat cineva la integritatea ei teritorială, atunci acelea au fost Ucraina, Federaţia Rusă, Turcia şi Bulgaria care au sprijinit (şi o fac în continuare), respectiv, regimul separatist de la Tiraspol, autonomia separatistă a Comratului şi atitudinile separatiste ale Taracliei. A acuza România de amestec grosolan în treburile interne ale Moldovei din simplul motiv că aceasta susţine ideea unităţii şi continuităţii poporului şi limbii române pe ambele maluri ale Prutului sau că acordă cetăţenie românească locuitorilor Republicii Moldova – este un non-sens. Patrotarzii noştri se aseamănă cu acea fată bătrînă care continuă să-şi apere „virginitatea”, deşi, demult nu mai sînt doritori (nici măcar cu bani) să mai atenteze la ea.

Odată acceptată în NATO şi Uniunea Europeană, România nu are nevoie şi de o achiziţie care i-ar provoca coliziuni interne şi externe. Să nu uităm şi de faptul că Bucureştiul are probleme foarte serioase cu propriile minorităţi maghiare şi ţigăneşti, pentru a-şi lua pe capul său şi pe cele ale Republicii Moldova. Nu trebuie să supraapreciem „sentimentele materne” pe care le nutreşte România pentru ţara noastră, declaraţiile cu pricina fiind mai mult un tribut adus tradiţiei sau banale manipulări electorale, decît intenţii serioase. Politicienii de la Bucureşti sînt destul de lucizi pentru a înţelege că un conflict intern de genul celui dintre „Ossy” şi „Wessy” din actuala RFG ar fi pentru România contemporană (cu potenţialul său economico-financiar mai mult decît precar), unul fatal pentru statalitatea românească în ansamblu.

Este cazul să amintim că tancurile de pe podul de la Nistru purtau însemnele Federaţiei Ruse şi nu ale României. Poziţiile armatei, poliţiei şi voluntarilor moldoveni au fost atacate nu de către regimentele ardelene sau de jandarmii olteni, ci de unităţile de „cazaci” (de fapt bande de elemente declasate) ruşi şi a celor din UNA-UNSO („succesorii de drept” ai naţionaliştilor ucraineni din anii celui de-al II Război Mondial – n. a.). Generalul Lebed a fost acela care ameninţa că-i va spînzura de felinare pe toţi fasciştii români cuibăriţi la Chişinău (el îi avea în vedere nu pe Iliescu şi Petre Roman, ci pe Mircea Snegur şi Alexandru Moşanu). Astăzi, teritoriul suveran al Republicii Moldova continuă să se afle sub ocupaţia Armatei XIV ruseşti şi nu a armatei române.

(va urma)

A. Apolschi